Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

BOŞI! ŞI NEGRU

143

„Sînt obişnuit cu Louise, îşi spunea el. Ea îmi cu­noaşte toate treburile. Chiar dacă mîine aş fi liber să mă Însor, n-aş găsi cu cine s-o înlocuiesc." Şi se complăcea să-şi închipuie soţia nevinovată; felul acesta de-a vedea lucrurile un I obliga să dovedească tărie de caracter şi-i convenea in.ii mult; parcă nu s-au mai văzut atîtea femei bîrfite !

„Dar ce ! se înfuria el deodată, pornind să umble de Colo-colo; să îndur ca şi cînd aş fi un om de nimic, un «oatc-goale, să îndur ca ea să-şi rîdă de mine împreună cu ■mântui ei ?! Să rabd ca întregul Verrieres să mă batjo-fciircască pe faţă pentru bunătatea mea fără margini ? Cîte ■u s-au mai spus despre Charmier ? ! (Aşa se numea un boţ cu faimă de încornorat în tot ţinutul.) Cînd îi po-■encşte cineva numele, nu zîmbesc oare toţi ? E avocat ■un, dar cine vorbeşte vreodată despre talentul lui orato-Mr ? Ah ! Charmier ! spun oamenii, Charmier al lui Ber-■hicI ! Şi-1 numesc astfel după numele celui care îl n. ■ uisteşte."

„Mulţumesc lui Dumnezeu, gîndea apoi domnul de Rf nul, mulţumesc lui Dumnezeu că n-am nici o fată şi că ■Iul cum o voi pedepsi pe mamă n-o să dăuneze viitoru­lui copiilor. L-aş putea prinde pe ţărănuş cu nevastă-mea ■I l as putea ucide pe amîndoi; în cazul acesta, tragicul ■Viwiurii ar înlătura poate aspectul ridicol." Ideea îi plăcu; B urmări în toate amănuntele. „Codul penal e de partea kiwi ,şi, orice s-ar întîmpla, congregaţia şi prietenii mei din ni iu au să mă scape." îşi pipăi cuţitul de vînătoare, care kii foarte ascuţit; dar ideea de a vărsa sînge îl sperie.

..Aş putea să-1 cotonogesc bine pe neobrăzatul ăsta de |n« ■ > pior şi să-1 iau la goană; dar ce scandal ar mai fi ■uni i în Verrieres, şi chiar în tot ţinutul! După condam-■flt< i ziarului lui Falcoz, cînd redactorul-şef a ieşit din pt însoare, am pus şi eu umărul ca să-şi piardă postul ■litiu (ii şase sute de franci. Se zice că scribul ăsta cutează m »<■ urate din nou prin Besanţon ; te pomeneşti că ar fi In im „i si rîdă de mine cu dibăcie si în asa fel încît să-mi

144

STEND1M

fie imposibil să-1 dau în judecată. Să-1 dau în judecată 1 Obrăznicătura ar insinua în mii de feluri că a adevărul. Un bărbat de neam mare şi care îşi ţine rang ca mine, este urît de toată plebea. Mi-aş vedea numele i ziarele acelea îngrozitoare din Paris... O, Doamne! prăpastie! Să văd străvechiul nume de Renal tîrîl mocirla ridicolului... Dacă voi călători vreodată, va treb să-mi schimb numele... Cum?! Să-mi părăsesc nume ăsta care îmi aduce gloria şi puterea ? Asta-i culmea mi/ riei!

Dacă nu-mi ucid nevasta şi dacă doar o alung cu ocai mătuşâ-sa din Besancon îi va pune în palmă toată avere ei. Nevastă-mea o să se ducă să trăiască la Paris cu Julie asta o să se afle la Verrieres şi voi fi luat drept nătărău."

Nefericitul soţ observă apoi, după lumina alburie lămpii, că se iveau zorile şi ieşi în grădină să respire pu\ii aer proaspăt. în clipa aceea era aproape hotărît să nu 1 scandal, gîndindu-se mai ales că un scandal i-ar umple | bucurie pe bunii lui prieteni din Verrieres.

