Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 6

Summer şi Dirk au ieşit din ecluza de intrare, apoi şi au verificat reciproc echipamentul de scufundare şi au pornit înot prin apa întunecată ca spaţiul cosmic. Au aprins amândoi lanternele, iar fasciculele de lumină au speriat peştii nocturni care apăruseră după căderea întunericului pentru a se hrăni între formaţiunile coralifere. Au constatat că luna, care ar fi putut lumina cât de cât adâncul, nu se vedea pe cer, iar stelele erau învăluite în nori ameninţători, precursorii furtunii îngrozitoare care avea să bântuie curând.

Dirk a înotat în urma surorii lui, urmând o prin beznă. Din mişcările ei graţioase şi unduioase, Dirk şi a dat seama că lui Summer îi plăcea lumea subacvatică. Bulele ei de aer se ridicau în ciorchini, semnalând respiraţia calină şi încrezătoare a unei scufundătoare cu experienţă. Ea l a privit prin mască şi i a zâmbit. Apoi i a făcut un semn cu mâna dreaptă şi a bătut din picioare, trecând peste coralii care, iluminaţi de lanternă, au sclipit într un curcubeu de culori ameţitoare.

Noaptea, în adâncurile liniştite nu se simţea nimic sinistru. Peştii curioşi erau atraşi de lumină şi ieşeau din ascunzişurile lor pentru a examina creaturile necunoscute şi stângace care dădeau năvală în mijlocul lor şi aveau asupra lor cutii ce străluceau ca soarele. Un peşte papagal de dimensiuni uriaşe a început să înoate alături de Dirk, măsurându l cu ochi curioşi ca de pisică. Şase baracude lungi de peste 1,20 metri au apărut ca de nicăieri, cu fălcile deschise şi etalându şi şirurile de dinţi ascuţiţi ca acele. I-au ignorat pe scufundători şi au alunecat pe lângă ei fără să manifeste nici cel mai mic interes.

Doar mişcând uşor din labele picioarelor, Summer a înaintat prin canioanele sculptate în recif de parcă ar fi urmat un drum marcat pe o hartă. Un mic peşte balon, surprins de strălucirea orbitoare a fasciculului lanternei, şi a umflat corpul, devenind un balon plin de spini care ieşeau din părţile laterale ca dintr un cactus. Era deci imposibil sau foarte puţin probabil ca vreun prădător mare să se dovedească atât de prost încât să încerce să înghită o pradă care i ar fi sfârtecat gâtlejul.

Fasciculele lanternelor dădeau naştere unor umbre stranii, în permanentă mişcare, ce se profilau pe coralii de diverse forme, ale căror suprafeţe erau fie ascuţite şi ţepoase, fie rotunde şi globulare. Pentru Dirk, nuanţele şi formele lor complexe căpătau aspectul unei picturi abstracte fără început şi sfârşit. A aruncat o privire la indicatorul de adâncime. Arăta cincisprezece metri. Privind scurt în faţă, a observat că Summer cobora brusc într un canion coralifer îngust, cu laturile foarte abrupte. A coborât înot după ea, remarcând o serie de deschideri în corali ce duceau către peşteri de mici dimensiuni, şi s a întrebat care dintre ele o ispitise cu o zi în urmă.

În cele din urmă, Summer a şovăit în faţa unei deschizături verticale, cu colţuri drepte, strivită între două coloane cu aspect nefiresc. Răsucindu se scurt, ca să vadă dacă Dirk mai era în urma ei, Summer a intrat înot fără nici o ezitare în caverna de sub ea. De astă dată, având lanterna şi ajutorul fratelui, a pătruns mai adânc în cavernă, trecând de locul unde descoperise urna.

Caverna nu era întortocheată sau neregulată. Pereţii, plafonul şi podeaua erau aproape perfect netede, întinzându se în beznă ca un coridor fără ocolişuri şi coturi. Au înaintat de a lungul lui.

Principala cauză a morţilor petrecute în timpul scufundărilor în peşteri subacvatice este faptul că oamenii se rătăcesc în caverne.

Greşelile se dovedesc fatale. Din fericire, aici nu se punea problema orientării. Scufundarea în acea cavernă nu prezenta primejdii şi nici nu există teamă că se vor rătăci într un sistem complex de săli care dădeau una în alta. Camera nu avea deschideri în lateral şi nici căi verticale de acces care să i zăpăcească. Pentru a reveni la intrarea în cavernă, nu aveau decât să refacă drumul înapoi. S-au simţit amândoi recunoscători că pe fund nu se vedeau depuneri fine care, odată tulburate, le ar fi înnegurat vederea vreme de o oră până să se aşeze la loc. Podeaua patului de corali era acoperită de nisip cu granulaţie mare, prea greu ca să se ridice în suspensie dacă apa era tulburată de înotătoarele lor.

Brusc, au ajuns la capătul cavernei, însă acesta arăta într un mod care a stârnit imaginaţia lui Summer. Deşi cotropit de vegetaţie marină, părea să evidenţieze un şir de trepte. Deasupra capului lui Summer a început să se rotească un banc de peşti înger, care apoi s au îndepărtat ca nişte săgeţi când ea a început să urce. Ca un fel de presimţire, Summer a perceput o înfiorare pe ceafă şi în restul corpului. Sentimentul care o încercase mai devreme a apărut din nou, semn că acea cavernă putea oferi mai mult decât ceea ce se observa la prima vedere.

La adâncimea aceea sub recif, coralii se răreau. Neavând lumina necesară dezvoltării vegetaţiei marine, crusta de pe pereţii acelui puţ nu ajungea nici măcar la doi centimetri grosime şi era alcătuită mai mult din depuneri gelatinoase decât din corali. Dirk a întins mâna înmănuşată şi a îndepărtat stratul unsuros; imediat a simţii că inima îi bate mai puternic, pentru că percepuse nişte adâncituri regulate în roca granitică, pe care le a crezut făcute acolo de oameni, pe vremea când nivelul mării era mai scăzut.

Apoi, prin apă, a auzit o pe Summer scoţând o exclamaţie pe un ton ascuţit. A călcat imediat apa şi a urcat, apoi a rămas uimit când pânza apei s a rupt în interiorul unei pungi de aer. A ridicat privirea şi a văzut fasciculul lanternei lui Summer maturând tavanul boltit din pietre fasonate şi lipite între ele etanş, fără vreun material de tipul mortarului.

— Ce avem aici? a întrebat Dirk prin sistemul de comunicare în submersie.

— Ori e vorba de o ciudăţenie a naturii, ori de o boltă construită de oameni din vechime, a murmurat Summer pe un ton ce trăda un respect temător.

— Nici vorbă de o ciudăţenie a naturii.

— Cred că s a scufundat după topirile din Era Glaciară.

— Asta s a întâmplat acum 10 000 de ani. Imposibil să aibă o asemenea vechime. Mai curând cred că e o construcţie care s a scufundat la un cutremur ca acela care a lovit Port Royal din Jamaica - raiul piraţilor - care s a prăbuşit în mare după un cataclism petrecut în 1692.

— Ar putea fi un oraş fantomă uitat de lume? a întrebat Summer, simţindu se cuprinsă de o emoţie ciudată.

Dirk a clătinat din cap.

— Dacă nu cumva există mai multe ruine îngropate sub coralii din jur, impresia mea e că am descoperit un fel de templu.

— Ridicat de băştinaşii antici din Caraibe?

— Mă ndoiesc. Arheologii n au găsit dovezi privind construcţii din piatră în Indiile de Vest înainte de sosirea lui Columb. Iar localnicii sigur nu ştiau să forjeze urne din bronz. Avem în faţă o construcţie ce aparţine altei culturi, o civilizaţie pierdută şi rămasă necunoscută.

— Doar nu o fi vorba de un alt mit al Atlantidei, a spus Summer cu sarcasm.

— Nu, tata şi Al au stabilit în urmă cu ani de zile că Atlantida se afla în Antarctica.

— Pare incredibil că popoarele antice din Europa să fi traversat oceanul şi să fi construit un templu pe un recif de corali.

Dirk şi a plimbat mâna înmănuşată de a lungul unui perete.

— Pe vremea aceea, probabil că bancul Navidad era o insulă.

— Dacă ne gândim mai bine, a spus Summer, cred că respirăm aer vechi de mii de ani.

Dirk a inspirat adânc, apoi a dat aerul afară.

— Pare să aibă un miros plăcut şi un gust acceptabil.

Summer a făcut un semn cu degetul peste umăr.

— Ajută mă să scot camera de filmat. Trebuie să reţinem asta.

Dirk a trecut în spatele ei şi a scos cutia din aluminiu prinsă cu o clemă de buteliile cu oxigen. A extras un aparat de filmat minuscul Sony PC-100, montat înăuntrul unei carcase dintr un material acrilic transparent Ikelite. După ce l a reglat pentru filmare manuală, a fixat de aparat braţele pentru reflectoare. Cum nu există lumină naturală, nu a mai fost nevoie să folosească exponometrul.

