Planeta cu şapte măŞTI

SE SPUNE...

de Roberto Genovesi


În sat umblă vorba că ar avea loc o invazie extraterestră.

Se spune că numeroase obiecte zburătoare luminoase în formă de farfurie ar fi aterizat în timpul nopţii, cu nu mai mult de o săptămână în urmă, în livada de măslini de pe drumul spre Lucca.

Agostino, stăpânul acelor pământuri, zice că le-a văzut cu ochii lui, înfocate şi scânteietoare şi că a luat-o la sănătoasa, de frică.

Dar eu nu cred nici un cuvânt din cele pe care le-a spus brigadierului, cu atât mai mult cu cât, în dimineaţa următoare, discurile zburătoare păreau să se fi volatilizat, ca dezinfectantul cu care se stropeşte viţa de vie.

E adevărat că au fost descoperite mari zone arse la marginea dinspre stradă, dar ar fi putut să le provoace chiar el, cu un mic incendiu, pentru ca să nu fie luat drept un imbecil de oamenii din sat, care or fi ei neciopliţi şi analfabeţi, dar nu sunt cretini.

Câţiva prostănaci, cu Agostino în frunte, spun că extratereştrii s-au amestecat cu ţăranii pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile de cucerire. Ei ar fi în stare să ia înfăţişarea oamenilor şi să pătrundă în trupurile lor fără ca proprietarii legitimi să-şi dea seama, dar eu cred că au înnebunit cu toţii.

Întreaga vină este a blestematelor de posturi de televiziune particulare care continuă să transmită, fără oprire, acele scelerate filme ştiinţifico-fantastice, făcându-i pe cei mai slabi de cuget să-şi piardă credinţa în Dumnezeu, iar pe ceilalţi să-şi piardă şi capul.

E ora cinci. Cum de n-a venit încă Giovanni?

Ei da, pentru că au aterizat sau nu extratereştrii, Giovanni şi cu mine nu putem renunţa la partida noastră zilnică de şah.

Ne întâlnim de cinci ani în fiecare după amiază, la aceeaşi oră, şi de cinci ani înfumuratul ăsta încearcă să mă învingă, fără să reuşească.

Eu am studiat, nu sunt ca ei. Dacă n-ar fi murit ai mei şi dacă n-ar fi trebuit să administrez aici averea pe care mi-au lăsat-o, aş fi plecat la oraş şi aş fi devenit, fără îndoială, cineva!

Clopoţelul de la uşă sună de trei ori. E Giovanni.

Eu i-am spus să sune aşa. Ca să ştiu că este el. Nu cred că povestea asta cu extratereştrii ar fi adevărată, dar oricum numai Giovanni ar putea fi la curent cu faptul că i-am cerut să sune într-un anumit fel, ca să ştiu că este el. N-aş vrea să-mi intre în casă o creatură care să înceapă să scuipe bale verzi şi să-şi arate solzii.

Mă duc la uşă şi o deschid cu precauţie. Giovanni îşi scoate pălăria şi îşi scarpină ţeasta cheală cu mâinile lui mari şi bătătorite. Schiţează un surâs şi îşi curăţă cizmele pe ştergător.

— Ai întârziat, îi spun, făcându-i loc să treacă. Te-au oprit cumva extratereştrii pe stradă?

Giovanni nu mai surâde şi mă priveşte cu ochii lui verzi, lucioşi ca gelatină din supermagazine.

— Am glumit, ia-o înainte - îl liniştesc, invitându-l să se aşeze la măsuţa pe care am instalat de o oră tabla de şah. E rândul tău să începi.

Îşi scarpină iar ţeasta. Îl cunosc de o viaţă şi ştiu că face acest gest inutil în orice situaţie s-ar afla. Uneori îmi vine să cred că a rămas fără nici un fir de păr tocmai pentru că şi-a tot jumulit căpăţâna aia goală.

Giovanni mă priveşte o clipă şi mută pionul din faţa reginei. Mutarea lui dintotdeauna. Vrea să atace fără întârziere şi, după cinci ani de înfrângeri, nu înţelege că în felul ăsta se descoperă prea mult şi pierde în şapte mutări.

Pendulă de lângă consola căminului bate de şase ori. Jucăm de mai bine de jumătate de ceas şi Giovanni n-a capitulat încă, ba chiar răspunde la fiecare mutare, uneori punându-mă în dificultate. Asta nu i s-a întâmplat niciodată, timp de cinci ani. Să fi devenit brusc un expert în şah? Sau s-o fi pus în vânzare, la oraş, o doctorie pentru creşterea inteligenţei şi Giovanni a făcut o provizie serioasă?

