Povesti care incep cu literea

LOLEK, BOLEK SI IETI-OMUL ZAPEZILOR
Ati auzit pana acum despre Ieti, omul zapezilor, care traieste pe cel mai inalt munte din lume, pe varfurile din Himalaya? Probabil toata lumea a auzit deja despre el. De vazut insa, foarte putini l-au vazut. Dupa unele pareri seamana mai mult cu un urs; altii spun ca este ca o maimuta uriasa, dar exista si presupuneri ca ar fi un stramos al omenirii, care traieste si azi. Dar intr-un lucru parerile sunt aceleasi: oricine sau orice ar fi, Ieti ajuta omul ajuns in primejdie.

Niciodata nu s-a intamplat, ca pe drumurile de munte din Himalaya sa fi atacat pe cineva. Numai atunci isi face aparitia, daca cineva striga dupa ajutor. Pana atunci ramane invizibil, astfel urmareste oamenii. Si acum, ascuns dupa o stanca, ii priveste pe Lolek si Bolek, care urca tot mai sus pe un drum de munte ingust si periculos, urmati de un iac care le transporta bagajele. Baietii au ajuns deja la o asemenea inaltime, incat iacul singurul animal care este folosit la transportarea bagajelor in acesti munti inalti - s-a oprit si nici un pas n-a mai vrut sa faca. Baietii l-au indemnat cu vorbe, cu sfecla, dar in zadar. Au fost necajiti, au legat o sfoara in jurul gatului iacului si l-au tras din rasputeri. Dar nici asa nu au reusit sa-l miste din loc. In zapada a aparut din spatele iacului, Ieti. A impins cu toata puterea animalul legat de baieti, incat era sa pice pe bot. Speriat de Ieti, omul zapezii, iacul a sarit in sus. Lolek si Bolek s-au temut sa nu cada de pe poteca ingusta in prapastie, deci s-au retras la marginea drumului, impiedicandu-se adesea. Chiar era sa cada in prapastie, cand deodata s-a intins o mana dupa ei, i-a tras inapoi si a taiat sfoara cu care s-au legat de iac. Binefacatorul necunoscut i-a asezat pe baieti iarasi pe poteca, dar in clipa urmatoare a si disparut.

• 
  Ce a fost asta? - a intrebat Bolek, abia rasufland.
  
• 
  Poate Ieti era? - si-a pus intrebarea Lolek.
  
• 
  Hai sa-l prindem! - a strigat Bolek si a luat-o rapid in urma omului de munte, dar s-a izbit de un zid, o coasta acoperita cu zapada, i s-a parut ca aici i-a vazut urma picioarelor lui doar cu o clipa in urma. Dar ca o minge, a saltat indarat de pe zidul alb si tare.
  
• 
  Poate nici n-a fost Ieti - a spus frecandu-si fruntea si nasul lovit. Mi s-a parut doar ca seamana cu el.
  

Lolek si Bolek si-au pierdut echipamentul, hrana din pacate si iacul. Dar au hotarat, ca totusi vor continua drumul. S-au scufundat in zapada, din cand in cand au trecut prin norii care acopereau varfurile muntelui. Deodata Lolek a observat urma unei labe in zapada.

- Ura! - a strigat cu o voce tare - aceasta desigur, a lasat-o Ieti in urma sa. A pornit in urma amprentelor care ba dispareau, ba apareau.

- Incepe sa-mi fie de ajuns - a mormait Lolek dupa cateva ore de cautare.

- Priveste! - a aratat Bolek spre o coada care s-a vazut de dupa o stanca.

Tiptil s-au apropiat de stanca, apoi s-au aruncat pe fiinta enigmatica. S-a auzit atunci un urlet ingrozitor. Cei doi baieti se aflau fata-n fata cu o pantera alba. Rapitorul era gata sa se repeada la ei, dar baietii au fost mai iuti. Deodata, de undeva, din adancul muntelui s-a auzit un mormait periculos. In urma urletului scos de pantera alba, o avalansa i-a rostogolit in adancime: de pe varful muntelui a pornit un bulgare imens de zapada. Gramada enorma de zapada s-a rostogolit aproape de ei, tarand in drumul sau, totul. Prima data pantera, apoi probabil ii prindea si pe Lolek si Bolek, insa o putere ciudata i-a apucat si au fost rapiti din drumul avalansei nimicitoare. Cand s-a potolit duruitura, ei se gaseau pe o terasa de zapada. Si-au deschis ochii, in azurul cerului au vazut un vultur, care in zbor faceau cercuri mari.

