Project comenius bilateral

Poems by Henrikas Radauskas
(1910 - 1970)

THE WINTER'S TALE

Guess what smells so... You didn't guess.

Lilies? Lindens? No. Winds? No.

But prince sand barbers smell so,

The evening smells so, in a dream.
Look: a line go esth rough the glass

Bending quietly; and the hushed

Light, inthetender mist,

Is gurgling like a brook of milk.

Look: it's snowing, it's snowing, it's snowing.

Look: the white orchards are falling asleep.

The earth has sunk in to the past.

Guess who's coming... You didn't guess.

Princes and barbers are coming,

White king sandbakers,

And the trees murmur, covered withsnow.
Translated by Randall Jarrell
Henrikas Radauskas

Žiemos pasaka

Įspėk, kas kvepia? Neįspėjai.

Lelijos? Liepos? Vėjai? Ne.

Taip kvepia princai ir kirpėjai,

Taip kvepia vakaras sapne.

Žiūrėki: linija pro stiklą

Praėjo posūkiu tyliu,

Rami šviesa pro švelnią miglą

Čiurlena pieno upeliu.

Žiūrėki: sninga, sninga, sninga.

Žiūrėki: baltas sodas minga.

Nugrimzdo žemė praeity.

Įspėk, kas eina? Neįspėjai:

Ateina princai ir kirpėjai,

Balti karaliai ir kepėjai,

Ir šlama medžiai apsnigti.

rikas Radauskas

Born in Krakow,Poland, Henrikas Radauskas returned to Lithuaniain 1921. He spent his early childhoodin a small village near the city of Panevezys in north central Lithuania. He graduatedmfrom the Panevėžys Teachers Institute in 1929, was a school master for one year, and studied Lithuanian, German, and Russian languages and literatures in the University of Kaunas. He made his living as a radio announcer and as editor of publications for the Lithuanian Ministry of Education. Radauskas published his first collection of poetry in 1935, and was well on his way to establishing his literary authority, when he was interrupted by the war. By 1944 he had been forced to flee to Germany, where he found himself in Berlin's Soviet occupied zone. He managed to escape to the English zone, to a Displaced Persons camp. There, in a tiny cramped room, Radauskas continued his literary career, writing what has been termed as "perfect, mature, poetry." At that time, as through out his life, Radauskas was influenced by French impressionist art, baroque and rococo music, Rilke, Verlaine, Mallarme, the Polish poetTuwim, and the Russians ymbolists. Later Radauskas emigrated to the United States, where he worked as a physical labore in a furniture factory in Chicago. In 1959 Radauskas went to work in the Congress library in Washington, where here maine damong books, paintings, poems and friends until his death in August 1970. During his lifetime Radauskas published four collection of poetry (three of which were published by the Lithuanian press abroad), and translated the work of Martin du Gard, Mann, Zweig, Verlaine, Heine, Goethe, Achmatova and others in to Lithuanian. His poems have been translated in to English, Latvian, Estonian, Finnish, Polish, and German.

Poems by Janina Degutytė
(1928 - 1990)




TO LITHUANIA
You are small, you easily find room

In the palms of a Čiurlionis' King...

You are like a slice of whole some bread

On the festive table of the world...

On the globe you are a tinypatch,

A steel plate from a Grünwaldsui to farmour,

A trace of Pirčiupis ablaze with blood,

A crystal droplet of a sky-blue lake,

A bright green sunrise over fallow lands,

A rain of sun beams on a city square.

On the globe you are an amber speck

With the scent of pine wood and the gleam of blood...

Only in our love you're truly great

And in our palms you are invincible

And in our dreams you are a fairy-tale

And in our eyes you are a land of sunshine.

Translated by Lionginas Pažūsis
Lietuvai. Mažutė
Tu – mažutė, tu telpi visa

Į Čiurlionio karalių delnus…

Tu – riekelė duonos kasdieninės

Ant pasaulio vaišių pilno stalo…

Tu ant gaublio – mažas lopinėlis,

Žalgirio šarvų plieninis žvynas.