Încăperea submarină degaja un aer de măreţie iluzorie, iar Summer se pricepea suficient să mânuiască aparatul încât să o surprindă pe film. În clipa în care a aprins reflectoarele, caverna mohorâtă a prins viaţă într un amestec de nuanţe de verde, galben, roşu şi mov, date doar de vegetaţia de pe pereţi. Cu excepţia unor tulburări minore, apa era limpede precum cristalul.

În timp ce Summer fotografia bolta de deasupra şi de sub nivelul apei, Dirk s a scufundat şi a început să exploreze podeaua de a lungul pereţilor. În lumina aruncată de camera lui Summer, care crea imagini bizare şi tremurătoare în apă, el s a rotit prin încăpere.

A trecut, aproape fără să vadă, pe lângă un spaţiu ce se deschidea între doi pereţi. Era o intrare pe colţ, lată de cel mult şaizeci de centimetri. Ţinând lanterna întinsă în faţă, Dirk a reuşit să treacă prin deschizătură, abia atingând marginile cu buteliile de pe spate. A pătruns într o cameră ceva mai mare decât prima. Aceasta avea scaune scobite în pereţi şi ceva mare care semăna cu un pat plasat în centru.

La început a avut senzaţia că este gol, dar apoi fasciculul lanternei a scos la iveală un obiect rotund, cu două găuri pe lateral şi o alta, mai mică, în partea superioară, semănând cu o armură pentru bust. Tot pe pat, dar pe piatra de deasupra obiectului, se găsea un colier din aur şi două benzi spiralate pentru braţe, aşezate de o parte şi de alta.

Deasupra colierului se afla ceva ce arăta ca un coif destul de complicat şi deasupra acestuia se vedea o diademă bogat ornamentată.

Dirk şi a imaginat că obiectele acelea fuseseră purtate de cineva.

În locul unde, în mod normal, s ar fi aflat picioarele se vedeau două jambiere de bronz, care făceau parte din costumaţia purtată de vechii războinici pentru protejarea gambelor. În partea stângă a armurii se vedeau lama unei spade şi a unui cuţit, iar vârful unei lănci, fără băţ, se găsea în partea dreaptă. Corpul acelui luptător se dizolvase de mult sau devenise hrană pentru creaturile mării, care devorau orice substanţă organică.

La capătul patului se vedea un cazan mare.

Înalt de peste 1,30 metri, cazanul avea o circumferinţă în jurul căreia, chiar dacă ar fi încercat să o cuprindă cu ambele mâini, Dirk nu ar fi reuşit să şi atingă degetele. A lovit uşor cu mânerul cuţitului de scufundător într o latură a cazanului şi a auzit un sunet metalic, înfundat. „Bronz”, şi a zis în sinea lui. A îndepărtat depunerile acumulate pe suprafaţa lui exterioară şi a scos la lumină silueta unui războinic surprins în efortul de a azvârli o suliţă. Ştergând cu mănuşa peretele exterior al vasului, a dezvăluit o întreagă oaste de femei şi bărbaţi care purtau armuri şi ale căror posturi sugerau că duc o luptă.

Toţi aveau scuturi de mărimea unui om şi spade lungi. Câţiva aveau suliţe cu băţul scurt, dar cu capete extrem de lungi şi răsucite în spirală. Unii purtau armuri care le acopereau partea superioară a corpului. Alţii erau cu torsul gol, dar majoritatea aveau pe cap coifuri uriaşe, pe crestele cărora se vedeau coarne.

Dirk s a ridicat deasupra buzei cazanului, a îndreptat fasciculul lanternei în interiorul acestuia şi a privit înăuntru.

Cazanul era plin aproape până la buză cu un amestec pestriţ de obiecte ce încă puteau fi deosebite unul de altul. Dirk a identificat capete de suliţe din bronz, lame de pumnale, ale căror mânere fuseseră mâncate de apă şi de creaturile mării, securi simple şi cu aripi, brăţări încolăcite şi centuri din zale. A lăsat vestigiile la locul lor, luând doar un singur obiect. L-a ridicat din cazan şi l a reţinut între degete. Apoi a înotat printr o arcadă care se deschidea în partea opusă a încăperii, despre care era acum aproape convins că fusese un dormitor folosit ca mormânt.

A identificat imediat încăperea de alături ca fiind bucătăria.

Acolo nu a găsit nici o pungă de aer; bulele eliminate din aparatul lui de respirat se ridicau alene către tavan şi ieşeau în şiraguri neregulate, ca bobitele de mercur. Cazane de gătit din bronz, amfore, urne şi diverse vase zăceau împrăştiate pe podea, alături de oale sparte din ceramică. Lângă ceea ce părea a fi o vatră, Dirk a găsit cleşti din bronz şi un polonic mare, toate îngropate parţial în sedimentele care se strecuraseră înăuntru de a lungul a două mii de ani. S-a apropiat de obiectele împrăştiate şi le a examinat mai atent, încercând să desluşească ornamente revelatoare sau marcaje, dar toate erau pe jumătate îngropate în nisip şi acoperite de crustaceele care se strecuraseră în cameră.