- Ce parere ai, cine ne-a luat? - a intrebat Lolek.

- Cine, cine? Avalansa ne-a rapit si pe noi, dar cum s-a rostogolit in jos, si eram la margine, la o curba am zburat din ea - a explicat Bolek.

- Ar fi posibil...Lolek nu prea a fost multumit de explicatia auzita, a inceput sa cerceteze imprejurimea, cautand o alta explicatie. Nu este usor sa descoperi taina unei astfel de intamplari si sa ramai teafar. Ma simt obosit - a spus Lolek. Mi-e foame si sunt tare obosit - a repetat, de parca ar fi vrut sa se convinga despre faptul ca ii e foame si-i foarte obosit.

- Ar fi cel mai bun lucru, daca am dormi un pic - a propus Bolek.

- De acord - a spus Lolek. - Mai buna idee nici eu nu am. Totusi n-au reusit sa adoarma timp indelungat. S-au tot invartit, au cascat, au incercat sa adoarma, dar nicicum n-au reusit timp indelungat. Poate si din cauza frigului ce i-a strapuns pana la oase. Cand si-au deschis ochii, s-au aflat intr-un iglu.

- Am dormit in acest iglu? - s-a mirat Lolek. A iesit si l-a privit din exterior.

- Dar noi nu am cladit iglu - si-a scarpinat capul Bolek, nedumerit.

- Ei, poate nu-ti aduci aminte - a spus Bolek cu multa modestie, sugerand prietenului sau, faptul ca l-ar fi cladit.

- Tin bine minte. Am dormit sub cerul senin - a raspuns Lolek. Igluul a fost cladit de altcineva, cand noi am dormit.

- Ha, ha, ha, doar n-o fi fost vestitul Ieti; la asta te-ai gandit, asa-i? - a ras Bolek. Atunci Lolek a observat echipamentul si hrana pierduta, care se afla langa peretele cladirii.

- Si acestea tu le-ai adus aici, nu-i asa? - a pus intrebarea colegului sau.

- A, a... - Bolek s-a mirat enorm.

In acest moment a rasunat dinspre munti un hohot.

- Acesta-i cu siguranta Ieti - a ras Lolek.

- Ieti! Indata vino aici! Asta-i porunca! - a strigat Bolek, dand si cu piciorul in pamant si, ca un imparat, a asteptat efectul poruncii sale.

Iar s-a auzit hohotul, dupa care in linistea adanca nu s-a mai auzit altceva, decat vajaitul vantului. Lolek si Bolek au fost epuizati de alpinism. Au luat rucsacurile in spinare si au pornit in jos. Vantul batea tot mai puternic, a inceput sa si ninga. Baietilor le-a fost teama ca nu vor ajunge pe panta-n jos cu rucsacurile grele inaintea izbucnirii viscolului. S-au mirat grozav cand s-au intalnit cu iacul lor, considerat de ei deja disparut. Animalul a fost legat de o masa de gheata. Repede au asezat bagajele pe spinarea lui si au continuat in mare graba coborarea. Lolek inca pentru ultimaoara s-a intors, a aruncat o privire in urma lor. I s-a parut ca vede un nor de zapada si o figura robusta care-i face semn de adio. Si baiatul i-a facut semn, iar in acel moment s-a auzit din nou hohotul cunoscut.

- Ce a fost asta? - s-a mahnit Bolek.

- Poate vajaie vantul - i-a raspuns Lolek si a zambit cu multa semnificatie .



M

MARUL
Era toamna tarziu. Copacii se golisera demult de frunze si numai in varful unui mar salbatic mai atarna un mar, un singur mar.

Tocmai in timpul asta, Iepurele, care alerga prin padure,a vazut marul.

Dar cum sa-l ia de acolo? Marul este sus, nu poate sa sara pana la el!

- Crra! Crra!

Se uita Iepurele - intr-un brad sta o Cioara si rade.

- Ei, Cioaro! - a strigat Iepurele. Rupe-mi marul asta!

