Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Necesitatea credinţei şi a faptelor bune după Sf. Scriptură

Colaborarea din partea omului constă în primul rând din credinţă, căci „dreptul din credinţă va fi viu” (Rom. 1,17) şi „în har sunteţi mântuiţi prin credinţă” (Efes. 1,17). Credinţa este înţeleasă în învăţătura ortodoxă ca „ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte înţelegerea” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, p. 138), dar şi ca o aderare completă care înseamnă şi cunoaştere reală a lui Dumnezeu: „Noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6,69). Fără să fie de la început o evidenţă intelectuală care convinge raţiunea printr-o stringenţă de ordin gnoseologic, credinţa înseamnă ancorarea totală a omului în Dumnezeu. Întrucât este un act al voinţei, credinţa este şi un act moral, un proces viu care se manifestă prin lucrarea continuă asupra persoanei proprii şi asupra celor din jur. Referindu-se tocmai la legătura aceasta indisolubilă - între credinţa ca act interior şi credinţa ca act manifest, vizibil în fapte - Sf. Scriptură socoteşte viaţa veşnică uneori rod al credinţei, alteori rod al faptelor bune (Matei 5,12; 16,27; 20,8; II Tim. 4,8; Evrei 6,10).

Lucrarea faptelor ca şi adeziune activă a omului la Dumnezeu este fără echivoc lăudată în Sf. Evanghelie. Este semnificativ faptul că Mântuitorul socoteşte totdeauna viaţa veşnică drept urmare a faptelor şi nu pomeneşte credinţa: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu … Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc …” (Matei 25, 34-35); „Şi vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii” (Ioan 5,29). Nu, „veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu”, voi care aţi crezut cu tărie în Mine, voi care M-aţi cunoscut, aţi scris despre Mine şi M-aţi propovăduit! Nu găsim nici un loc în Sf. Scriptură în care Mântuitorul să arate verdictul Judecăţii obşteşti numai ca urmare a credinţei. În acelaşi înţeles, Sf. Ap. Pavel spune că Dumnezeu „va da fiecăruia după faptele lui” (Rom. 3,6,13) şi povăţuieşte insistent pe ucenicul său Timotei să îndemne pe credincioşi „să se înavuţească în fapte bune” (I Tim. 6, 18-19). Peste tot viaţa veşnică este urmarea faptelor, adică a credinţei în acţiune, mântuirea fiind o lucrare ce se câştigă mereu: „Fraţilor, eu nu socotesc încă să o fi cucerit” (Filip. 3,13). De aceea credinţa este legată indisolubil de fapte, adică de iubirea activă: „Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său şi să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 3,23). Tăierea legăturii dintre credinţă şi faptă este de neconceput pentru mersul procesului organic al mântuirii, ea însemnând destrămarea acestui flux vital şi încremenirea părţilor constitutive: „credinţa dacă nu are fapte este moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17), căci „Precum trupul fără suflet este mort, la fel şi credinţa este moartă fără fapte” (Iacov 2,14).

S-a părut că ar fi o contradicţie între învăţătura Sf.Ap. Pavel despre credinţa fără fapte de la Rom. cap. 3,28 şi Gal. 2,16 şi învăţătura Sf. Iacov, cap. 2,14 despre necesitatea absolută a faptelor. Contradicţia este numai aparentă, căci Sf. Ap. Pavel respinge numai faptele săvârşite după Legea veche, care nu puteau îndrepta pe nimeni, şi faptele de până la Botez; Sf. Iacov, la fel, nu situează faptele mai presus de credinţă sau mântuitoare în sine, ci cere numai ca credinţa să se arate din faptele ei. Faptele mântuitoare sunt acelea care se nasc din harul credinţei oferit, prin Duhul Sfânt, omului. De altfel, rezolvarea acestei aparente contradicţii a făcut-o însuşi Sf. Ap. Pavel care în cunoscutele versete de la Efes. 2, 8-10 arată că: „suntem zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune”.

Acest înţeles scripturistic viu l-a păstrat şi cultivat consecvent tradiţia Bisericii Ortodoxe. Ea n-a supralicitat separat nici credinţa şi nici faptele, ci a subliniat şi cultivat mereu procesul întreg, „credinţa lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6), în acest sens înţelegând că „Domnul este ascuns în poruncile Sale” (Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, Filocalia, vol. 1, p. 247), că „dacă păzim tot ce ni s-a spus şi ne spune Dumnezeu însuşi, suntem cu adevărat credincioşi, „cei care-şi arată credinţa din faptele lor” (Sf. Simeon Noul Teolog, Tratate teologice şi etice, p. 415) şi faptul că poruncile (faptele bune) conţin deja în ele însele credinţa şi nu mai era nevoie să se vorbească de ea ca o virtute separată.