Zilele trecute l-am văzut încărcând în camion lăzi de lemn foarte voluminoase, dar n-am putut să-mi dau seama ce conţin. Să fi fost cutii cu doctoria aceea?

Dar dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să transporte cutiile din camion în casă şi nu invers.

Îl observ pe Giovanni în timp ce mută nebunul şi-mi mănâncă tura. În partea lui s-au adunat şase pioni, regina, doi cai şi tura. Eu i-am luat doar un nebun şi doi pioni. E limpede că mă bate.

Ieri seară am văzut un film la unul dintre posturile de televiziune private. Nu-mi amintesc la care. Cred că era intitulat Invazia ultracorpurilor sau ceva asemănător. Şi acolo extratereştrii se substituiau oamenilor, luându-le înfăţişarea. Şi nu-i mai puteai deosebi. Dacă şi cei despre care se spune că au coborât în livada lui Agostino utilizează aceeaşi tehnică, s-a zis cu noi.

Şi dacă l-au contaminat pe Giovanni? Joacă prea bine ca să fie el.

Şi dacă lăzile pe care le transporta conţineau trupuri umane? Ghemuite, ar fi putut intra foarte bine.

Poate că şi trupul adevăratului Giovanni se afla într-una din lăzile acelea şi de asemenea trupurile multor altor persoane pe care le cunosc şi cu care vorbesc fără să-mi dau seama că s-au schimbat. Dacă ar continua în felul ăsta, până la urmă m-aş pomeni înconjurat de monştri şi condamnat la acelaşi sfârşit, sau mai curând sfârşitul oamenilor în ale căror trupuri au pătruns.

Fără ca Giovanni să observe, îmi ascund mâna stângă în buzunarul hainei, gata s-o scot într-o clipă dacă persoana din faţa mea ar face vreo mişcare suspectă.

În timp ce Giovanni continuă să privească absorbit tabla de şah, îl cercetez atent, pe furiş.

Mâinile sunt aceleaşi, cu aceleaşi cinci degete pline de bătături şi murdare de pământul uscat pe care nici detergentul n-ar mai putea să-l cureţe. Aceeaşi înfăţişare stângace şi greoaie, aceeaşi gură mare, aceiaşi ochi... dar nu trebuie să mă las înşelat.

Partidă se încheie şi, pentru prima oară în atâţia ani, Giovanni îmi dă şah-mat.

E pur şi simplu radios. Se ridică de pe scaun şi începe să ţopăie, bătându-se cu pumnii în piept.

Încerc să-l liniştesc, asigurându-l că a fost un accident şi, în timp ce aşez piesele la locurile lor, îi fac semn să-şi reia locul.

Giovanni câştigă din nou şi apoi, fără pauză, alte două partide.

Hotărăsc să acţionez. Giovanni e, fără îndoială, unul dintre extratereştrii care au coborât noaptea trecută, sau mai curând unul dintre ei s-a strecurat în trupul lipsit de apărare al celui care până acum câteva zile a fost prietenul meu Giovanni.

Omul din faţa mea mă priveşte cu spaimă. A înţeles că nu mă mai poate înşela. Încearcă să se tragă înapoi şi să se ridice de pe scaun, dar e prea târziu pentru el.

Îmi scot tentaculul din buzunar şi cleştele meu îi strânge încheietura. În vreme ce simt osul sfărâmându-se, limba îmi ţâşneşte din gură şi se încolăceşte în jurul gâtului monstrului căzut în capcană.

Giovanni mă priveşte îngrozit, îşi dă ochii peste cap şi cade, sufocat, peste tabla de şah, făcând piesele să zboare care încotro.

Observ scena cu satisfacţie. Iuţeala mi-a salvat viaţa. Şi când mă gândesc că, dacă aş fi întârziat cu o secundă, aş fi devenit, probabil, unul dintre ei.

Răsuflu uşurat şi mă ridic. Am să ascund trupul lui Giovanni în pivniţă. Nimeni nu trebuie să afle, deocamdată, dar când toţi vor fi conştienţi de tentativa de invazie, voi putea spune că am contribuit la zădărnicirea ei şi poate că mă vor face primarul acestui sat de ţărani ignoranţi.

Ridic trupul molipsit de răul extraterestru şi clatin din cap.

Dacă n-aş fi fost pus în gardă de zvonuri, aş fi păţit-o ca un prost. Acesta pare să fie leit trupul lui Giovanni.

Se spune că extratereştrii ar fi în stare să captureze trupurile victimelor lor umane fără ştirea acestora. Aşa că Giovanni devenise unul dintre ei, le îndeplinea ordinele şi, sărmanul, nu-şi dădea seama de nimic.

Traducere de Ion Hobana