Cioara a zburat din brad si a rupt marul. Numai ca nu a reusit sa-l tina in cioc, si marul a cazut.

- Iti mulltumesc, Cioaro! - a strigat Iepurele si a dat sa ridice marul de jos, dar acesta, de parca ar fi fost viu, a inceput deodata sa sasaie... si a luat-o la fuga.

Ce-o fi asta?

Iepurele s-a speriat dar a inteles: marul cazuse chear pe un arici, care, facut ghem, dormea sub pom.

Ariciul, buimac de somn, a sarit in sus si s-a pus pe fuga, cu marul infipt in tepii lui.

- Stai, stai! - striga Iepurele. Unde fugi cu marul meu?

Ariciul se opreste si zice:

- Asta-i marul meu. A cazut, iar eu l-am prins.

Iepurele s-a repezit la Arici:

- Sa-mi dai chiar acum marul! Eu l-am gasit!

S-a apropiat in zbor Cioara.

- Degeaba va certati - zice - asta este marul meu, eu l-am rupt din pom.

Nu se pot intelege in nici un chip, fiecare striga:

- Este marul meu!

Tipete, mare galagie in toata padurea.

Si harta incepe:Cioara il loveste pe Arici cu ciocul in nas, Ariciul il inteapa pe Iepure cu tepii iar Iepurele o loveste pe Cioara cu laba...

Dar iata ca apare Ursul care mormaie suparat:

• 
  Ce s-a intamplat? Ce-i cu galagia asta?
  
• 
  Toti se reped spre el:
  
• 
  Tu, Mos-Martine, esti cel mai mare si mai inteligent in padure. Fa-ne judecata dreapta. Cui ve crede de cuviinta ca i se cuvine marul, al lui sa fie.
  

Si i-au povestit Ursului toate cate s-au petrecut.

S-a gandit Ursul ce s-a gandit, s-a scarpinat dupa ureche si a intreba:

- Cine a descoperit marul?

- Eu! - a spus Iepurele.

- Dar cine l-a rupt din pom?

- Fireste ca eu! - a carait Cioara.

- Bun! Si cine l-a prins?

- Eu l-am prins! - a chitait Ariciul.

- Iata ce este - a fost de parere Ursul - voi aveti dreptate, si de aceea fiecare din voi are dreptul sa primeasca marul...

- Da, dar nu-i decat un singur mar! - au sarit cu gura Ariciul, Iepurele si Cioara.

- Impartiti marul in parti egale si fiecare sa ia cate o bucatica.

Toti au izbugnit intr-un glas:

• 
  Cum de nu ne-a venit ideea asta mai inainte?!
  

Ariciul a luat marul si l-a impartit in patru parti.

O bucatica a dat-o Iepurelui:

- Asta tie, Iepure, pentru ca tu ai vazut primul marul.

A doua bucatica a dat-o Ciorii:

- Asta tie, Cioaro, fiinca tu ai rupt marul din pom.

A treia bucatica Ariciul si-a pus-o deoparte pentru sine:

- Asta mie, intrucat eu am prins marul.

Pe cea de-a patra bucatica Ariciul i-a pus-o Ursului in laba:

• 
  Iar asta tie, Mos-Martine...
  

- Dar de ce mie? - s-a mirat Ursul.

- Tocmai pentru ca tu ne-ai inpacat si ne-ai invatat sa gandim!

Si fiecare si-a mancat bucatica sa de mar si toti au ramas multumiti ca Ursul a facut o judecata dreapta si nu a neandreptatit pe nimeni.




MASUTA FERMECATA
A fost odata ca niciodata un taran sarac care avea trei fii. Erau saraci lipiti pamantului si abia isi mai duceau traiul de azi pe maine. Asa ca, intr-o buna zi, cei trei baieti sa hotarara sa invete o meserie si plecara in lume sa-si incerce norocul.
        Cel mai mare dintre baieti intalni un om intelept, care il invata tainele cartilor. Era tare-tare destoinic si in scurta vreme reusi sa deprinda toata invatatura pe care o stapanea dascalul sau. Dupa ce se implini un an, veni si vremea sa isi primeasca simbria hotarata, asa ca baiatul primi in dar un magarus fermecat. De indata ce magarusului i se spunea un cuvant fermecat, din gura lui curgeau banuti de aur.
       Baiatul mijlociu invata meseria de croitor. Si el era foarte harnic si indemanatic. Mesterul fu tare multumit de el si dupa ce ucenicul lui invata sa croiasca si sa coasa, ii darui o masuta fermecata. Indata ce baiatul rostea cuvantul fermecat, masuta se umplu de tot felul de bunatati. Din senin apareau tot felul de mancaruri si bauturi nemaivazute pana atunci.

