Povesti care incep cu literea
Yüklə 1,2 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- CINE A ZIS MIAU C
- COCOSATUL DE LA NOTRE-DAME CAPITOLUL 1. REGELE NEBUNILOR P
- CAPITOLUL 2. CURTEA MIRACOLELOR D
- CAPITOLUL 3. STALPUL INFAMIEI L
- COCOSUL SI CULORILE R
- CONCURSUL DE ALERGARE DINTRE ARICI SI IEPURE S
- COPILUL CEL ISTET A
CINCI PAINI Intr-o zi de vara doi prieteni calatoreau impreuna. Unul dintre ei avea in traista trei paini, iar celalalt doua. Ajunsi langa o fantana, s-au asezat sa manance. Tocmai au scos painile din traista, cand a sosit un strain si i-a rugat tare frumos sa-i dea si lui ceva de mancare, ca nu a mai mancat de mult si nu gaseste de unde sa cumpere. Cei doi l-au poftit pe strain langa ei si au mancat cu totii pe saturate, band apa rece din fantana. Cand nu a mai ramas nimic de mancat, strainul s-a ridicat sa plece, le-a multumit frumos pentru mancare si i-a rugat sa primeasca cinci lei de la dansul, pentru binele ce i l-au facut ospatandu-l. Cei doi nu au vrut sa primeasca, dar strainul a tot insistat si i-a intins banii celui care a avut trei paini. Dupa ce a plecat strainul, cel care a avut trei paini i-a dat celuilalt doi lei, considerand ca atat i se cuvine. Acesta s-a suparat imediat, cerand doi lei si jumatate, zicand ca ei nu au vrut sa primeasca banii si a fost oricum o pomana si ce au primit trebuie impartit frateste. S-au tot certat ei, dar nici unul nu a vrut sa fie de acord cu celalalt. Atunci s-au hotarat sa mearga la judecator sa le faca dreptate. Au povestit cele intamplate judecatorului, iar acesta a intrebat: - Nu esti multumit cu cei doi lei pe care i-ai primit? - Nu sunt, mai vreau inca o jumatate de leu - raspunse cel care a avut doua paini. - Bine, atunci va trebui sa ii dai tu un leu inapoi acestui om - zise judecatorul. Nemultumitul intreba mirat cum se poate una ca asta.
Cel care a avut doua paini a ramas fara replica si i-a dat rusinat, dar si mai nemultumit, un leu inapoi celui cu trei paini. Acesta a ramas uimit de judecata cea inteleapta si s-a gandit ce bine ar fi daca in lume toate s-ar putea rezolva asa de logic si de drept. 
CINE A ZIS MIAU? Catelusul dormea pe covoras langa canapea. Deodata, ca prin somn, a auzit ca cineva a zis: - Miau!
Catelusul a ridicat capul, a luat seama imprejur. Nimeni! "Probabil am visat" - si-a zis el, si s-a lungit pe covoras. Dar iata ca cineva a zis di nou: - Miau!
- Cine-i acolo? Catelusul a sarit ni sus, a dat ocol camerei, s-a uitat sub pat si sub masa. Nimeni! S-a urcat pe pervazul ferestrei si a vazut un Cocos plimbandu-se prin curte. "Iata cine nu m-a lasat sa dorm" - s-a gandit Catelusul si a dat fuga in curte, direct la Cocos. - Asculta, tu ai spus "Miau"? - l-a intrebat Catelusul pe Cocos. - Nu, eu nu vorbesc... Si Cocosul a batut din aripi slobozind un "Cu - cu - ri - gu - uu!" - Dar altceva nu stii sa spui? - l-a intrebat Catelusul. - Nu, numai "Cucurigu" - a raspuns Cocosul. Catelusul s-a scarpinat cu laba de dinapoi, dupa ureche, si a plecat acasa... Deodata, chiar langa pridvor, cineva a zis: - Miau! "Aha aici era!" - si-a zis Catelusul si a inceput sa scurme repede, langa pridvor, cu toate cele patru labute. Cand s-a facut groapa mare, de acolo a tasnit un Soricel mic, cenusiu. - Tu ai spus "Miau"? - l-a intrebat cu asprime in glas Catelusul. - Chit-chit-chit - a chitait soricelul. Cine a zis asa? - Cineva a zis "Miau".... - Aproape? - a intrebat tremurand Soricelul. - Uite, chiar aici - a raspuns Catelusul. - Mi-e frica! chit-chit-chit! - a chitait Soricelul si a zbughit-o. Catelul a cazut pe ganduri. Deodata, chear langa cusca cainelui, cineva a spus tare: - Miau! Catelusul a ocolit de trei ori, in fuga, cusca dar n-a dat de nimeni. In cusca s-a miscat cineva... "Aici era... - si-a zis Catelusul. Acum am sa-l prind..." S-a apropiat tiptil... I-a sarit insa in fata un Dulau mare si latos. - Mr-r-r-r! - a marait Dulaul. - Eu...eu vreau sa stiu... - Mr-r-r-r! - Dumneavoastra ati spus .... "Miau"? - abea a ingaimat Catelusul, cu coada intre picioare. - Eu ?! Razi de mine, Catelule! Catelusul a luat-o la sanatoasa cat il tineau picioarele, spre gradina, si acolo, s-a ascuns sub o tufa. Si, deodata, chiar la urechea lui, cineva a spus: - Miau!
