Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

Rig veda (“veda imnelor de laudă”) conţine o colecţie de rugăciuni adresate zeilor în timpul sacrificiului, cuprinzând un număr de 1028 de imne împărţite în 10 cărţi. Deşi sunt foarte vechi, canonul acestor imne a fost alcătuit în forma actuală abia prin secolul al 6-lea îHr. Cele mai celebre imne din această colecţie sunt: Imnul creaţiei şi Poemul filosofic.

Sama veda (“veda cântecelor”) cuprinde textele cântecelor care se interpretau la executarea sacrificiilor. Melodiile se transmiteau pe cale orală. De asemenea, găsim în ele şi instrucţiuni privind executarea sacrificiului. Cartea este compusă din 1810 de versuri, care erau utilizate de preoţi în timpul sacrificiilor.

Yajur Veda (“veda formulelor sacrificiale”) era de fapt un manual pentru executarea sacrificiilor. Această colecţie are două părţi distincte: Shukla Veda (veda albă), care conţine texte preluate din Rig Veda; Krishna Veda care cuprinde instrucţiuni privind oficierea sacrificiului.

Atharva Veda, o colecţie de 731 de imne însemnând “Veda atharvilor sau a vrăjilor”, deoarece conţinea formule magice, exorcisme şi practici divinatorii, pe care unii preoţi le prestau pentru alungarea demonilor sau pentru aflarea adevărului şi a viitorului.

Între alte texte, care reprezintă interes pentru studierea religiilor Indiei mai putem aminti:

Textele Brahmanas, texte sacerdotale, dintre care cele mai importante fiind Sathapanta Brahmanas, ele interpretând teologic riturile. Prin aceste texte casta sacerdotală a brahmanilor s-a impus în planul social, devenind prima ca valoare între cele patru caste.

Textele Aranyakas sunt numite şi texte silvane, deoarece conţin meditaţiile asceţilor retraşi în păduri, care aveau ca punct de reflecţie ideea de jertfă. Prin ele termenul de “brahman” va primi un alt sens. În cadrul acestor texte s-a format ulterior renumita colecţie de texte sacre a Uppanishadelor.

Uppanishadele încearcă să elaboreze o teologie speculativă, care să elimine superficialitatea ideii de sacrificiu, pe care casta brahmanilor a exploatat-o în favoarea lor. Tema lor este încercarea de a căuta unitatea divină în care omul să se resoarbă prin asceza vieţii sale. Cu alte cuvinte se caută Realitatea primordială subsumată în existenţa divină a lui BRAHMAN.

ZEITĂŢILE HINDUISMULUI VEDIC

S-a vorbit adeseori despre un “monoteism vedic”, cu Varuna ca divinitate centrală, însă acestea rămân simple speculaţii, hinduismul vedic fiind o religie de tip politeist. Zeii erau cel mai adesea personificări ale naturii, ceea ce ne face să concluzionăm că religia hindusă a fost la originile ei un cult de tip naturist, care apoi a divinizat toate fenomenele naturii.

În ceea ce priveşte numărul zeilor, acesta nu este precizat clar. Se vorbeşte despre 33 de crores (1 crore – 10 milioane) de zei, sumă care bineînţeles nu poate fi controlată. După prezentarea Rig Vedei divinităţile se împart în 3 categorii.

• 
  zei ai cerului: Dyaus Pitar, Varuna, Mitra, etc.
  
• 
  zei ai atmosferei: Indra, zeii Maruţi, Vayu.
  
• 
  zei ai pământului: Prithivi, Agni, Soma.
  

Vom analiza fiecare categorie de zei pe rând.
ZEII CEREŞTI:

Dyaus Pitar este considerat cel mai vechi între zeităţile hinduse. El era zeul primordial al cerului, pomenit în textele vedice arhaice. Din numele şi din atributul său ar fi derivat apoi numele de Zeus al grecilor şi Jupiter al romanilor. Cu timpul el a devenit un deus otiosus ca apoi numele său să devină un atribut generic, un nume comun pe care îl vor purta şi alţi zei (Indra, Varuna). El era reprezentat ca un taur roşu care mugeşte sau ca un cal negru acoperit cu mărgăritare, reprezentând cerul cu stele. El era invocat ca tată. Acest zeu nu avea totuşi o importanţă prea mare în cadrul cultului de aceea el a fost foarte repede periferizat şi înlocuit de alte divinităţi.

Varuna, zeul ordinii universale, prinţ al zeilor, era cel care îi judeca pe păcătoşi, fiind socotit ca zeu al mării. Era reprezentat cu o ghirlandă de flori de lotus, cu un bici în mână şi călărind pe un crocodil. El iese din fundul unei mări, unde se aflau păcătoşii, care erau pedepsiţi fiind legaţi strâns cu ajutorul unor şerpi. Varuna devine astfel din zeu al cerului, în perioada vedică, un zeu al oceanului, corespunzător oarecum lui Poseidon.

Ca personificare a cerului, el era considerat ca zeu al cunoaşterii absolute şi paznic al ordinii cosmice. La început el îşi împărţea demnitatea de zeu al cerului cu zeul Mitra, apoi ei îşi împart aceste responsabilităţi: Varuna devine cerul noaptea iar Mitra - cerul în timpul zilei.

Varuna poseda o armă magică: Varuna Rasha, asemănătoare unei plase pescăreşti. După perioada vedică el decade în importanţă devenind un simplu general al apelor.

MITRA este zeul cerului în timpul zilei uneori chiar al soarelui. Există o influenţă iraniană a lui Mitra avestic, dar Mitra hinduist nu are importanţa pe care o avea sinonimul lui. Între Mitra (cerul ziua) şi Varuna (cerul noaptea) apare o disensiune din cauza că amândoi se îndrăgostesc de aceeaşi femeie: zeiţa Urvashi. În cele din urmă ei o blestemă ca să-şi petreacă viaţa pe pământ şi să devină soţia unui rege.

SURYA este zeul soarelui propriu-zis, fiu al lui Dyaus Pitar, considerat ca fiind discul soarelui, ochiul universului, născut din ochiul gigantului primordial Purusha, de unde şi credinţa că după moarte ochii fiecărui om se reîntorc în soare. Deoarece el este cel care vede departe, este considerat ca fiind şi spionul lumii. În perioada vedică, Surya devenise un zeu de importanţă maximă, cu diferite epitete, dintre care cel mai folosit era “Cel cu braţe de aur”. El călătoreşte într-un car tras de şapte cai (Haritas) sau doar de calul său preferat: Etasha. Înrudit cu Agni, a cărui foc îl reprezintă pe cer, Surya nu este doar ochiul divin, ci şi Hamsa, pasărea migratoare, vehiculul lui Brahma. Soţia lui este Saranyu (Sanja). Pentru că soţul ei ardea prea tare, ea s-a retras în pădure şi a creat acolo pe benefica Caya (umbra).

PUSHAN este soarele în calitatea sa de cunoscător, luminător şi păzitor al drumurilor. De aceea era invocat cel mai adesea la plecarea în călătorie sau la plecarea sufletului în lumea morţilor. De asemenea, era cel care hrănea cirezile sau dădea bunăstare tuturor.