Cei doi frati erau acum tare fericiti ca visul lor de a putea duce un trai lipsit de orice griji se implinise. Dupa ce isi terminara treburile, plini de nerabdare sa ii arate si tatalui lor minunatiile pe care le castigasera prin truda cinstita, o pornira spre casa. In drumul de intoarcere, ajunsera in dreptul unui han. Hangiul ii pofti inauntru si ii convinse sa ramana peste noapte, spunandu-le ca dupa un drum atat de lung si istovitor, odihna le va prinde bine. In carciuma, masa era pusa: branzeturi felurite, miere, fructe si vinuri. Carciumarul vorbaret ii asigura ca nu le va parea rau daca innopteaza la el. Totul va fi foarte ieftin si nu vor avea pricini de nemultumire. Baietii ascultara cuviincios vorbele hangiului, dar se hotarara sa manace din bunatatile oferite de masuta fermecata. Asa ca pusera masuta in fata hanului si, dupa ce cuvantul magic fu rostit, aceasta se umplu cu fel si fel de bunatati. Cum magarusul era si el prin apropiere, la auzul cuvantului magic umplu si el deindata o farfurie cu banuti de aur.

Baietii erau tare veseli si-si povesteau unul altuia toate peripetiile prin care trecusera.
       Intre timp, hangiul, pe care cam incepuse sa-l roada pe suflet norocul ce daduse peste cei doi, ii pandea de dupa o perdea si tragea cu urechea. Dorindu-si cu orice pret ca masuta si magarusul sa fie ale lui si afland ca erau copii de om sarman si ca nu mai stia nimeni unde se afla, hangiul cel negru la suflet ii leaga fedeles pe cei doi baieti si ii arunca in pivnita, apoi le lua magarusul si masuta. Cum trasese cu urechea la discutia baietilor, aflase cuvantul magic, care avea sa-l imbogateasca. Era tare multumit si fericit ca izbutise sa puna mana pe asa lucruri de pret. De sarmanii frati nu-i mai pasa acum nici cat negrul sub unghie. Vedea deja in fata ochilor palatul in care urma sa locuiasca si sa leneveasca toata ziua.

Intre timp, si cel mai mic dintre baieti pleca de-acasa sa-si incerce norocul. Se facu strungar si, cum in aceasta meserie sunt multe de invatat, trecu mult timp pana isi insusi toate tainele meseriei. Mesterul lui era un om tare aspru si-i dadea foarte multe lucruri de facut, dar, cum si mezinul familiei era harnic si istet, deveni un ucenic bun. Cand mezinul invata sa ciopleasca un scaun si un dulap, mesterul sau socoti ca invatase de-acum intreg mestesugul si il lasa sa plece dandu-i drept simbrie o nuielusa fermecata. Cand se rostea cuvantul fermecat, nuielusa batea fara mila pe oamenii rai si necinstiti care i s-ar fi aflat prin preajma. Baiatul era fericit ca invatase si el o meserie si, din cale- afara de multumit de sambria pe care o primise, o porni vesel spre casa. In cele din urma ajunse si el la un han.

Obosit si infometat cum era, se hotara sa se opreasca aici sa pranzeasca. Se gandea ca poate si fratii lui se indreapta spre casa si ca s-ar putea opri sa se odihneasca in acelasi han. El stia ca si fratii sai invatasera cate un lucru folositor si ca pentru sarguinta lor au fost si ei rasplatiti cu daruri pretioase. Mezinul era insa un baiat tare istet, nu ar fi facut un pas necugetat nici sa-l pici cu ceara.

Se opri asadar prevazator in fata ferestrei , arunca o privire in casa si plin de uimire, baga de seama ca fratii lui erau prizonierii hangiului cel rau. Acesta statea singur la masuta, infruptandu-se din bunatati si numarand banutii de aur, ce cadeau din gura magarusului.

