Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

CANONUL BUDDHIST

Aproape toate scrierile canonice ale acestei religii s-au scris în dialectul pali, limbă în care predicase şi Buddha doctrina sa şi care se vorbea la vremea aceea în regatul Magadha. Evident aceste scrieri au fost ulterior traduse în limba sanscrită, chineză, japoneză sau tibetană. Canonul buddhist este împărţit între cele două mari direcţii ale religiei : linia hinayana şi cea mahayana.
CANONUL BUDDHISMULUI HINAYANA

Principala lucrare a canonului buddhist este culegerea celor trei mari colecţii de legi şi norme privind bunul mers al comunităţii buddhiste, precum şi partea doctrinară. Este vorba de Tipitaka în dialectul pali (în limba sanscrită, Tripitaka), care se traduce prin «coşul triplu», cuprinzând următoarele colecţii :

-Vinaya-pitaka, care are în vedere regulile monahale,

-Sutta-pitaka (sau Suttra-pitaka în lb. sanscrită) cuprinzând partea doctrinară,

-Abhidamma-pitaka (abhidharma - pitaka), care este un comentariu la doctrina buddhistă expusă.

Disciplina monahală este reglementată, aşa cum am arătat, în primul canon al lui Tripitaka, punându-se în discuţie regulile elementare de conduită şi de viaţă a unui călugăr. In colecţia a doua, cea care vorbeşte despre doctrina budhistă, sunt cuprinse cuvintele lui Buddha, care sunt grupate în conformitate cu mărimea lor. Astfel avem : sutre lungi (Digha-nikaya), medii (Majjhima-nikaya) sau scurte (Sammyutta-nikaya), etc.²⁰³ În fine, comentariile sau Abhidhamma-pitaka apar ca nişte scrieri cu teme metafizice, care aprofundează teoria cunoaşterii şi a conştiinţei. Ele sunt de fapt în număr de şapte lucrări²⁰⁴, care după tradiţie ar fi predici ale lui Buddha, ţinute de acesta după iluminare.
CANONUL BUDDHISMULUI MAHAYANA

Acest canon deşi se vrea de asemenea un fidel recuperator al predicilor lui Buddha, totuşi se pare că expunerile din cadrul lui sunt destul de inexacte, unele fiind scrise cu mult timp după moartea maestrului, afirmându-se că la data aceea nu existau oameni care să le poată înţelege, de aceea a trebuit să fie transmise mai târziu²⁰⁵.

Nagarjuna este cel care în secolul al II-lea d. Hr. formulează structura doctrinară a sistemului mahayana, alcătuind şi canonul scripturistic, considerat ca o redare a canonului hinayana, însă într-o formă parafrazată, cu adaosuri ale lui. Cea mai importantă lucrare a acestui canon este Saddharmapundarika (Lotusul adevăratei doctrine). La aceasta se mai adaogă colecţiile Prajna-paramita-sutra, utilizată mai ales de buddhiştii tibetani. Din canonul buddhismului tibetan putem aminti două lucrări importante şi anume : Kanjur şi Tanjur, scrise prin secolele X-XIII d. Hr. Care reglementează modul de viaţă monahală, doctrina vidului, negarea existenţei umane, despre nirvana, precum şi imnuri liturgice (în Tanjur) cu comentariile aferente.
DOCTRINA BUDDHISTĂ ÎN SISTEMUL HINAYANA

În ceea ce priveşte specificul doctrinei nou apărute, putem spune că Buddha preia linia doctrinei uppanishadice, mai precis a celor non-dualiste (advaite), pe care le continuă până la extrem. Mai precis, dacă de exemplu darşana (şcoala) Samkhya consideră existenţa lumii ca fiind ireală, singura existenţă reală fiind sinele uman şi Atmanul universal, lucru afirmat şi în alte doctrine uppanishadice, buddhismul consideră că şi sinele şi Atmanul sunt ireali, deci nu există nici o realitate, decât suferinţa (dukkha) şi nirvana .

„Nu există decât Suferinţă

nu există cel care suferă.

Nu există agent,

numai actul există.

Nirvana există

nu şi cel sau aceea care îl caută

Drumul există

nu însă şi cel sau cea care îl străbate”²⁰⁶.

Cu alte cuvinte omul nu există şi orice încercare de a-l prezenta ca atare este considerată ca fiind rea, deoarece ataşează omul de lanţul cauzalităţilor şi deci de suferinţă. De fapt omul nu este, după Buddha decât un compus de agregate (skandas) şi anume:

-formele materiale şi simţurile,

-senzaţiile, ca produse ale simţurilor

-percepţiile care se realizează prin senzaţii

-activitatea mentală

-conştiinţa.

A considera că aceste elemente reprezintă o realitate, iată esenţa suferinţei, considera Buddha. Cu toate acestea Buddha nu este un nihilist, care neagă orice, chiar şi ultima realitate din lumea nirvanei, după cum nu este nici un eternalist care consideră existenţa unui etern atman care se găseşte în sinele oamenilor şi în cosmos. Îl putem defini mai degrabă ca un agnostic, retras permanent în comoditatea răspunsului că aceste lucruri nu sunt importante.

În acest sens a rămas celebră replica maestrului care îi răspunde călugărului Mâlunkyaputta, preocupat mereu de existenţa ulterioară a omului, de după mormânt. Buddha îi istoriseşte povestea omului rănit de o săgeată otrăvită. Prietenii şi părinţii îi aduc un doctor, dar omul strigă: „nu voi lăsa să mi se smulgă din trup această săgeată înainte de a şti cine m-a lovit, dacă este un kshatriya sau un brahman (…), care este familia sa, dacă e înalt, scund sau de statură potrivită, din ce oraş sau din ce sat se trage. Nu voi lăsa să mi se scoată această săgeată înainte de a şti cu ce fel de arc s-a tras asupra mea (…), ce coardă avea arcul (…), ce fel de pană s-a întrebuinţat pentru facerea săgeţii (…), cum era făcut vârful săgeţii”²⁰⁷. Cu alte cuvinte preocuparea aceasta este păgubitoare pentru om, deoarece nu reuşeşte să îl ajute să se elibereze din suferinţa lumii. Atingerea nirvanei este opera unei detaşări totale şi a unei cunoaşteri care elimină orice realitate, chiar şi realitatea umană, ba mai mult, chiar şi realitatea divină. Din cauza ignoranţei omul se află în lanţul cauzal (paticca-samuppâda), „un şir de doisprezece factori gen cauză-efect care alimentează karma şi drept urmare întreţin suita reîncarnărilor”²⁰⁸. Iată care este lanţul cauză – efect din concepţia buddhistă: