Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Harismele

Harismele sunt daruri mai deosebite, daruri excepţionale, cu totul speciale ale Sfântului Duh. Sf. Apostol Pavel le enumeră împreună cu darurile obişnuite. Ele se deosebesc însă de acestea, pentru că darurile obişnuite sunt accesibile - prin practicarea virtuţilor - oricărui creştin, pe când harismele nu. De exemplu: înţelepciunea, blândeţea, răbdarea, cunoştinţa sunt daruri la care în principiu ar putea ajunge orice creştin, prin virtute; darul facerii de minuni, darul proorociei sau darul vindecărilor sunt însă harisme, la care nu ajung decât puţini credincioşi şi numai printr-o acţiune specială, eminentă, a harului divin.

Harismele sunt deci daruri excepţionale, care întăresc Biserica într-o măsură cu totul deosebită: dacă posesorii darurilor sunt membri vii ai Bisericii, posesorii harismelor sunt stâlpi sau pietre importante în alcătuirea ei.

Actualizarea dumnezeirii împărtăşite sau a harului se arată în ceea ce se numesc darurile Sfântului Duh, sau duhuri. Biserica are mereu toate darurile, chiar dacă nu totdeauna la fel de actualizate. Membrii Bisericii se bucură de unele sau de altele, după însuşirile lor naturale, deoarece darurile nu au altă menire decât să dezvolte însuşirile naturale. Darurile nu dau propriu-zis îndreptarea omului. Aceasta o dă harul în generalitatea lui, de la început, până nu s-a actualizat în daruri. Ele desăvârşesc pe omul îndreptat. Dar unde sunt ele e semn că omul s-a îndreptat, că e pe calea spre desăvârşire, căci rădăcina lor e harul. Deci nu e o separaţie între har şi daruri. Darurile reprezintă înflorirea variată a bogăţiei nesfârşite a harului, deşi uneori se împărtăşesc prin acte deosebite (ierurgii) ca să accentueze că nu depinde numai de om actualizarea harului în daruri, ci şi de o mişcare a harului, adică de o mişcare a lui prin Sfântul Duh. „Se desemnează, adeseori, darurile Sfântului Duh prin numele celor şapte duhuri din textul de la Isaia: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul bunei credinţe, duhul temerii de Dumnezeu (Is. II,2). Dar teologia ortodoxă nu face o distincţie specială între aceste daruri şi harul îndumnezeitor. Harul înseamnă în general pentru tradiţia Bisericii Răsăritene, toată bogăţia naturii divine, întrucât se comunică oamenilor; e dumnezeirea care se revarsă în afara esenţei şi se dă, natura divină la care participă oamenii în energii. Sf. Duh, sursa unică a tuturor darurilor necreate şi infinite, primeşte toată mulţimea de numiri care pot fi aplicate harului” (V. Lossky, op.cit., p. 160). După Sf. Vasile cel Mare, nu e dar acordat creaturii în care Sf. Duh să nu fie prezent (Despre Sf. Duh, XVI,37). El e „Duhul adevărului, darul înfierii, făgăduinţa bunurilor viitoare, pârga fericirii veşnice, puterea de viaţă făcătoare, izvorul sfinţeniei” (Liturghia Sf. Vasile). Toată mulţimea de numiri se raportează la har, la bogăţia naturală a lui Dumnezeu pe care Sf. Duh o comunică acelora în care este prezent, mai bine zis modurilor de lucrare ale harului, corespunzătoare însuşirilor naturale ale oamenilor. Aceasta e dumnezeirea iconomică, revărsată Bisericii şi membrilor ei, pe care Duhul Sfânt ne-o face cunoscută, El însuşi ca persoană rămânând necunoscut şi nemanifestat. Harul fiind această dumnezeire, el e unul, iar darurile în care se manifestă eficienţa Lui sunt nesfârşite: „Haris grec se oferă la început credinţei ca un singur bloc aurifer, imposibil de îmbucătăţit. Nu există în el secţiuni verticale (graţie prevenientă, determinantă, ajutătoare, concomitentă), sau orizontale (suficientă, eficace, etc.), care formează în Occident o adevărată ştiinţă, ale cărei subtilităţi sfidează uneori înţelegerea. În Răsărit el se prezintă sub aspectul global al unui har, vivificator prin esenţă, adică sfinţitor, generator el însuşi de harisme, o veritabilă mană spirituală (noetòn manna). Energie infuză necreată, charis rămâne mereu aportul personal al Dătătorului, al Duhului de viaţă făcător, aport prin care se realizează participarea noastră personală la Înţelepciunea incoruptibilă, în mulţimea infinită a darurilor, care sunt tot atâtea daruri distinctive individuale.

În Apus împărţirea graţiei e posibilă şi firească, dat fiind că este o putere creată, deci Dumnezeu o poate crea după necesităţile sufletului căruia i-o dă. În Răsărit harul fiind energia fiinţei divine, el e obiectiv neîmpărţit, cum neîmpărţită e această fiinţă.

Energia necreată ne şi uneşte în Trupul cel unic al lui Hristos, în Biserică, dar ne şi promovează ca persoane deosebite şi deosebit înzestrate. De aceea, coborârea Lui la Cincizecime se face în acelaşi timp peste Apostolii adunaţi la un loc, dar şi peste fiecare în mod distinct, „marcând pe fiecare cu pecetea unui raport personal şi unic cu Treimea, devenită prezentă în fiecare persoană” (V. Lossky, op.cit., p. 165). „El este total prezent în fiecare şi peste tot, zice Sf. Vasile cel Mare. Împărţindu-se, el nu suferă divizare. Când ne împărtăşim de El, El nu încetează de a rămâne întreg, ca o rază de soare … care procură bucurii tuturor, în aşa fel că fiecare crede că el e singurul care profită de ea, în vreme ce această rază luminează cerul şi pământul şi străbate aerul. Tot aşa Duhul se află prezent în fiecare din cei ce-l primesc, ca şi când nu s-ar comunica decât aceluia singur şi totuşi El revarsă peste toţi harul total, de care se bucură toţi cei care se împărtăşesc după măsura propriilor lor capacităţi, căci nu sunt măsuri pentru posibilităţile Duhului” (Despre Duhul Sfânt, IX,22).