Pirčiupio liepsnos ir kraujo ženklas.

Ežerų dangaus tyriausias lašas.

Žalias rytas ant pilkų arimų,

Spindulių lietus aikštės erdvėj.

Tu – ant gaublio – padūmavęs gintaras

Su pušies kvapu ir kraujo atšvaitu…

Tiktai mūsų meilėj – tu didžiulė.

Mūsų delnuose – tu nesudeginama.

Mūsų ilgesy – brangiausia pasaka.

Mūsų akyse tu – saulės kraštas.

1964

Maironis_(1862_-_1932)_SPRING'>Poems by Maironis
(1862 - 1932)
SPRING
The bright sun of spring tide rose up and from high

It smiles melting hearts with delight.

The larks have already ascended the sky

And merrily chantint heir flight.

The earth has awakened! Away in the fields

The breeze roam scaressing your breast.

Bright flowers have flooded hemeadows and fields

And twine in to garland swithzest.

With spring comes a hope lighting up every face.

The heart yearnsfor love and it’s bliss.

It tempts me to claspall the world inembrace

And give it a rapturous kiss.

Translated by Lionginas Pažūsis

Maironis Pavasaris

Pavasario saulė prašvito meiliai

Ir juokiasi, širdį vilioja;

Iškilo į dangų aukštai vieversiai,

Čirena, sparneliais plasnoja.
Išaušo! išaušo! Vėjelis laukų

Bučiuoja, gaivina krūtinę;

Pabiro, pasklido žiedai ant lankų -

Vainikų eilė pirmutinė.

Taip giedra ir linksma! Tiek šviečia vilties!

Vien meilę norėtum dainuoti,

Apimti pasaulį, priglaust prie širdies,

Su meile saldžiai pabučiuoti!

-----------------------------------------
Born in a peasant family on the Pasandravisestate (his real name was Jonas Mačiulis), Maironis went to secondary school in Kaunas, studied literature for a time at Kiev University, graduated from the Kaunas Seminary in 1988 and from the St. Petersburg Catholic Theological Academy in 1892. He was a professor at theAcademy, rector of the Kaunas seminary and lectured on literature at Kaunas University. His first poem was published in 1885. Maironis' poetry set the basic standards for modern Lithuanian poetry.




Poems by Salomėja Neris 
(1904 - 1945)

GRANDMA'S TALE

Our winters are hoary,

White on white wher ever you look.

Long tales they tell us toddlers,

Evenings, in the parlor.
About a blizzard that gets you lost

And braids the sun clipped off.

The swan pumpkin

Bound for desert lands.

About wolf and white bear

And spells that devils come up with.

Waters splashing

Up from silver wells.

About the thirds on Jonas,

The proud horse manheis.

And Eglė, the water snake's wife,

Whose children changed in to trees.

And how the griev in gorphangirl

Came empty-handed back,

How the pines wading big drifts

Found noway to climb out.

Thumbkins sleep in the drifts.

There are gold fis hund erth eice.

A witch will run across the snow

Without leaving tracks.

Good-nature dastheorphangirlis,

Her step mother stays mean ...

As Grandmanod ‘s off, so

The story stops short.

Translated by Vyt Bakaitis

Salomėja Neris Senelės pasaka

Apšerkšniję mūsų žiemos –

balta balta, kur dairais.

Ilgas pasakas mažiemus seka

pirkioj vakarais.

Apie klaidžią sniego pūgą,

saulės nukirptas kasas,

apie žąsiną moliūgą,

kurs išskrido į dausas.

Apie vilką, baltą mešką,

burtus, išdaigas velnių,

apie vandenis, kur teška

iš sidabro šulinių.

Apie trečią brolį Joną –

koks jis raitelis puikus,

apie Eglę – žalčio žmoną,

medžiais paverstus vaikus.

