Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 9

Izbiţi şi biciuiţi de uragan, Barrett şi Boozer se zbăteau să menţină avionul pe o traiectorie constantă. Rafale de vânt din lateral se izbeau permanent de fuzelaj cu o forţă înfricoşătoare, de parcă ar fi încercat să l desfacă în bucăţi. Cei doi ţineau amândoi de comenzi, chinuindu se să facă aparatul să urmeze un drum drept. Întrucât nu mai aveau control deplin asupra cârmei, reuşeau să ţină direcţia prin creşterea sau descreşterea turaţiei celor două motoare rămase, la unison cu eleroanele.

În toţi anii cât vânaseră furtuni tropicale cei doi nu întâlniseră nici un uragan de forţa lui Lizzie. Părea că vrea să destrame întreaga lume.

Într un târziu, după nici jumătate de oră, care ţinuse însă pentru ei o veşnicie, cerul, din cenuşiu închis, a devenit de un alb murdar, apoi de un albastru strălucitor, iar avionul mutilat a ieşit din zona furtunii şi a pătruns într una de calm.

— N-o să reuşim să ajungem aşa până la Miami, a spus Boozer, după ce a consultat harta de navigaţie.

— E cam departe ca să încercăm cu doar două motoare, cu fuzelajul care abia se mai ţine şi cu cârma aproape înţepenită, zis Barrett pe un ton sumbru. Mai bine ne îndreptăm spre San Juan.

— Atunci o cotim spre San Juan, Porto Rico.

— Ţi l las în grijă, l a anunţat Barrett, luându şi mâinile de pe comenzi. Mă duc să văd ce fac băieţii din spate. Cine ştie ce mai găsesc şi pe acolo.

Şi a desfăcut centura de siguranţă şi a ieşit din cabina de comandă în cabina principală a avionului. Interiorul era devastat.

Computerele, monitoarele şi rafturile pentru instrumente fuseseră smulse din locurile lor şi azvârlite unele peste altele, de parcă ar fi fost descărcate dintr un camion într o groapă de gunoi. Echipamentele care fuseseră fixate pentru a rezista la cele mai cumplite turbulenţe se desprinseseră din bolţuri, ca şi cum ar fi fost smulse de mâna unui gigant. Călătorii zăceau întinşi în diferite poziţii, câţiva grav răniţi şi inconştienţi, sprijiniţi de pereţi, ceilalţi care rămăseseră cât de cât întregi ocupându se de cei care aveau nevoie de îngrijire medicală imediată.

Dar aceasta nu a fost cea mai cumplită imagine pe care a văzut o Barrett. Fuzelajul avionului era spintecat şi crăpat în zeci de părţi, deoarece niturile săriseră din locurile lor. Prin unele crăpături se putea vedea chiar lumina zilei. În acea clipă Barrett a înţeles că, dacă ar mai fi rămas câteva minute în miezul furtunii, avionul s ar fi dezmembrat şi s ar fi prăbuşit bucăţi în braţele ucigaşe ale mării.

Steve Miller, specialist în meteorologie, care se ocupa de un inginer electronist potcovit cu o fractură multiplă a antebraţului, a ridicat privirea spre el.

— Incredibil, nu? a zis el, făcând semn către haosul din jur. Am fost izbiţi de o rafală cu viteza de 338 km/h dinspre tribord, după care, la câteva secunde, o rafală şi mai puternică ne a lovit la babord.

— N-am mai întâlnit vânturi atât de demente, a murmurat Barrett, încă îngrozit.

— Pe cuvântul meu, un asemenea fenomen nu s a mai înregistrat până acum. E o raritate ca două rafale venind din direcţii opuse să se ciocnească în cursul aceleiaşi furtuni, dar s a mai întâmplat, însă în nici un caz nu cu o asemenea viteză. Cu toată harababura de aici, o să găsim până la urmă înregistrările, ca să avem şi dovezi clare, nu doar vorbe.

