Ovidiu Genaru (în acte: Ovidiu Bibire) s-a născut la 10 noiembrie 1934 la Bacău, ca fiu al lui Constantin Bibire (ospătar) şi al Mariei Bibire (înainte de căsătorie, Vasile). După terminarea liceului în oraşul natal, s-a înscris la Institutul de Cultură Fizică din Bucureşti (deşi visa să devină medic). S-a remarcat, în scurtă vreme ca gimnast ("Ca gimnast eram o mare speranţă; mi se dădeau portocale şi frişcă, ca să devin Cineva: Cineva care să execute cel mai bine din Europa roata ţiganului şi salturile mortale."), iar timp de un sezon a lucrat chiar, pentru a câştiga bani de buzunar, ca acrobat la circ. Tot în anii studenţiei a descoperit însă literatura, citind cărţile din colecţia unui colonel (cel la care stătea în gazdă) şi împrietenindu-se cu colegul său de facultate, George Bălăiţă.
După absolvirea Institutului de Cultură Fizică din Bucureşti, în 1957, lucrează ca profesor de gimnastică la Şcoala Sportivă din Bacău. Debutează cu poezie în revista Luceafărul, în 1964. Prima carte, volumul de versuri Un şir de zile, îi apare în 1966 în colecţia "Luceafărul" a Editurii pentru Literatură. Va publica în continuare relativ numeroase alte volume de versuri şi proză, fără să devină vreodată previzibil şi plictisitor, fără să apară - nici măcar temporar - neinspirat sau lipsit de farmec în faţa cititorilor. Ele îi vor aduce aprecieri din partea criticilor, premii ale Uniunii Scriitorilor etc., dar nu şi un loc pe măsura meritelor sale în literatura contemporană. Are - ca şi Emil Brumaru sau Eugen Negrici - soarta scriitorului înzestrat din provincie, care primeşte mesaje de simpatie de peste tot, dar nu şi un loc în ierarhia literară.
Adio şi rouă
Viaţa înlocuită cu altceva.
Morminte calde pe cer.
Îngerul meu păzitor
mă pedepseşte cu fier.
O mâna întinsă de tine
stârneşte adieri de cantalup.
Dragostea noastra sub cheie
de jder şi de lup.
Nu te plimb în caleaşca şi nu
te iau în balansoir
lumea nu ne cunoaşte
nu ne spune bonsoir
Căci fiind în pustiu locul acela
e nedefinit în corp
ca şi sufletul.
Oarba şi orb.
De zile cu femeie la mijloc
nu mă mai satur nu.
Ultimul Ovidiu al fantasmelor
ultima tu.
Seara cade ca ghilotina
taie plângeri şi ziduri în două.
Pe scaunul absenţei tale
Adio şi roua.
A fost întrebată cu ce a greşit şi ea a ridicat din umeri
"Recunoaşte că trăieşti în concubinaj cu diverşi indivizi" a zbierat acuzarea
"Provii din râs sau din plâns?"
"Nu-mi cunosc părinţii" a răspuns lacrima
şi grefierul a notat în procesul verbal: origine dubioasă
"Innoptezi în cartierele oraşului nostru şi nu
eşti înregistrată în cartea de imobil" a spus procurorul
"Prezenţa dumitale tulbură viziunea reală
şi produce igrasie umana" a adăugat judecatorul
"Lacrima Lacrima şi mai cum?"
"Nu sunt casatorită" a răspuns modest lacrima "Sunt disponibilă…"
"E o târfă şi o stricată" s-a auzit murmurul sălii
"să recunoască deschis ce caută printre noi"
"Păstraţi linişte" a ordonat clopoţelul
"Numeşte-ţi unul, doi, trei martori" o îndemnă avocatul
"Nu vreau să ma apăr sunt nevinovată" a răspuns lacrima
"Dacă tot te afli aici te acuz din principiu" a spus procurorul.
Oslo
Ea cânta boreal la pian aplecată
şi muzica o împrejmuia în cercuri
ca şi cum în apă când arunci
o auroră într-o zi de miercuri.
Pianul nu se afla în odaie şi nu
era nimeni doarcâteva pustii de scaune
pe care aţipiseră părelnice umbre
friguroase din nordice saune.
Florenţa
O cât mă rugară să le dau sufletul meu
bizantin
răscopt de slavă melancolie în genunchi
să-l cunoască!
Plătim oricât ce preţ ai vrea?
Să mi se dea lumina ambrei florentine
cu umbra-i crenelată doar pentru o zi de
vară
Şi sunt al vostru
Şi mai vreau un pâlc de chiparoşi din
zarea
colinelor ce îndulcesc Toscana.
Toledo
Însufleţite marmori de ev medieval
surprinse-n
gesturi donquijoteşti chiar îngâmfate
sub o lumină fără umbre
tăioase săbii de Toledo. Aşa părea.
„Tu cine eşti străine? Ai un stăpân?”
Ce rictus trufaş!
Marmori lucrate în durităţi de-o clipă
trainice
înfipte totuşi pe un soclu de răzvrătiri
şi murmure care le conferea şi dăinuirea.
Amorf trecutul meu nu-i nicăieri.
Paris
Totul s-a spus ieri la colţul străzii
Luxembourg
Era sâmbătă ea avea o pereche de sâni
stereo
El îşi clătina burta plină cu bere
Ea avea unghiile roşii
El era mecanic la vreo locomotivă
şi zornăia nişte chei de la rochia ei
relativă
Apoi ea a mormăit ceva în sensul
„Dacă-mi promiţi că eşti cuminte”
Şi s-au urcat într-un taxi de vânt
şi nu îmi mai aduc aminte.
Stockholm
Zăpadă lacuri Volvo Strimberg
vulpi argintii cristaluri Kent saune Ibsen
Nord Gotic şi somon autostrăzi
bijuterii sinucigaşi piscine ceaţă
Kierkegaard
Şi soarele răsare orb
şi soarele apune în el însuşi
Ţara asta suferă de fericirea melancoliei
lumina se primeşte-n raţii mici
Mă-ntorc la Sudul meu păgân Adio
Stockholm.
Toate
Funda
Cuvinte şi expresii româneşti greşit sau rău folosite expresii roneşti
Buletinul Clubului Român din Chattanooga