Baiatul cel mic se hotara sa-si salveze fratii si sa-l pedepseasca pe carciumar asa cum se cuvenea. Intra in carciuma, rosti cuvantul magic si nuielusa se puse pe treaba. Il batu pe carciumar, pana ce acesta isi marturisi fapta necinstita. Speriat si umilit, carciumarul ceru indurare. Nu numai ca isi elibera prizonierii, dar inapoie si masuta si magarusul.

Dupa ce baietii isi recapatara darurile, se hotarara sa-si imparta bogatia si cu alti oameni. Ii invitara, deci, pe toti oamenii saraci din imprejurimi. Magarusul nu mai contenea sa imparta banutii si pe masuta de-abia mai incapeau mancarurile si bautura. Saracii au primit bani, mancare si bautura, bucurandu-se de bunatatea fara seaman a celor trei baieti.

Dupa toate cele intamplate, acestia isi continuara drumul, ajungand la casa parinteasca. Aici fura intampinati cu mare bucurie si in sat incepu petrecerea. Baietii pusera la treaba masuta fermecata si nu fu om care sa nu se sature sau nevoias care sa plece fara banuti. Masuta fermecata fu apoi asezata in mijlocul casei. Magarusul se odihnea pe o perna de catifea.

Dupa ce petrecerea lua sfarsit, satenii le multumira baietilor pentru bunateatea si marinimia lor, pentru ca muncisera cinstit ca sa primeasca darurile fermecate, aducandu-le bucurie celor din jur.

MOTANUL INCALTAT
Un morar lasase o mostenire destul de modesta celor trei feciori ai sai: o moara un asin si un motan. Imparteala se facu de indata. Celui mai mare i se cuvenea moara, celui de-al doilea, asinul, iar celui mai tanar nu-i ramase decat motanul.

 Mezinul nu se putea consola cu atat de putin.

 - Fratii mei isi vor putea castiga cinstit bucatica de paine. Dar eu? Daca imi mananc motanul si imi fac o caciula din blana lui, raman muritor de foame.

 Motanul il auzi si-i sopti cu multa seriozitate si intelepciune:

 - Nu te necaji, stapane. Da-mi un sac si porunceste sa mi se faca o pereche de cizme, sa pot porni printre balarii, si vei vedea ca n-ai fost nedreptatit cu partea de mostenire, asa precum ti de pare.

Cand isi vazu dorinta indeplinita, motanul isi trase cu multa barbatie cizmele si, luandu-si sacul in spinare, se duse de-a dreptul intr-o crescatorie de iepuri. Isi puse in sac tarate si laptuci si se intinse ca si cum ar fi mort, asteptand ca vreun iepure tanar sa intre de buna voie in sac, ca se infrupte din ce era acolo.

Dupa cateva clipe, un iepuras se furisa in sac si motanul il ucise fara pic de mila. Apoi , mandru de prada sa, se duse de-a dreptul la rege si ceru sa-i vorbeasca. Fu condus chiar in apartamentul Majestatii Sale, in fata caruia facu o plecaciune adanca si ii vorbi:

- Iata, Sire, un iepure pe care marchizul de Carabas (caci asa il numise pe stapanul sau) m-a insarcinat sa vi-l aduc in dar din partea sa.

- Spune-i stapanului tau ca ii multumesc si ca mi-a facut o mare placere.

Altadata, motanul se ascunse in grau, tinand desaga pregatita. Cand doua potarnichi nimerira in sac, le prinse inauntru, tragand baierele desagii. Apoi se duse din nou la rege si le darui, cum facuse si cu iepurele. Acesta primi cu placere cele doua potarnichi si ii multumi motanului.

Si mereu tot asa, timp de vreo doua-trei luni, motanul ii ducea regelui cate un vanat din partea stapanului sau.

Intr-o zi, afla ca regele avea sa iasa la plimbare pe malul raului, impreuna cu fiica sa, cea mai frumoasa fiinta din cate s-au vazut vreodata, si-i spuse stapanului sau:

- Daca vei lua in seama sfatul meu, ti-ai gasit norocul; nu ai decat sa te scalzi in rau, la locul pe care ti-l voi arata, si dupa aceea … las’ pe mine!