Mulţumit că nu mai existau alte uşi sau încăperi laterale pe care să le exploreze, Dirk s a întors prin domnitor şi s a apropiat de Summer, care fotografia precipitată fiecare fragment al bolţii arcuite de sub suprafaţa apei.

A atins o pe braţ şi a făcut semn în sus. După ce au ieşit la suprafaţă, i a zis plin de entuziasm:

— Am mai găsit două încăperi.

— E din ce în ce mai pasionant, a spus Summer, fără să şi dezlipească ochiul de pe vizorul aparatului foto.

El a surâs şi i a întins un pieptene din bronz.

— Trece ţi ăsta prin păr şi imaginează ţi cum arăta ultima femeie care l a folosit.

Summer a lăsat camera în jos şi a privit cu atenţie obiectul din mâna lui Dirk. A făcut ochii mari şi l a luat cu delicateţe între degete.

— E minunat, a murmurat ea. Era cât pe ce să şi pieptene cele câteva şuviţe de păr roşu ca focul care i scăpaseră pe sub cască în zona urechilor, dar s a oprit brusc şi s a uitat la fratele ei cu un aer serios. Ar trebui să l duci în locul unde l ai găsit. Când arheologii vor cerceta acest loc, şi fii convins că o vor face, vei fi acuzat de furt de obiecte istorice.

— Dacă aş avea o prietenă, pariez că ea l ar păstra.

— Ultima din nesfârşitul şir al amicelor tale ar fi fost în stare să fure şi cutia milei dintr o biserică.

Dirk s a prefăcut jignit.

— Înclinaţia Sarei către furt o făcea irezistibilă.

— Mare noroc ai că tata se pricepe să judece femeile mai bine decât tine.

— Păi ce legătură are una cu alta?

— El a pus o pe goană când a apărut la hangarul lui căutându te.

— Şi eu care mă întrebam de ce nu mi mai răspunde la telefon... zise Dirk, fără să dea de înţeles că regretă.

Summer i a aruncat o privire dojenitoare şi a studiat pieptenele, încercând să evoce imaginea ultimei femei care îl ţinuse în mână, întrebându se cum îşi purta părul şi ce culoare avea acesta. După câteva momente, a aşezat obiectul antic în palmele desfăcute ale fratelui ei, ca să îl poată fotografia.

Dirk l a dus înapoi în cazan. A fost urmat curând de Summer, care a făcut peste treizeci de fotografii ale camerei de dormit şi ale obiectelor de acolo, apoi a pătruns şi în bucătărie. Mulţumită că realizase un inventar destul de detaliat al celor trei încăperi, i a întins aparatul lui Dirk ca să detaşeze reflectoarele şi să îl bage în cutia din aluminiu.

În loc să l pună la loc, în spatele lui Summer, Dirk i a prins strâns mânerul într o mână, temător ca nu cumva să piardă sau să deterioreze cutia în care se afla.

Apoi a făcut o ultimă verificare a nivelului de aer din rezervoarele fiecăruia şi a constatat că aveau îndeajuns ca să ajungă înapoi la staţiunea de cercetare. Bine instruiţi de tatăl lor, Dirk şi Summer erau scufundători precauţi, care se fereau cu orice preţ să rămână cu rezervoarele de aer goale. De astă dată, a pornit el în frunte, dovedind că memorase curbele şi deschizăturile printre corali pe unde trecuseră mai devreme.

Când, într un târziu, au revenit la siguranţa şi confortul oferite de Pisces şi au intrat în ecluza principală, valurile de la suprafaţă începuseră să se umfle, antrenate de vântul care creştea în intensitate, şi începuseră deja să lovească reciful cu forţa unor ciocane uriaşe care băteau pilonii. Dirk s a grăbit să pregătească masa de seară, pentru că şi el, şi Summer abia aşteptau să discute şi să dezlege enigma fantomaticului templu din adâncuri. S-au liniştit şi au mâncat într o atmosferă de aparentă siguranţă. Nici unul din ei nu ştia cât de vulnerabili erau la doar cincisprezece metri de suprafaţa mării dezlănţuite, pentru că nu şi închipuiau că valurile aveau să atingă peste treizeci de metri înălţime, iar concavităţile lor vor lăsa Pisces expus forţei cumplite a furtunii ucigaşe.