Catelusul a scos capul de sub tufa si, pe o floare, langa nasul sau, a vazut o Albina pufoasa. "Iata deci cine a zis Miau"! - s-a gandit Catelusul si a vrut s-o inhate cu dintii. - Bz-z-z-z - a bazait Albinasi l-a piscat pe Catelus chear de varful nasului. Catelusul a scheunat si a rupt-o la fuga, iar Albina - dupa el! Zboara si bazaie: - Bz-z-z-z - ... te pisc! Bz-z-z ... te pisc! A alergat Catelusul la iaz - si baldabac in apa! Cand ascos capul din apa, Albina disparuse. Si deodata, cineva a spus iar: - Miau!
- Tu ai spus "Miau"? - l-a intrebat catelusul pe un Pestisor care inota, aproape de el. Pestele nu a raspuns nimic, a dat din coada si dus a fost in adancul iazului. - Oac - oac - oac! - a izbugnit in ras o Broscuta ce sedea pe o frunza de nufar. Ce tu nu stii ca pesti nu vorbesc? - Atunci, poate tu ai spus "Miau"? - a intrebat-o Catelusul pe Broscuta. - Oac - oac - oac! - a ras din nou Broscuta. Ce prostut esti! Broastele doar oracaie. Si s-a aruncat in apa. Catelusul a plecat acasa, ud, cu nasul umflat. Necajit, s-a culcat pe covoras, langa canapea. Si deodata, a auzit: - "Miau!!!" A sarit in sus. Pe pervazul ferestrei sedea o Pisica, cu blana pufoasa, vargata. - Miau! - a zis Pisica. - Ham - Ham - ham! - a inceput catelul sa latre. Apoi si-a amintit cum a marait Dulaul latos si a inceput sa maraie si el: "Mr - r - r - r!". Pisica s-a arcuit, a suierat: "S-s-s!"; a forait: "Far-far-far" - si a zbughit-o prin fereastra. Catelul s-a intors pe covorasul sau si s-a culcat. Acum stia cine a zis "Miau".
COCOSATUL DE LA NOTRE-DAME CAPITOLUL 1. REGELE NEBUNILOR Paris, 6 ianuarie 1482. O multime de oameni se stransese inauntrul Palatului de Justitie. Era ziua pe care lumea o stia drept Sarbatoarea Nebunilor, iar cei de acolo venisera sa-si aleaga regele. Un grup de actori se straduia sa joace o piesa, dar nu-i baga nimeni in seama. Autorul, un tanar pe nume Pierre Gringoire, incepuse sa se necajeasca. Cativa oameni care tocmai treceau pe-acolo se oprisera in loc cateva clipe ca sa se uite, dupa care pufnira in ras. - Aoleu, mare plictiseala si cu piesa asta! strigara ei. Hai fuga sa-l alegem pe regele Nebunilor! Ce-ar fi sa facem o intrecere de strambaturi? Cine se stramba ce-l mai urat, acela sa fie rege! Toata lumea izbucni in urale. - Dati-i bataie cu piesa! striga Pierre Gringoire prada furiei. Dati-i bataie!