Marchizul de Carabas facuse tocmai cum il invatase motanul, fara a-i cunoaste planurile. Im timp ce se scalda, trecu pe acolo regele in caleasca si motanul se porni sa strige cat il tinea gura:

- Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas se ineaca!

La strigatele acestea, regele scose capul pe fereastra calestii si, recunoscandu-l pe motanul care ii daduse de atatea ori vanat in dar, porunci garzii sa alerge degraba in ajutorul marchizului de Carabas.

In timp ce-l scoteau pe bietul marchiz din rau, motanul se apropie de caleasca si spuse regelui:

- Banditii au furat vesmintele marchizului (afurisitul de motan le pitise sub un bolovan).

Regele porunci servitorilor sai sa aduca in graba cele mai frumoase vesminte pentru marchizul de Carabas.

Regele ii arata marchizului toata prietenia si, cum vesmintele cele frumoase, care tocmai ii fusesera daruite, ii veneau de minune, printesa il gasi pe placul ei si il indragi.

Regele dori sa faca plimbarea impreuna cu marchizul de Carabas, care se urca in caleasca regala si continua drumul. Motanul intelese ca planurile sale aveau sorti de izbanda.

Merse inainte, amenintand taranii intalniti pe camp:

- Oameni buni, daca nu veti spune ca pasunea pe care o cositi este a marchizului de Carabas, va fi vai si amar de voi.

Regele intreba pe tarani a cui era pasunea cosita.

- A marchizului de Carabas, au raspuns cu totii, caci amenintarile motanului le bagase frica in oase.

- Vad ca aveti o avere frumoasa! spuse regele marchizului de Carabas.

- Da, sire, este o faneata care aduce, an de an, roade imbelsugate, raspunse marchizul.

Regele, care trecu imediat dupa aceea, vru sa stie ale cui sunt granele pe le vede inaintea ochilor.

- Ale marchizului de Carabas, raspunsera seceratorii, si regele se bucura din nou.

Motanul, care mergea inaintea calestii, le repeta aceleasi lucru tuturor celor intalniti in cale, iar regele se minuna de averile nenumarate ale marchizului de Carabas.

Ajunse, in cele din urma, in fata unui castel frumos, ce apartinea unui capcaun care era stapanul tuturor pamanturilor pe unde trecuse regele pana atunci.

Motanul, care avusese grija sa afle cate ceva despre ce era in stare capcaunul, ceru sa-i vorbeasca.

El ii spuse:

- Nu voiam sa trec prin apropierea castelului fara sa am cinstea sa va fac o plecaciune.

Capcaunul il primi atat de frumos pe cat poate un capcaun.

- Mi s-a spus ca aveti darul de va preface in fel si chip de animale. Intr-un leu, de pilda, sau intr-un elefant, vorbi motanul.

- Este foarte adevarat, raspunse brusc capcaunul, si, pentru a te convinge, ma voi preface pe loc intr-un leu.

Motanul fu atat de inspaimantat la vederea leului, ca tremura tot. Dupa putin timp, il vazu pe capcaun reluandu-si intruchiparea dinainte si ii destainui spaima prin care trecuse.

- Mi s-a mai povestit, spuse motanul, ca puteti lua si infatisarea celor mai mici animale, de exemplu va puteti preschimba in sobolan sau chiar in soarece, ceea ce nu-mi prea vine a crede.

- Si de ce nu-ti vine a crede? intreba capcaunul. Vei vedea.

Si capcaunul se prefacu pe data intr-un soricel, care alerga pe podea. Motanul atat astepta, se azvarli asupra lui si-l inghiti.

Intre timp, regele, zarind frumosul castel al capcaunului, dadu sa intre. Motanul care auzise zgomotul calestii, ii sari inainte.

- Majestate, fiti binevenit in castelul marchizului de Carabas, spuse el regelui.

- Asadar, domnule marchiz, si acest castel va apartine?! exclama regele.

Marchizul oferi bratul tinerei printese, si porni in urma regelui, care urca cel dintai. Intrara intr-o sala mare, unde gasira masa imbelsugata pentru ospatul pe care il pregatise oaspetilor sai.

Regele, incantat de calitatile marchizului, ii spuse acestuia:

- As dori sa-mi fiti ginere, domnule marchiz.