Kaip našlaitė nusiminus

grįžo tuščiomis atgal...

Brenda pušys per pusnynus

ir išbris niekaip negal.

Pusnynuos nykštukai miega,

aukso žuvys po ledu.

Bėga ragana per sniegą,

nepalikdama pėdų.

Našlaitėlė gero būdo,

o jos pamotė pikta...

Bet senelė užusnūdo

ir jos pasaka baigta.

Born in the village of Kiršai (her real sur name was Bačinskaitė), Salomėja Neris completed her secondary schooling at Vilkaviškis. In 1928 she graduated from Kaunas University, where she studied German and Lithuanian languages, and educational theory. For several years she was a teacher. Taught at various schools in Lithuania until finally settled in Kaunas. Her verse was first published in 1923. In her first verse collections,  Early in theMorning (1927) and Prints in the Sand (1931), a romantic view of the world was expressed with emotional sighs and notes of lyrical tenderness. In her verse collections, On Thin Ice (1935) and I'll Become a Flower (1938), lyrical self-observation is combined with a phoristic thought swithan Impressionist-like fragmentariness of imaginery. Salomėja Neris is the most popular Lithuanian poetess. VILNIUS–LEGENDA ÎNTEMEIERII Odată, Marele Duce Gediminas, împreună cu servitorii şi curtenii săi, a plecat într-o expediţie lungă de vânătoare. Toată ziua şi-au petrecut-o în pădure, sunând din cornuri şi vânând animale sălbatice. Noaptea, toţi vânătorii, obosiţi, s-au adunat pe un deal –aproape de confluenţa râurilor Neris şi Vilnele. Ei şi-au adus toată prada acolo : elani cu coarne lungi şi rămuroase, lupi, urşi cu blană deasă. Gediminas vânase cel mai mare bour/zimbru. Cu toţii se mirau de mărimea sa, deoarece nimeni nu văzuse un animal aşa de uriaş. Noaptea era liniştită şi caldă, iar Gediminas a hotărât să rămână pe deal peste noapte. Îi plăcea locul foarte mult: dealul era acoperit de mulţi stejari bătrâni şi mesteceni albi; apele râului Neris curgeau la poalele dealului. Dimineaţa, Gediminas povesti visul minunat pe care îl avuse.Pe vârful dealului se făcea că era un lup mare din fier şi urletul său era atât de puternic încât parcă ar fi fost o sută de lupi care urlau o dată. Nimeni nu a putut explica ce însemna visul, deci, curtenii lui Gediminas l-au adus pe marele preot Lizdeika. El i-a spus marelui duce că lupul de fier era semnul unui oraş mare pe care Ducele ar trebui să-l construiască pe acest deal, iar oraşul va fi tot atât de puternic ca şi fierul. Duşmanii vor ataca oraşul de multe ori, dar nu-l vor ocupa sau demola. Urletul cel tare înseamnă că vestea despre acest oraş puternic şi bogat se va răspândi în întreaga lume. Gediminas a construit un oraş pe acel deal şi l-a numit Vilnius. După aceea, însuşi Gediminas s-a mutat la Vilnius. De-a lungul veacurilor, cuvintele marelui preot referitoare la bunăstarea şi măreţia oraşului s-au adeverit şi Vilnius a devenit capitala Lituaniei. DRAGOŞ VODĂ–MÂNDRU CA ŞI SOARELE LEGENDA DE ÎNTEMEIERE A MOLDOVEI Au fost o dată ca niciodată, cu mulţi, mulţi ani în urmă, patru regi: Gelu, românul de pe râul Someş, Menumerut de pe Crişana şi Basarab de pe Argeş, în Ţara Românească.Cel deal patrulea era Dragoş şi trăia în acea parte a ţării numită Maramureş. El era un bun gospodar şi un conducător iscusit, dar şi un vânător împătimit. Îi plăcea foarte