Dupa cateva minute intrecerea era gata sa inceapa. Cei ce aveau sa se poceasca asteptau intr-o capela mica de langa sala principala. Deasupra usii se gasea o ferestruica sparta si se hotari ca fiecare, cand ii venea randul, sa-si vare capul prin spartura si sa se strambe cat mai urat cu putinta. Deodata se ivi un chip atat de pocit, incat gloata striga dintr-o data: - El a castigat! El sa ne fie rege! Barbatul iesi din capela si fu recunoscut de toata lumea. Era Quasimodo, clopotarul din catedrala Notre-Dame. Numai ca el nu se strambase de loc! Din nascare era la fel de slut si stramb cum numai trupul lui se mai lauda a fi. Multimea se stranse in jurul sau, ii aseaza o tichie de bufon pe capatana si il scoase pe strada in chiote si urale. Pierre Gringoire se uita neputincios la marea sala care se golise, iar apoi la baietii lui actori lasati sa joace in fata nimanui. Pe urma cineva fu auzit strigand: - Haideti sa ne uitam la Esmeralda cum dantuieste! Auzind asta, actorii se facura si ei nevazuti. Scotand un oftat de naduf, Pierre se lua dupa ei. In Place de Greve, Esmeralda dantuia luminata doar de palpairea unui foc. Avea pielea aurie si parul negru ca taciunele, era tanara si frumoasa. Uitand de toata supararea de pana atunci, Gringoire nu-si mai putu dezlipi ochii de la ea.
- Asta-i vrajitorie! Tanara tiganca se infiora si prinse sa tremure. Dintr-un alt colt al pietei se auzi o voce de femeie: -Tiganca rea ce esti! Du-te inapoi unde ti-e locul! Copiii incepura sa se hlizeasca. - E pustnica aia batrana si scofalcita! chicotira ei. N-are ochi sa-i vada pe tigani. Ia auziti-o cum bolboroseste! Pe urma dadura cu ochii de alaiul care-l ducea pe Regele Nebunilor si plecara in fuga sa-l intampine. Pe data, silueta intunecata iesi din coltul umbros unde statuse ascunsa si se duse glont spre primul rand al alaiului. Gringoire isi recunoscu in clipa aceea maestru, pe Claude Frollo, arhidiaconul de la Notre-Dame. Furios din cale-afara, acesta se apropie de Quasimodo si-i smulse coroana de pe cap. Gloata isi tinu rasuflarea, curioasa sa vada ce avea sa urmeze. Quasimodo era puternic ca un taur si n-ar fi fost de mirare sa-l atace pe preot. In loc de asta, el ingenunche supus in fata lui Frollo. Preotul ii facu un semn numai de ei stiut, iar pe urma pleca din piata. Lumea incerca sa-l faca pe clopotar sa se intoarca in mijlocul ei, ca sa serbeze mai departe. Insa, Quasimodo ii infrunta cu o cautatura furiosa. Se dadura cu totii inapoi infricosati si-l lasara sa plece. Se inapoiara la catedrala fara un cuvant. Cu douazeci de ani in urma, Frollo il gasise pe Quasimodo in cripta unde erau lasati copiii parasiti si-l adoptase pe micutul care era atat de slut, incat nu se indurase nimeni sa-l ia de acolo. Quasimodo crescuse intre zidurile catedralei. Ii stia fiecare cotlon si mai stia ca era singurul camin de care avea sa-si aduca aminte vreodata. Dangatul puternic al clopotelor il asurzisera cu timpul si, chiar daca putea sa vorbeasca, foarte rar se intampla sa deschida gura, stand mai toata vremea cu pasarile si celelalte vietati ce-si gasisera culcus in turnul cladirii. Ii era devotat lui Frollo, care avea un renume cidat in targ. Unii sopteau ca se indeletnicea cu vrajitoriile - ceva caruia ii spunea magie neagra - si toata lumea se temea de el. Unde mai pui ca alti oameni scornisera ca insusi Quasimodo era un demon!