Marchizul accepta onoarea acordata de rege si, in aceeasi zi, se casatori cu printesa. Iar motanul, ajunse mare dregator, nu mai prindea soareci decat pentru propria lui placere.

O

OUL MISTERIOS
A fost odata... o soricica, careia toata lumea ii spunea Brunetica deoarece avea doua pete negre in jurul ochilor. Casa ei era modesta, dar primitoare, si in cele mai mici unghere ale sale era plina de bunatati. Intr-o zi intorcandu-se acasa, Brunetica vazu un ou mare abandonat in iarba. "Ce o fi cu oul asta?" se intreba ea, foarte uimita. Privi in jurul ei, dar nu vazu pe nimeni care sa o poata lamuri. Intre timp, incepusera sa cada fulgi mari de zapada. Deodata, Brunetica auzi ciocanituri usoare din gaoace. "Din acest ou va iesi in curand un pui, asa ca nu il pot abandona in zapada!", isi spuse buna soricica si il duse la ea acasa. Aplecata deasupra caminului, tocmai cand se pregatea sa aprinda focul, auzi un "trosc" puternic ce o facu sa tresara. Se intoarse si se trezi fata in fata cu o fiinta care parea a fi un pui de rata!

Pasarica, infometata, incepu sa piuie foarte zgomotos, iar Brunetica fu cuprinsa de un val de tandrete. "Te voi numi Fulguta!", ii zise ea, turnandu-i in ciocul deschis ciorba calduta. O adoptase. A doua zi dimineata, cand Brunetica se trezi, peste tot era o tacere de mormant. Noaptea ninsese mult si o furtuna invaluise casa cu o mantie grea de zapada, astfel incat nici nu se mai putea deschide usa! "Cum o sa-i mai caut eu acum pe parintii Fulgutei?" se intreba Brunetica, necajita. Vazand un cintezoi pe fereastra, ii veni o idee si il chema in ajutor: "Ai putea, impreuna cu prieteni tai, sa duceti mesajul meu?"

Pasarea accepta. Curand, o multime de pasarele isi luara zborul in toate directiile, pentru a duce scrisorile Bruneticii. Insa timpul trecu si nimeni nu-i raspunse. 

Pana in primavara cel pe care il credea un mic ratoi se transforma intr-o lebada maiestuoasa. Brunetica isi facu obiceiul de a se plimba cu ea, ducand-o de lesa. Era tare mandra de pasarea sa mare si frumoasa, care ii ducea in cioc sacosa cu cumparaturi. Brunetica trezi invidia prietenelor sale; unele ii cerura chiar sa le-o lase pe Fulguta in gazda. Dar soricica si minunata ei lebada erau de nedespartit. Lebada, foarte atasata de binefacatoarea ei, o urma peste tot si o ajuta cum putea mai bine. In tot acest timp, Brunetica era ingrijorata: Fulguta avea o pofta de mancare grozava. Toate merindele din casa disparusera in stomacul ei; camara era goala si nimic nu scapase lacomiei acestei mancacioase, care crestea vazand cu ochii. Ii trecu atunci prin minte ca, mai devreme sau mai tarziu, va trebui sa se desparta de prietena ei. Insa ii venea greu sa o fac pentru ca se iubeau tare mult. In luna aprilie, o ploaie torentiala transforma toate gropile in baltoace si helesteul inghetat redeveni un lac. Intr-o zi, Brunetica o lua pe Fulguta la o plimbare pe malul lacului.

Observand aceasta mare intindere de apa, pasarea batu din aripi, plonja in lac si incepu sa inoate foarte fericita. Vazand ca se indeparteaza, Brunetica, ingrijorata, o striga. Dupa ce inota putin, lebada se intoarse la ea si-i oferi un smoc mare de iarba, pe care il smulsese din apa. Atunci Brunetica intelese ca Fulguta era intr-adevar in elementul ei. In acest lac mare putea, in sfarsit, sa manance pe saturate! Cu lacrimi in ochi, o saluta de pe tarm, fluturandu-si batista in semn de ramas bun. 

Fulguta n-o uita insa niciodata pe cea care ii salvase viata, iar Brunetica venea s-o vada in fiecare dimineata. De fiecare data, Fulguta o lua pe spatele ei alb si pufos si o ducea de partea cealalta a lacului, pentru a-i culege cele mai frumoase flori.