mult să vâneze bouri, urşi, cerbi, căprioare şi lupi enuşii. Povestea spune că, o dată, în timp ce vâna, auzi că fraţii lui, românii care locuiau în partea de est a Munţilor Carpaţi, pe valea râurilor Siret şi Prut, sufereau mult pentru că erau jefuiţi şi omorâţi de către Tătari.Tătarii nu puteau fi întrecuţi în călărit de nimeni. Obişnuiau să vină în ţara noastră, călare pe caii lor iuţi ca vântul. Loveau pe oricine cu săbiile lor curbat e numite „iatagane”. Iar săgeţile trimise din rcurile lor zburau repede ca gândul şi-şi atingeau imediat ţinta. Pe cap purtau căciuli mari făcute din blană de oaie şi se apărau cu nişte scuturi rotunde, din fier. Împreună cu vitejii săi din Maramureş, Dragoş a traversat munţii spre est pentru a-i ajuta pe moldoveni să lupte cu tătarii. Un bour, mare cât un bivol, cu coarne ascuţite şi ochi fioroşi, a apărut în faţa lui Dragoş, în munţi. Molda, căţeaua lui Dragoş, l-a simţit prima. Simţind animalul, a fugit după el, lătrând înverşunat. Dragoş a tras o săgeată în bour şi l-a sstrăpuns cu suliţa.Străpuns cu sulița. Rănit şi plin de sânge, bestia a continuat să fugă prin pădure. În plus,bourul a traversat şi un râu lat. Molda a alergat după animal cu toate puterile ei, pentru a-l prinde. Dar, deoarece râul era adânc şi curgea repede, sărmana Molda s-a înecat.Fiind adânc îndurerat de moartea Moldei, dar, în aceaşi timp, mulţumit că a omorât bourul, Dragoş a numit râul „Moldova”, în amintirea căţelei sale fidele, Molda.Întorcându-se victorios din bătălie, când a mai revenit prin părţile acelea, voievodul a numit acea regiune Moldova. EGLE – REGINA ŞERPILOR Undeva în Lituania, trăia, o dată, o familie care avea trei fiice şi nouă băieţi. Cea mai tânără dintre fete, Egle, era şi cea mai frumoasă dintre ele. Într-o zi, Egle şi surorile sale s-au dus la un lac frumos pentru o baie de seară. Şi-au lăsat hainele pe mal şi au alergat în apa rece. După ce au înotat şi s-au îmbăiat cât au vrut, fecioarele au ieşit din apă şi au început să se îmbrace. Egle a descoperit un şarpe în hainele sale. Şarpele începu să-i vorbească cu o voce umană. Îi ceru lui Egle să se căsătorească cu el. Egle nu-şi putea imagina să se mărite cu un şarpe, dar dorea ca şarpele să plece şi de aceea îi promise că va deveni soţia lui. Şarpele alunecă afară din faldurile rochiei şi dispăru. Au trecut şapte zile şi Egle a uitat de promisiunea sa ciudată. Într-o dimineaţă, ea auzi un freamăt mare şi văzu că era făcut de o caleaşcă trasă de şerpi de iarbă care sâsâiau. Speriată, Egle spuse părinţilor tot ce s-a întâmplat în acea noapte la lac. Părinţii lui Egle nu au putut să accepte gândul de a-şi pierde fata. Au îmbrăcat o gâscă albă ca o mireasă, au îmbodobit-o cu flori albe şi au urcat-o în caleaşcă. Şerpii de iarbă au plecat imediat spre pădurea din apropiere. Acolo, ei au auzit un cuc spunând că aceea nu era mireasa pe care trebuiau să o ducă, ci doar o gâscă albă. Furioşi, şerpii s-au întors, tunând şi fulgerând, la casa lui Egle. S-au întors să ceară adevărata mireasă. Părinţii lui Egle, care, în continuare, nu doreau să-şi piardă fiica, le-au dat o oaie îmbrăcată complet în alb. Cucul i-a prevenit din nou pe şerpi. Ei au început să ameninţe că vor da foc la casă dacă vor mai fi înşelaţi încă o dată. De data