Deodata, din bezna tasnira doi barbati care o atacara pe fata. Aceasta prinse a tipa, iar bietul Gringoire ii sari in ajutor, strigand din rasputeri: - Opriti-va! Stati! Pe urma vazu cu groaza ca unul dintre atacatori era Quasimodo! Cocosatul se repezi la Gringoire si-l dobori la pamant, iar apoi o lua pe sus pe Esmeralda si fugi cu ea in brate. Insotitorul lui porni in urma lor, lasandu-l pe Gringoire sa zaca fara simtire acolo unde fusese trantit. Esmeralda se zbatea si se lupta, strigand mereu dupa ajutor. Ca un facut, un soldat iesi de pe o straduta si le striga rapitorilor: - Stati pe loc, nemernici ce sunteti! Dati drumul fetei! Dupa aceea o lua pe tanara din bratele lui Quasimodo, care se uita la el si nu-i venea sa creada. Barbatul din fata lui era nimeni altul decat capitanul garzii regale! Oamenii lui il urmau indeaproape si nu trecu mult mult pana cand Quasimodo fu inconjurat de soldati inarmati. Insotitorul lui se facuse nevazut, ca si cum nici n-ar fi existat vreodata. Quasimodo incerca sa se lupte, dar soldatii erau prea multi si pana la urma reusira sa-l lege fedeles. Esmeralda il privi pe chipesul ofiter care o salvase si il intreba sfioasa cine era. - Phoebus de Chateaupers, la ordinele dumitale, rosti el. - Iti multumesc, domnule capitan, surase fata, facand o plecaciune plina de gratie si disparand in noapte, spre marea uimire a lui Phoebus. In vremea asta, Gringoire se ridica anevoie de jos. Vazu ca pe strazi nu mai era tipenie de om si isi blestema ceasul rau. Unde Dumnezeu avea sa doarma?
- Unde ma aflu? striga el inspaimantat. - Bine-ai venit la Curtea Miracolelor! rase cineva din multime. Undeva in han, pe un butoi, sedea capetenia bandei, Clopin Trouillefou. Acesta ii asculta povestea lui Gringoire, iar apoi ii zise: - Nu noi ti-am cerut sa vii aici. Ai venit, dar acum trebuie sa platesti.
- Daca poti sa iei punga de la mogaldeata fara sa se-auda un clinchet, te lasam in viata. Daca nu, dam papusa jos si te ridicam pe tine-n streang in locul ei! Nici nu intinse Gringoire bine mana spre punga ca incepura sa zornaie toti clopoteii, iar cei din banda se-nghesuira in jurul noului venit si-l impinsera spre latul spanzuratorii. Ii pusesera deja funia in jurul gatului, cand Clopin vorbi din nou. - Iti mai dam o sansa. Daca se-nvoieste vreuna din femeile de-aici sa te ia de barbat, iti dam drumul. - Il iau eu striga o voce. Spre marea lui uimire, Gringoire o vazu pe Esmeralda croindu-si drum spre el. - M-am invoit sa-ti fiu soata doar ca sa te scap de streang, dar nu cumva sa te apropii de mine, am cutit! Scoase un pumnal subtire de la cingatoare, iar Gringoire se aseza cu grija. Cum ai ajuns aici? Il intreaba tanara. - N-am stiut incotro s-o iau, raspunse Pierre. N-am nici familie, nici bani. Sunt un parlit de scriitor. - Pe mine m-au luat de la parinti, rosti Esmeralda, aratandu-i lui Pierre un pantofior pe care-l tinea intr-o punga de matase. Asta-i tot ce am. Dar intr-o buna zi o sa-mi gasesc parintii si cand or sa vada condurul, or sa ma recunoasca!
Pe neasteptate, se ridica in picioare. - Luati-l pe circarul asta si legati-l de stalpul infamiei din piata! porunci el soldatilor. Sa ramana acolo un ceas sau doua, sa-i fie invatatura de minte sa mai ia legea peste picior! Bietul Quasimodo fu scos din sala de judecata. Stalpul infamiei era de fapt o roata de lemn inaltata pe o constructie de piatra.
Pe cand Quasimodo era scos din sala de judecata, doua femei isi croira drum printre oameni ca sa ajunga la celula unde isi ducea zilele pusnica cea batrana. Aceasta se hotarase sa nu mai stie de nimeni si de nimic si sa traiasca de pe o zi pe alta, din pomenile celor mai milostivi. Cele doua femei ii lasara un codru de paine pe pervaz. In vreme ce se indepartau, una dintre ele spuse cu un suspin: - Ce trista soarta. Tii minte ce fata draguta era? Toti o iubeau si ii erau, prieteni iar acum nici n-ai zice ca e aceeasi faptura. - Si-a pierdut mintile cand i-au furat tiganii fetita, incuvinta cealalta femeie. I-au lasat un pantofior si nimic altceva. Si te mai miri ca n-are ochi sa-i vada pe tigani! Nefericita! Clatinand din cap, cele doua femei se alaturara multimii stranse deja in jurul stalpului infamiei. Quasimodo fu impins in genunchi si inlantuit de roata ce prinse a se invarti, in timp ce calaul il biciuia. De fiecare data cand biciul i se abatea pe spinarea gheboasa, Quasimodo tresarea de durere. Gloata radea la fel de tare cum o facuse deunazi, cand il alesese Rege al Nebunilor. Ba cativa se incumetara sa arunce cu pietre. Chiar atunci Claude Frollo strabatea piata calare pe un catar, iar Quasimodo ii arunca o privire plina de speranta. Doar era stapanul lui si avea sa-i vina in ajutor, nu?