— În starea în care este, Galloping Gertie nu ţine până la Miami, a spus Barrett, făcând un semn din cap către fuzelajul care abia se mai ţinea. O să încercăm să ajungem în San Juan. O să solicit asistenţă de avarie.

— Nu uita să ceri paramedici şi ambulanţe, i a spus Miller.

Aproape toată lumea are tăieturi şi contuzii. Delbert şi Morris sunt răniţi mai grav, dar nici unul din ei nu e în stare critică.

— Mă întorc în carlingă să l ajut pe Boozer. Dacă mai apare ceva...

— Ne descurcăm noi, i a răspuns Miller. Numai să nu ne prăbuşim în ocean.

— Doar la asta mă gândesc.

După două ore de zbor, au zărit în depărtare Aeroportul San Juan. Mânuind comenzile cu pricepere, Barrett a făcut avionul să zboare cu doar puţin peste viteza minimă pentru portantă, pentru a reduce presiunea asupra aparatului slăbit. Cu flapsurile coborâte, Barrett a făcut aparatul să descrie o traiectorie lungă de coborâre către pistă. Trebuia să reuşească din prima. Ştia că, dacă ratau prima încercare, şansele de a reuşi o a doua aterizare erau minime.

— Scoate trenul, a zis el când botul avionului s a încadrat pe centrul pistei.

Boozer a dat comanda de coborâre a trenului de aterizare. Din fericire, roţile au coborât şi s au zăvorât. Pe marginea pistei stăteau aliniate maşini de pompieri şi ambulanţe, aşteptând un dezastru, deoarece echipele de intervenţie fuseseră informate prin radio de amploarea avariilor.

Din turnul de control, cei care urmăriseră prin binoclu avionul încă de când apăruse ca un punct nu şi puteau crede ochilor de uimire. Cu un motor oprit, din care ieşea fum, şi unul dispărut de pe aripă, părea aproape imposibil ca avionul să mai stea în aer. Dăduseră ordin ca tot traficul comercial din zonă să treacă în aşteptare până la încheierea acelei aterizări dramatice. Apoi priviseră şi aşteptaseră într o atmosferă de îngrijorare mută.

Orion a intrat pe pistă încet şi la joasă altitudine. Boozer s a ocupat de reducerea acceleraţiei, menţinând un curs drept, în timp ce Barrett a făcut manevrele de fineţe. A redresat aparatul, coborând cât mai lin şi mai aproape de căpătul pistei. S-a simţit doar o tresăltare uşoară când roţile, cu un scrâşnet, au luat contact cu asfaltul. Cele două motoare turbopropulsoare nu aveau tracţiune inversă. Boozer a redus motoarele la maximum şi le a lăsat să funcţioneze în ralanti, în timp ce avionul rula în viteză de a lungul pistei.

Barrett a apăsat delicat pe pedalele de frână de câteva ori, privind către gardul de incintă al aeroportului. Într o situaţie disperată, putea să apese brusc şi cu toată forţa pe frâna pentru roţile stânga, descriind un viraj brusc şi intrând pe iarbă. Însă norocul i a surâs, Gertie a reacţionat la frânarea lină şi a încetinit, rulând tot mai încet până când s a oprit de la sine la mai puţin de şaizeci de metri de capătul pistei.

Barrett şi Boozer s au rezemat de spătarele scaunelor şi au oftat uşuraţi exact în clipa în care avionul s a cutremurat uşor. Şi au azvârlit cât colo centurile de siguranţă şi s au repezit către compartimentul principal. Dincolo de instrumentele îngrămădite unele peste altele şi de oamenii răniţi, la capătul celălalt, în fuzelaj se căsca o gaură uriaşă, prin care se putea vedea pista de a lungul căreia rulaseră.

Întreaga secţiune a cozii se răsucise şi căzuse la pământ.

