Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Bibliografie

Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru, trad. de Constantin Corniţescu, în colecţia „P.S.B.”, nr. 10, Bucureşti, 1984

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993

Sf. Simeon Metafrast, Despre libertatea minţii, în „Filocalia”, vol. V, Bucureşti, 1976

Ioan Bria, Sinergia în teologia ortodoxă, în „Ortodoxia”, nr. 1/1956

Ioan Ică, Concepţii teologice eronate asupra raportului dintre natură şi har, în „Ortodoxia”, nr. 4/1960.
XIII. MÂNTUIREA SUBIECTIVĂ.

CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE

Iisus Hristos a mântuit neamul omenesc prin asumarea firii omeneşti în Întrupare, înnoirea ei în decursul vieţuirii Sale istorice, prin jertfa de pe cruce, moarte, înviere şi înălţare. Aceasta desemnează mântuirea generală a omenirii, luată ca un tot, de către Fiul lui Dumnezeu întrupat. Ea se numeşte Răscumpărare.

Dar în faţa lui Dumnezeu omenirea este nu numai un tot unitar prin fire, origine, solidaritate, sens şi ţel, ci şi o unitate de persoane, adică de existenţe distincte, libere fiecare în parte. Mântuirea priveşte deci nu numai înnoirea umanităţii în general ci şi însuşirea acestei mântuiri de către fiecare persoană umană în parte.

Faptul că mântuirii în general, mântuirea obiectivă, îi urmează însuşirea organică şi activă de către fiecare om – mântuirea subiectivă sau Îndreptarea – ni-l arată Hristos însuşi care ne-a asigurat că după înălţarea Sa „alt Mângâietor ne va da nouă” (Ioan 14,16) şi că va fi cu noi „până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20).

Mântuirea subiectivă este un proces de clipă dar şi de durată, în care persoana umană e chemată să crească prin puterea harului şi voinţa proprie – deci colaborarea proprie; căci Dumnezeu, Libertatea absolută, nu anulează libertatea omului, calitatea supremă pe care El însuşi i-a dat-o prin creaţie: „unde este Duhul Domnului acolo (fiind) libertatea” (2 Cor. 3,17). Ea cuprinde deci harul Duhului Sfânt ca putere primă, primum movens – căci „Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi să voim şi să lucrăm pentru bunăvoire” (Filip. 2,13), - dar şi credinţa omului şi lucrarea faptelor sale. Harul face legătura între credinţă şi fapte. Aceasta explică de ce harul este şi acceptarea şi puterea noastră de lucrare în acelaşi timp, conform versetului de mai sus (Filip. 2,3). Credinţa este în acelaşi timp insuflată şi iniţiată de Dumnezeu dar şi un răspuns al omului; ea este sinergică, în harul primit se află şi puterea de a crede şi aceea de a voi să lucrăm. Smerenia care ne face să mărturisim că „nu ştim să fi făcut vreodată vreun bine, ci pururi mulţime de rele” (Sf. Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, Filocalia, vol. 5, trad. Pr. D. Stăniloae, Bucureşti, 1976, p. 139) faţă de Binele Suprem - de la care ne vine şi voia şi puterea de a face binele - este optimistă şi, prin conştiinţa imperfecţiunii ei, motorul unei fapte tot mai desăvârşite.