- Blestemata sa fii, vrajitoareo, cu tot neamul tau! Tanara auzi vocea si se facu alba la fata ca o hartie.
A plecat Cocosul la plimbare. - De ce umbli asa necolorat? - s-a mirat Cainele. Cocosul s-a privit in oglinda apei si a vazut ca, intr-adevar, Cainele avea dreptate. - Nu te necaji - i-a spus Cainele - du-te la culori, ele te vor ajuta. Cocosul ajunge la culori si le roaga: - Culorilor, culorilor, ajutati-ma! - Bine - a zis Culoarea Rosie, si i-a colorat creasta si barbia. Culoarea albastra - i-a colorat coada. Cea Verde - aripile. Cea Galbena - pieptul. - Iata, acum esti un Cocos adevarat! - a spus Cainele.
CONCURSUL DE ALERGARE DINTRE ARICI SI IEPURE S-a intamplat intr-o duminica de toamna. Ariciul statea in fata usii sale fredonand un cantecel. Deodata ii trecu prin cap ca ar fi bine ca, in timp ce nevasta-sa ii spala si ii spala si-i imbraca pe copii, el sa dea o raita pe ogor, sa vada cum se dezvolta sfecla. Pe drum il intalni pe iepure care si el pornise pe ogor sa-si cerceteze varza. Ariciul il saluta pe iepure cu "Buna dimineata!", dar iepurele, care-si dadea aere de domn mare si tare, nu-i raspunde salutului, ci i se adresa direct : "Cum de te afli asa de dimineata pe ogor?". La care ariciul a raspuns: "Ma plimb". Razand ironic, iepurele isi continua vorba: "Cred ca ai putea sa-ti folosesti picioarele pentru un scop mai bun". Aceste vorbe l-au indignat pe arici. Nu suporta ca sa se lege cineva de picioarele sale care din nastere erau strambe. "Iti inchipui, desigur, ca poti realiza mai multe cu picioarele tale", ii spuse si el iepurelui. "Sunt sigur de aceasta", a fost raspunsul acestuia. "Daca ne-am lua la intrecere, ti-as lua-o inainte cu viteza vantului", declara ariciul. "Ma faci sa rad! Cu picioarele tale strambe?!, replica iepurele. Dar, din partea mea, daca vrei neaparat sa te intreci cu mine, n-am nomic de obiectat. Sa fie precum doresti!. Pe ce pariem?". "Pe un taler de aur si o sticla cu vin", zise ariciul si iepurele fu de acord Inaintea startului insa, ariciul dorea sa dea o fuga pana acasa, sa imbuce ceva fiindca in acea dimineata inca nu mancase si stomacul ii era gol. Il asigura pe iepure ca se va intoarce intr-o jumatate de ora. Mergand spre casa isi spunea ca iepurele se bazeaza pe picioarele sale lungi. Dar o sa-i arate el acestuia. Se crede domn distins, dar este un increzut prost. Trebuie sa-i dea o lectie! Ajuns acasa, ariciul ii spuse nevestesei: "Imbraca-te repede, trebuie sa vii cu mine pe ogor. "De ce esti atat de grabit?, il intreba ea. "Am pariat cu iepurele ca alerg mai repede decat el si tu trebuie sa fii de fata". "Vai de noi, striga doamna Arici, ti-ai pierdut mintile? Cum iti inchipui ca te poti lua la intrecere cu iepurele"?. "Taci, nevasta, spuse ariciul, asta ma priveste pe mine." Ce era sa faca doamna Arici? N-avu incotro. Vrand-nevrand ea trebui sa-si urmeze sotul. Pe drum ariciul ii explica nevestei sale: "Asculta-ma, pe fasia aceea de ogor urmeaza sa ne intrecem. Iepurele alearga pe una din brazde, eu pe cealalta. Sus luam startul. Tu nu ai altceva de facut decat sa te asezi in capatul de jos al brazdei. Cand iepurele se apropie, tu il intampini strigand: Eu am ajuns deja!" Ariciul ii arata nevestei sale locul unde sa stea, iar el urca in susul brazdei unde iepurele se instalase deja, asteptandu-l.Se asezara fiecare in brazda sa si iepurele numara: "Unu, doi, trei!", gonind apoi, ca trasnetul, in josul brazdei. Ariciul facu doar trei pasi, se ghemui in brazda si ramase nemiscat. Cand iepurele ajunse la un pas de capatul celalalt al brazdei, nevasta ariciului il intampina strigand: "Eu am ajuns deja!". Nu mica a fost uimirea iepurelui. Nu se indoi nici o clipa ca ariciul in persoana il intampinase la capatul brazdei, si asta pentru ca, precum se stie, d-na Arici seamana cu sotul ei ca un ou cu celalalt. Totusi, iepurele era de parere ca la mijloc nu este lucru curat. "Alergam inca o data". Si din nou tasni la drum ca din pusca. Astfel iepurele alerga de saptezeci si trei de ori si de fiecare data cand ajungea la unul din capetele brazdei dl. Sau d-na Arici il intampinau cu strigatul: "Eu am ajuns deja!". Sleit de puteri, dupa atata alergare, iepurele se prabusi la pamant. Ariciul isi lua castigul si nevasta si se intoarse vesel acasa.