aceasta Egle a trebuit să-şi ţină promisiunea. Şerpii de iarbă au dus-o pe Egle la mal unde a găsit un tânăr chipeş aşteptând-o. El i-a spus că era acelaşi şarpe pe care îl văzuse pe malul lacului. El era regele şerpilor – numele său era Zhilvinas. Zhilvinas a însoţit-o pe Egle până la castelul său de sub apă. Egle a trăit fericită cu soţul său iubit. A avut patru copiii – Azhuolas (stejar), Berzhas (mesteacăn), Uosis (frasin) şi o fetiţă Drebule (salcie plângătoare). Zilele au trecut şi lui Egle i se făcu dor de casă şi de plaja însorită. Zhilvinas i-a promis o călătorie acasă dacă va uza pantofii de fier pe care i-a dat. Egle merse pe pietre şi pietricele dar pantofii nu aveau nici cea mai mică zgârâitură. Disperată, Egle apelă la o vrăjitoare bătrână a mării pentru sfat. Vrăjitoarea îi spuse lui Egle să-i ceară unui fierar să pună pantofii în forja sa – pantofii se vor uza curând după aceea. A doua zi, Egle returnă pantofii uzaţi soţului său; apoi primi o altă încercare de la el. Ea trebuia să toarcă un ghem de mătase. Părea să fie o treabă fără sfârşit, pentru că nu se răsucea oricât de mult ar fi tors. Egle se duse încă o dată la vrăjitoarea mării pentru ajutor. Ea îi spuse lui Egle să arunce mătasea în focul din cămin. Mătasea străluci pentru un moment şi focul se stinse 83 pentru că fusese vrăjit. După aceea, ea putu să termine rapid torsul. Zhilvinas avu apoi o a treia cerinţă şi îi ceru lui Egle să coacă nişte pâine pentru a o duce acasă, la familia ei. Dacă termina şi această încercare, ea ar fi fost liberă să meargă. Atunci, el ascunse toate vasele din bucătărie, cu excepţia unei site vechi. Lacrimi începură să curgă pe faţa luminoasă a lui Egle căci nu ştia cum să facă pâine fără nici o tigaie. Bătrâna vrăjitoare a ajutat-o încă o dată pe Egle. Egle a fost învăţată să se ducă la izvorul cu apă proaspătă, să găsească nişte lut moale şi să umple găurile sitei cu el – apoi va putea aduce acasă nişte apă şi să facă un aluat pentru pâine. După ce a îndeplinit şi această cerinţă, nu mai era nimic care s-o reţină pe Egle de a merge acasă. Zhilvinas i-a spus lui Egle şi copiilor să nu stea mai mult de nouă zile şi, la întoarcerea pe malul mării, să-l strige pe nume şi să spună: dacă eşti în viaţă, vino ca o spumă de lapte, dacă eşti mort, vino ca o spumă de sânge. Egle plecă cu fii săi şi fiica sa. Neamurile sale nu se mai aşteptau vreodată să-şi vadă pe fiica lor cea mai dragă în viaţă din nou şi au ţinut o petrecere mare pentru a celebra vizita ei. Fraţii lui Egle nu mai doreau să o piardă pe Egle din nou şi au complotat să îl omoare pe iubitul său soţ. Noaptea îl luară pe cel mai mare dintre băieţi şi începură să-l întrebe cum urmau să-l cheme pe tatăl lor când doreau să se întoarcă acasă. Dar Azuolas era un băiat hotărât şi nu-şi trădă tatăl. Nici Berzas şi Uosis, când au fost întrebaţi de către fraţii lui Egle în următoarele două zile. În cea de-a patra zi, fraţii au luat-o pe micuţa Drebule la păşune. Celei mici i-a fost teamă de unchii săi furioşi şi de nuielile lor şuierătoare. De frică că ar putea să o rănească, ea, plângând, le spuse totul despre cântec. Fraţii, imediat, au plecat la mare şi l-au chemat pe Zhilvinas. Ei au văzut că valurile aveau o spumă ca de lapte şi pe Zhilvinas venind spre ei