Vântul se năpustea cu putere asupra laturii dinspre ocean a lui Ocean Wanderer. Constructorii acestuia îşi tăcuseră treaba cu brio.

Deşi proiectată să suporte vânturi de aproape 250 km/h, structura hotelului, cu geamurile sale groase şi blindate, rezista acum la rafale de până la 320 km/h fără să cedeze. Singura avarie suferită încă din primele ore ale uraganului apăruse la partea superioară, unde centrul de sport, cu terenurile de golf, tenis şi baschet, cu mesele şi scaunele sale, fusese măturat de vânt, intact rămânând doar un bazin de înot, care acum se umpluse până la refuz şi din care apa se prelingea pe tobogane către mare.

Morton s a simţit mândru de personalul pe care îl conducea. Toţi se comportaseră admirabil. Spaima lui cea mai mare fusese că se va declanşa panică în rândul oaspeţilor. Cu toate acestea, şefii de sectoare, recepţionerii, oamenii de ordine şi menajerele colaboraseră eficient la mutarea oaspeţilor din apartamentele situate sub linia de plutire în sălile de bal, centrele de recreere, în cinematograf şi în restaurantele de la nivelurile superioare. Tot ei au distribuit vestele de salvare şi au dat instrucţiuni despre localizarea şi modul de ocupare a plutelor de salvare.

Cu toate acestea, cum nici un angajat nu şi riscase viaţa ca să iasă pe acoperiş pe un vânt de 320 km/h, nimeni nu ştia, nici măcar Morton, că, la douăzeci de minute după ce uraganul izbise hotelul plutitor, plutele de salvare fusese măturate peste bord laolaltă cu instalaţiile sportive.

Morton a păstrat permanent legătura cu oamenii din serviciul de întreţinere, care inspectau hotelul, descoperind avariile şi remediindu le. Până în acele momente structura rezistase bine. Oaspeţii trăiau momente de groază când vedeau câte un val monstruos ridicându se până la nivelul etajului zece şi spărgându se de bordul înclinat al hotelului sau auzind geamătul cablurilor de amarare ori scrâşnetul ascuţit al încheieturilor nituite.

Deocamdată se raportaseră doar câteva infiltraţii neînsemnate.

Toate generatoarele şi sistemele electrice şi sanitare funcţionau.

Ocean Wanderer putea face faţă acelui asalt al oceanului încă o oră, probabil, dar Morton era conştient că frumoasa construcţie nu putea amâna la nesfârşit inevitabilul.

Oaspeţii şi unii dintre angajaţii hotelului care erau scutiţi de îndeplinirea sarcinilor obişnuite priveau cu groază, parcă hipnotizaţi, vârtejul dezlănţuit al apelor care, biciuite de vânturi de furtună, se transformau în vapori şi stropi. Urmăreau cu un sentiment de neputinţă cum văluri gigantice de treizeci de metri înălţime şi lungi de sute de metri, împinse de un vânt cu o viteză de 320 km/h, se năpusteau către hotel, conştienţi fiind că singura barieră care îi despărţea de milioanele de tone de apă era un perete subţire din sticlă armată. Era înspăimântător.

Înălţimea impresionantă a valurilor sfida orice imaginaţie.

Bărbaţii strângând la piept femei şi femeile ţinându şi aproape copiii nu puteau decât să rămână împietriţi şi să urmărească, fascinaţi şi paralizaţi de teamă, cum valul acoperea hotelul, după care priveau uimiţi golul uriaş ce se căsca până la formarea următorului. Cuprinşi de şoc, nici unul dintre ei nu putea cuprinde cu mintea dimensiunile gigantice ale prăpădului. Fiecare se ruga în sinea lui ca următorul val să fie mai mic, dar dorinţa nu li se împlinea. Dimpotrivă, valurile păreau să devină tot mai ameninţătoare.