COPILUL CEL ISTET A fost odata un om bogat, caruia ii murise sotia. El nu mai avea nici un neam, nici macar vreun var mai indepartat sau vreun unchi. Din aceasta pricina era tare mahnit si nu stia cum sa-si faca rost de o ruda, ca de insurat a doua oara nu mai vroia, pentru ca si-a iubit foarte mult nevasta. Intr-o zi i-a venit o idee trasnita, sa umble de dimineata prin cetate si prima fiinta ce-i va iesi in cale, sa-i fie copil de suflet. Mergand asa fara tinta a intalnit un sarpe micut. Omul l-a intrebat pe sarpe daca vrea sa-i fie copil de suflet, ca-i va da tot ce isi va dori, iar cand va muri ii va lasa intreaga avere. Sarpele a raspuns ca vrea, numai sa se invoiasca. - Cum adica sa ne invoim - a intrebat omul. - Nu iti cer nimic mai mult, decat sa ma porti intotdeauna in carca - zise sarpele. Omul s-a invoit bucuros si sarpele i s-a incolacit in jurul gatului. De atunci au fost nedespartiti. Toate le faceau impreuna, mancau impreuna, dormeau impreuna si erau multumiti unul de celalalt. Omul i-a dat sarpelui tot ce si-a dorit si l-a iubit ca pe propriul copil. Numai ca omul a imbatranit, iar sarpele a crescut. Omul nu il mai putea cara in carca de garbov ce era pe sarpe, care de atata bine crescuse foarte mult. Degeaba l-a tot rugat omul pe copilul sau de suflet sa se dea jos, macar cateva ore, sa mai poata respira si el in voie, sarpele era de neclintit in hotararea sa de a respecta vechea invoiala. Disperat omul s-a dus la judecator si l-a rugat sa-i faca dreptate. - Ajutati-ma, domnule judecator, pentru ca nu mai rabd aceasta povara! Dar dupa ce sarpele a povestit cum le-a fost invoiala, judecatorul a zis ca nu are ce sa faca. Sarpele si-a tinut fagaduiala, fiindu-i copil, atunci si omul trebuie sa-l poarte la gat pana va muri. Omul a plecat de la judecator si mai necajit decat a fost inainte, pierzand orice speranta. In drum spre casa a vazut niste copii cara se jucau si s-a apropiat de ei. Kamill Maximilian statea pe un bustean, el era imparatul, iar langa el pe un bustean mai mic, Maria-Alexandra in chip de imparateasa. Ceilalti copii se inghesuiau in jurul lor, ascultand poruncile. Omul a intrebat copiii daca nu ii pot face si lui judecata. Ei au raspuns foarte seriosi, ca se poate. Atunci omul si-a povestit necazul. Cand a vrut sa zica sarpele ceva, Kamill Maximilian a strigat la el: - Cum indraznesti sa ii vorbesti de acolo de sus imparatului. Nu stii ca impricinatii trebuie sa stea la judecata jos la pamant? Cand sarpele a coborat Kamill a zis: - Acest copil, caruia nu ii este mila de parintii lui, nu merita sa vada lumina soarelui. Pe el copii, aruncati cu pietre! Iar copii au aruncat cu pietre pana au strivit sarpele. Omul a plecat acasa mantuit de judecata unui copil.
Yüklə 1,2 Mb. Dostları ilə paylaş:
|