şi l-au atacat pe Zhilvinas cu coasele lor. După nouă zile, Egle plecă spre casă. Pe ţărmul mării ea cântă cântecul pe care soţul său o învăţase. Apoi, se uită după spuma ca de lapte a mării. Dar, în schimb, tot ce văzu era spuma mării de un roşu-închis. O durere adâncă cuprinse inima lui Egle; ea azvârli un blestem asupra copiilor ei şi cu toţii s-au transformat în copaci mari lituanieni. Băieţii au devenit copaci care sunt valoroşi şi azi pentru tăria lor. Fiica cea mică s-a transformat într-o salcie plângătoare fragilă care se scutură la cea mai mică adiere de vânt. Egle s-a transformat într-un brad şi a rămas aproape de ţărmul mării pentru a-şi jeli soţul pe veci. LEGENDA BABEI DOCHIA - DRAMATIZARE Personaje: un elev (George) Profesorul Ionescu Baba Dochia Nora babei 12 moșnegi (lunile anului) Elevul: Bună ziua, domnule Ionescu! Profesorul: Bună ziua! Cum te simţi azi? Elevul: Bine, domnule Ionescu, foarte bine, într-adevăr! Profesorul: Sper că ai avut o vacanţă plăcută! Elevul: Da, domnule, scurtă, dar fructuoasă. Părinţii m-au luat pe mine și pe fratele meu ca să vedem munţii frumoși ai României. Am fost impresionaţi de multe lucruri, dar mai ales ne-au plăcut munţii Bucegi, cu peisajul lor minunat și …apropo… există, sus în munţi, acest grup de pietre, care se numește ,,Babele”. Sunt atât de frumoase şi ciudate… Părinţii mei mi-au spus că există o legendă despre ei. Puteţi să-mi vorbiţi despre asta, domnule Ionescu? Profesorul: Sigur, George! Aş fi bucuros să-ţi spun totul despre acești munţi! Să ne așezăm. Ascultă: Pe plaiurile noastre se zice că a trăit o babă Dochia, care a avut un fecior și l-a însurat. Însă, ea nu trăia bine cu noră-sa ci, fiind o femeie foarte rea, o chinuia tot timpul. Într-o zi, pe la sfârșitul lunii Faur, nemaiștiind cum s-o chinuiască, îi zise: Dochia: - Mergi în pădure și adu-mi niște fragi, că tare aș mai mânca câţiva! Nora: - Mamă, dar afară e frig de crapă lemnele și ouăle sub corb, de unde să găsesc eu fragi, când nici nu sunt măcar înfloriţi? Dochia: - Nu vreau să știu de niciunele! Du-te degrab și-mi împlinește voia sau poate vrei să te spun lui bărbatu-tău, că nu și-a luat nevastă bună și ascultătoare? Profesorul: - Ce să facă biata noră? De gura babei, luă cofiţa și plecă. Ajungând în pădure începu să caute încoace și încolo, dar degeaba. Rătăcind prin pădure și plângând, ajunse la o casă unde locuiau doisprezece moșnegi, lunile anului. Nora: - Bună-seara! Îmi îngăduiţi să mă încălzesc niţel, că nu mai pot de frig, ș-apoi mi-oi căta de drum. Lunile: - Dar ce-i cu tine, fătuco, pe o vreme ca asta? Hai, intră de te încălzește și spune-ne de ce plângi? Nora: - Apoi, cum să nu plâng, când soacra mea niciodată nu-i mulţumită de mine și orice aș face nu-i intru în voie! Azi a poftit fragi și a trebuit să-i fac pe plac pornind în căutarea lor, dar n-am găsit nimic până acum. Nu știţi cumva vreun loc unde aș putea găsi fragi? Lunile: - Lasă că este timp și pentru asta! Acu, dacă s-a-noptat, ia și mănâncă ceva, apoi culcă-te și te odihnește că ești obosită, iar mâine fragii doriţi se vor găsi!Profesorul: Atunci nevasta trudită de alergătură nu așteptă mult să fie îmbiată și rugată, ci se culcă și adormi dusă. A doua zi dimineaţă sculându-se, nevasta luă iar cofiţa legată