Morton şi a îngăduit o pauză şi s a aşezat la birou, cu spatele spre ferestre, nedorind ca atenţia să i fie distrasă de la răspunderile care cădeau ca o avalanşă pe umerii lui firavi. Dar evita cu orice preţ să stea aproape de geamuri în primul rând pentru că nu suportă să vadă valurile masive repezindu se asupra hotelului neajutorat. A transmis mesaje disperate, solicitând sprijin de urgenţă pentru evacuarea oaspeţilor şi a personalului, cerşind ajutor pentru salvarea lor până nu era prea târziu.

A primit răspunsuri, însă toate dezamăgitoare.

Toate navele surprinse de uragan pe o rază de 160 de kilometri se găseau în situaţii mai disperate decât hotelul. Deja constatase dispariţia din eter a mesajelor de SOS transmise de un vas container cu lungimea de aproape două sute de metri. Au urmat alte două vase care au încetat să răspundă la semnalele radio. Morton pierduse orice speranţe de ajutor şi din partea a zece nave de pescuit care avuseseră ghinionul să se afle în calea uraganului.

Toate avioanele militare şi de intervenţie pe mare din Republica Dominicană fuseseră consemnate la sol. Toate vasele maritime fuseseră reţinute în porturi pentru a înfrunta furtuna acolo. Morton nu primea decât mesaje care sunau: „Ne pare rău, Ocean Wanderer, rezistă singur. Vom sosi în ajutor imediat ce se mai potoleşte furtuna”.

A luat legătura şi cu Heidi Lisherness, de la Centrul pentru studiul uraganelor al NUMA, transmiţându i rapoarte privind mărimea furtunii.

— Eşti sigur de înălţimea valurilor? l a întrebat ea, nevenindu i să creadă.

— Credeţi mă. Stau la treizeci de metri deasupra liniei de plutire şi fiecare al nouălea val mătură acoperişul.

— N-am mai auzit aşa ceva.

— Credeţi mă pe cuvânt.

— Sigur, a spus Heidi, cu un aer îngrijorat. Vă putem ajuta cu ceva?

— Să mă informaţi când consideraţi că valurile şi vânturile vor scădea în intensitate.

— Dacă ţinem seama de imaginile din satelit şi de rapoartele prezentate de avionul meteorologic, furtuna nu se va calma prea curând.

— Dacă nu veţi mai primi mesaje de la mine, a zis Morton, întorcându se într un târziu către ferestre şi văzând un adevărat zid de apă apropiindu se, puteţi fi convinşi că s a întâmplat ceea ce putea fi mai rău.

N-a mai aşteptat răspunsul lui Heidi, pentru că a comutat legătura pe alt canal, pe care tocmai primea un apel.

— Domnul Morton?

• 
  Eu.
  

— Domnule, sunt căpitanul Rick Tapp al flotei de remorchere Odyssey.

— Te ascult, căpitane. Avem paraziţi din cauza furtunii, dar te aud.

— Domnule, îmi pare rău, dar trebuie să vă informez că remorcherele Albatross şi Pelican nu vă pot veni în ajutor. Marea este mult prea agitată. Nimeni n a mai trecut printr o asemenea furtună. Nu putem ajunge la voi. Vasele noastre sunt rezistente, dar n au fost proiectate să înfrunte o furtună atât de violentă. Orice încercare ar însemna sinucidere curată.

— Da, înţeleg, a spus Morton, apăsat de gânduri sumbre. Veniţi când se poate. Nu ştiu cât vor mai rezista cablurile de amarare la asemenea presiuni. E un miracol că structura hotelului a rezistat până acum în faţa valurilor.

— Vom face tot ce e omeneşte posibil să ajungem la voi imediat ce furtuna trece de port.

Apoi, parcă aducându şi aminte, Morton a întrebat:

— Aţi primit instrucţiuni de la Specter?

— Nu, domnule, n am mai primit nici o veste de la el sau de la directorii lui.

— Mulţumesc, domnule căpitan.