la gură și bătrânii o sfătuiră așa: Lunile: - Întoarce-te cu bine acasă, dar să nu descoperi defel cofiţa până acolo! Nora: - Vă mulţumesc din toată inima pentru tot! Profesorul: După ce le sărută mâna, luând cofiţa se întoarse bucuroasă la soacră-sa. Aceasta, cum o văzu că vine, o întrebă cu glas ascuţit: Dochia: - Unde ai zăbovit atâta? Mi-ai adus fragii poftiţi ori ba? Nora: - Priveşte în cofiţă, mamă! Profesorul: Baba Dochia îi smuci cofiţa din mână, o descoperi repede, și mare-i fu mirarea când văzu fragii rumeni și frumoși, iar printre ei, ici-colea, erau și frunze verzi. Începu să-i mănânce cu poftă zicând: Dochia: - Îmm, ce gustoși sunt! Dacă sunt fragi, apoi, de bună seamă trebuie să fie și pășune pentru capre! Profesorul: După ce îi mâncă, luă ea furca în brâu și caprele de-napoi și se porni cu ele la pășune, după ce se îmbrăcă cu douăsprezece cojoace, fiindcă era încă foarte frig. Dar s-a pornit o ninsoare și o furtună de să nu scoţi nici câinele afară. Și ningând îi udă cojocul de deasupra de i-l făcu ferfeniţă. Dochia: - Uf, că greu e cojocul ista și s-a stricat de tot! Mai bine-l lepăd ca să pot merge mai departe! Profesorul: Deoarece ninsoarea nu mai înceta, în fiecare zi, pe înserat, Dochia lepăda câte un cojoc, până nu i-a mai rămas niciunul. Rămânând numai în cămașă, începu să tremure și să dârdâie din dinţi de frig și, așezându-se în genunchi, începu a plânge … Dochia: - Vai, Doamne, tare mi-i frig … Nu mai pot! Cred c-am să îngheţ !… Profesorul: Și acolo, îngheţând, se transformă într-o stană de piatră, care se vede și azi pe vârful munţilor Bucegi, pe sub care curge o apă limpede ca lacrima, iar caprele s-au prefăcut tot în pietre … Profesorul: Legenda spune că zilele schimbătoare de la începutul lunii martie se datorează Babei Dochia, care își scutură cojoacele de ploaie sau zăpadă. De atunci și până azi se păstrează tradiţia ca în primele zile ale lunii martie, fiecare persoană să-și aleagă câte o zi a Babei și după cum va fi vremea în acea zi, așa îi va merge tot anul … .

PROJECT COMENIUS BILATERAL


Comenius project

“Languages, cultures and greener future connecting people”

Romania – Lithuania
2013-2015
Bilateral Comenius School Partnership between „ Vasile Lucaciu ”Secondary School, Romania and Vyturių progimnazija, Lithuania- aims at bringing together the students of two countries. Working together on a common subject they will explore their differences and realize their similarities. The Partnership is focused on acquiring basic knowledge and skills of the Romanian and Lithuanian languages and through the language skills it aims to develop and enhance the quality of intercultural dialogue between the two states. The main aim of the project is the acquiring knowledge about own culture and the culture of the partner which created a sense of respect to the both nationalities and give the opportunity for understanding an idea that human values are the same everywhere and differences are not an obstacle but an opportunity for becoming close.

This project has been funded with support from the European Commission within Lifelong Learning Programme-Comenius. The European Committee and National Agency are not held responsible for the contents of published materials and the use of them.