Oare Specter, acel om cu inimă de piatră, îşi scosese deja din minte soarta hotelului Ocean Wanderer şi a oamenilor de acolo? Lui Morton îi era imposibil să şi alunge din cap această întrebare. Individul era un monstru mai nemilos decât îşi putuse imagina. Şi l închipuia pe grăsan discutând cu directorii şi consilierii pentru a întocmi planuri prin care compania să se spele pe mâini de dezastrul ce se putea produce.

Tocmai se pregătea să şi părăsească biroul ca să inspecteze hotelul lovit constant de valuri şi să asigure oaspeţii că vor scăpa teferi din furtună. Nu apăruse niciodată pe vreo scenă, însă acum trebuia să susţină rolul vieţii lui.

Pe neaşteptate, a auzit un zgomot puternic, ca al unei sfâşieri, şi a simţit cum podeaua îi fuge brusc de sub tălpi, în timp ce încăperea s a răsucit la un oarecare unghi.

În aceeaşi clipă a primit un mesaj prin staţia radio pe care o avea asupra lui.

— Da, da, ce s a întâmplat?

Din difuzorul de mici dimensiuni a răzbătut vocea cunoscută a şefului echipei de întreţinere.

— Domnule Morton, sunt Emlyn Brown. Mă aflu în camera numărul doi a vinciurilor. Am în faţă capătul sfâşiat al cablului de amarare. A plesnit la distantă de aproape o sută de metri.

Temerile cele mai mari ale lui Morton se materializaseră mai curând decât se aşteptase.

— Celelalte vor rezista?

— Cu unul rupt, celelalte trebuie să preia o sarcină sporită şi mă îndoiesc că vor mai rezista multă vreme.

De fiecare dată când un val uriaş îl izbea, întregul hotel se zguduia, înghiţit de apele verzui şi furioase, după care rămânea drept, ca o fortăreaţă asediată, de neclintit şi de neînvins. Treptat, văzând că Ocean Wanderer părea să scape nevătămat după fiecare val gigantic, moralul şi încrederea oaspeţilor au crescut. Erau în majoritate oameni bogaţi, care doriseră să şi petreacă vacanţa pe staţiunea plutitoare pentru că erau în căutare de aventuri. Toţi se simţeau îmbărbătaţi la ideea ameninţării care îi pândea şi păreau să accepte situaţia fără să se plângă. După o vreme, depăşindu şi teama de la început, până şi copiilor a început să le placă să urmărească valurile cât munţii care izbeau hotelul, apoi îl acopereau cu apă spumegânda.

Făcând faţă cu cinste situaţiei, bucătarii şi ajutoarele lor au reuşit să gătească diferite feluri de mâncare, servite de chelneri cu o ţinută impecabilă în cinematograful şi în sala de bal ticsite de oaspeţi.

În acele condiţii chinuitoare, Morton a simţit o stare de rău cuprinzându i încet întreaga fiinţă. Era tot mai convins că dezastrul se putea produce în orice clipă şi că nici un om nu putea face ceva împotriva forţei incredibile pe care o dezlănţuise natura.

Unul după altul, cablurile au cedat, ultimele două rupându se la interval mai mic de un minut. Lăsat fără nici un suport, hotelul şi a început deriva către stâncile presărate de a lungul coastei Republicii Dominicane, împins nemilos de mare, cu o cruzime necunoscută oamenilor.
Pe vremuri, timonierul sau, în multe cazuri, căpitanul navei stătea parcă ţintuit pe punte, cu mâinile încleştate pe spiţele timonei într o strânsoare de moarte, răsucind, în lupta cu marea, roata aceea cu toată forţa de care era în stare, timp de ore şi ore la rând.

Asta fusese cândva.

Barnum trebuise doar să programeze cursul navei pe computer, apoi se legase cu centura de siguranţă de scaunul tapiţat cu piele din timonerie şi acum aştepta că destinele navei să fie preluate de creierul electronic.

Primind un flux continuu de date de la o serie întreagă de instrumente şi sisteme meteorologice aflate la bord, computerul a stabilit instantaneu metoda cea mai eficientă de a face faţă furtunii. Apoi a preluat controlul asupra sistemului automat de comandă şi a început să manevreze nava, măsurând şi anticipând crestele ca nişte turnuri zimţate şi concavităţile valurilor, calculând timpul şi distanţa necesare pentru a adopta cel mai bun unghi de atac şi viteza optimă pentru a plonja prin haosul dezlănţuit înjur cu atâta brutalitate.

Vizibilitatea se putea măsura în centimetri. Purtate de vântul turbat, picăturile de apă sărată, devenite spumă, biciuiau hublourile timoneriei doar în scurtele intervale, de numai câteva secunde, cât nava nu era cotropită în totalitate de apă. Valurile îngrozitoare şi vântul ar fi înfricoşat pe oricine nu era obişnuit cu marea. Barnum stătea ca o stâncă, străpungând valurile ucigaşe cu privirea, parcă aţintită asupra unei zeităţi demente a oceanului, însă în realitate era absorbit total de gândul cum să supravieţuiască. Deşi încredinţat pe deplin că sistemul de comandă computerizată a navei putea să înfrunte furtuna cu succes, se putea întâmpla să apară o situaţie de pericol în care să fie silit să preia controlul.

A analizat valurile care se rostogoleau peste navă, observând crestele aflate mult deasupra timoneriei, urmărind masa compactă de apă până când Sea Sprite reuşea să ajungă de cealaltă parte şi se afunda în scobitura valului următor.

Orele treceau fără nici un semn de liniştire a furtunii. Câţiva membri ai echipajului şi mai toţi oamenii de ştiinţă de la bord sufereau de rău de mare, însă nimeni nu îndrăznea să se plângă. Nici nu se putea vorbi de ieşirea pe puntea măturată permanent de apa învolburată. O simplă privire aruncată oceanului furios era suficientă pentru a i alunga pe toţi în cabine, ca să se lege de pat şi să se roage să apuce şi ziua următoare.

Singura alinare era temperatura tropicală, plăcută. Cei care se uitau prin hublouri vedeau valuri înalte cât o clădire cu zece etaje.

Rămâneau cu ochii pironiţi la ele, observând cum crestele lor erau pulverizate de vântul extrem de puternic şi formau nori de stropi înspumaţi care dispăreau înghiţiţi de ploaia sălbatică.

Pentru cei aflaţi dedesubt, în cabinele echipajului şi în camera motoarelor, mişcarea nu era atât de violentă precum cea trăită de Barnum şi de ofiţerii din timonerie. Barnum a început să fie îngrijorat de felul în care tălăzuirea mării azvârlea nava într o parte sau alta ca pe un trenuleţ de pe un montagnes russes. Într un moment în care vasul s a aplecat puternic la tribord, el a urmărit cifrele care apăreau pe cadranul înclinometrului. Nava înregistrase un unghi de bandă de 34 de grade, după care cifrele au revenit din nou între cinci şi zero.

„Încă o bandare ca asta şi o să rămânem pe vecie sub apă”, a murmurat Barnum în barbă.

Nu şi dădea seama cum de rezista vasul pe o asemenea mare sălbatică. Apoi, ca o binecuvântare, cifrele de pe instrumentele de măsurare a vitezei vântului au început să scadă cu o rapiditate crescândă, până au ajuns să indice mai puţin de 80 km/h.

Sam Maverick a clătinat din cap, în semn de neîncredere.

— S-ar părea că pătrundem în ochiul uraganului şi totuşi apa pare mai turbată decât înainte.

Barnum a ridicat din umeri.

— Cine a zis că întunericul cel mai deplin e înaintea zorilor?

Telegrafistul navei, Mason Jar, un bărbat scund şi grăsuţ, cu păr vopsit în alb şi cu un cercel mare legănându se în urechea dreaptă, s a apropiat de Barnum şi i a înmânat un mesaj.

După ce l a citit, Barnum a ridicat privirea.

— L-ai primit de curând?

— Acum două minute, i a răspuns Jar.

Barnum i a întins mesajul lui Maverick, iar acesta l a citit cu voce tare.

— Hotelul Ocean Wanderer a fost surprins de uragan. Cablurile de amarare s au rupt. În prezent, hotelul este în derivă şi este împins spre stâncile de pe ţărmul Republicii Dominicane. Navele aflate în zonă sunt rugate să răspundă acestui apel. La bord se află peste o mie de persoane.

Maverick i a înapoiat hârtia lui Barnum.

— Judecând după mesajele de ajutor, suntem singura navă în stare să încercăm o operaţiune de salvare.

— Dar nu ni s a comunicat poziţia, a remarcat telegrafistul.

Barnum s a întunecat la faţă.

— Nu sunt marinari, ci doar hotelieri.

Maverick s a aplecat peste masa hărţilor şi a manevrat un compas.

— Se găsea la optzeci de kilometri sud de noi când am ridicat ancora ca să înfruntăm furtuna. Nu ne va fi uşor să ocolim reciful Navidad ca să le venim în ajutor.

Jar a apărut din nou, de astă dată cu un alt mesaj. Acesta suna:

CĂTRE SEA SPRITE DE LA SEDIUL NUMA, WASHINGTON.

DACĂ ESTE POSIBIL, ÎNCERCAŢI SALVAREA OAMENILOR DE LA BORDUL HOTELULUI PLUTITOR OCEAN WANDERER. MĂ BAZEZ PE JUDECATA VOASTRĂ ŞI APROB ORICE HOTĂRÂRE VEŢI LUA.

SANDECKER.

— În sfârşit, avem şi aprobarea oficială, a constatat Maverick.

— Avem la bord doar patruzeci de oameni, a zis Barnum, Ocean Wanderer are peste o mie. N-aş putea da bir cu fugiţii fără să mă mustre conştiinţa.

— Dar ce facem cu Dirk şi Summer, care se află în submersie pe Pisces?

— Cred că, apăraţi de recif, vor reuşi să supravieţuiască furtunii.

— Cum stau cu rezerva de aer? a întrebat Maverick.

— Le ajunge încă patru zile, i a răspuns Barnum.

— Dacă trece furtuna asta blestemată, peste două zile sigur suntem înapoi.

— Cu condiţia să reuşim să găsim hotelul, ca să l remorcăm până la o distanţă sigură de ţărm.

Maverick a privit pe fereastra blindată.

— După ce pătrundem în ochiul uraganului, vom putea căpăta viteză.

— Introdu ultima poziţie a hotelului şi derivă previzibilă, a ordonat Barnum. Apoi stabileşte traiectoria pentru o întâlnire.

Barnum a dat să se ridice de pe fotoliu ca să ordone operatorului radio să l anunţe pe amiralul Sandecker despre hotărârea lui de a încerca o operaţiune de salvare a hotelului plutitor, când, spre groaza lui, un val monstruos, mai înalt decât oricare dintre cele înfruntate până atunci, s a ridicat cu aproape 26 de metri deasupra timoneriei, se afla deja la 16 metri deasupra liniei de plutire, şi s a prăbuşit cu o forţă inimaginabilă asupra vasului, acoperindu l cu apă. Cu un curaj nebănuit, Sea Sprite a traversat valul, aruncându se în concavitatea ce părea fără de fund, după care s a înălţat din nou.

Muţi de uimire, Barnum şi Maverick s au privit în ochi în clipa în care un alt val, de dimensiuni şi mai mari, a izbit şi a afundat vasul de cercetări, azvârlindu l sub el.

Strivită de milioane de tone de apă, prova navei se înclina, tot mai mult, de parcă nu ar mai fi vrut să se oprească decât la fundul oceanului.