Plimbarea prin grădină îl mai linişti puţin. „Nu, 1 spuse el, n-o să mă despart de nevastă-mea; am pr multă nevoie de ea." Şi îşi închipui, cu groază, însemna casa fără nevastă-sa, căci n-avea altă rudă afară de marchiza de R..., o bătrînă neroadă răutăcioasă.

îi veni în minte o idee foarte înţeleaptă, dar îndepliti rea ei cerea cu mult mai multă tărie de caracter decît av bietul om. „Dacă nu-mi alung nevasta, îşi zise el, mă i nosc: într-o bună zi, într-o împrejurare cînd m-o scoa din sărite, am să-i amintesc că m-a înşelat. Ea e mîndr ne vom certa, şi toate astea au să se întîmple înainte a-şi fi moştenit mătuşa. Ce-au să mai rîdă de mine atunc Nevastă-mea îşi iubeşte copiii şi, pînă la urmă, toată av rea le va fi trecută lor. Iar eu voi fi bătaia de joc a ora lui. Cum, o să zică lumea, n-a fost măcar în stare să

P-------- " ** o t \ N ar fi mai sănătos să rămîn

tl/hone pe nevastă- a 71 N-ar fiim ^^

ne pe nevastă-sa ?! N-ar u mai „„«, cu bănuielile şi să nu scormonesc nimic? Atunci, «• mii nntea s-o învinuiesc d«

cu bănuielile şi să nu scormouc»v »•

mi-aş lega mîinile şi n-aş mai putea s-o învinuiesc de

O clipa mai tîrziu, domnul de Rdnal, împins de vanita-1 lui rănită, îşi aminti cu de-amănuntul toate mijloacele Dtnenite la biliard, în salonul Cazinoului sau al Cercului pbililor din Verrieres, cînd vreun isteţ întrerupe jocul ca | se mai înveselească pe socoteala vreunui soţ încorno-Rt. CU de crude i se părură atunci glumele de soiul acesta! | „Doamne! De ce nu-i moartă nevastă-mea ?! Aşa, ar nu neputinţă să mai rîdă cineva de mine. De ce nu sînt văduv ? M-aş duce să-mi petrec şase luni la Paris, în ■Mai aleasă societate." După clipa asta de fericire, Urnită de ideea văduviei, gîndurile i se reîntoarseră la in|loacele de-a afla adevărul. Să aştearnă oare la miezul iu|Hii, după ce s-o culca toată lumea, un strat de tărîţe în

fi uşii lui Julien ? A doua zi dimineaţă, pe lumină, ar ea urmele paşilor. „Metoda asta nu face doi bani, îşi spuse el deodată, tu-i. Păcătoasa de Elisa ar zări tărîţele, şi imediat toată i ar şti că sînt gelos." într-o altă povestire auzită la Cazinou, soţul se încre-• i n 11. i se că e încornorat lipind cu puţină ceară un fir de păr ■fc închidea ca un sigiliu uşa nevestei şi pe aceea a iubi-

„__ră atîtea ore de frămîntare, mijlocul acesta de a-şi )«zi soarta i se păru, hotărît, cel mai bun şi se gîndi lolosească; dar tocmai atunci se întîlni, la colţul unei i * u temeia pe care ar fi dorit s-o vadă moartă. Ea se întorcea din sat. Fusese să asculte slujba la bise-din Vergy. După o tradiţie foarte nesigura pentru fi-Hi cu mintea rece, dar pe care doamna de Renal o ia, bisericuţa folosită astăzi se spunea că ar fi fost, loara, capela seniorului din Vergy. Ideea aceasta o lase pe doamna de Renal tot timpul cît socotise că

146_

STENDIH

trebuie să se roage în bisericuţă. Şi-1 închipuia întruna soţul ei ucigîndu-1 pe Julien la vînătoare, ca ( întîmplare, şi apoi, seara, silind-o să-i mănînce inima.

„Soarta mea atîrnă de ceea ce-o să gîndească el cti mă va asculta, îşi spunea doamna de Rdnal. După sfertM acesta de oră fatal, poate că nu voi mai găsi prilejul sâ vorbesc. El nu e un înţelept, nu se lasă condus de raţiuti aşa că aş putea, cu mintea mea slabă, să prevăd ce va fac şi ce va răspunde. Va hotărî soarta noastră, a tuturor* căci are puterea s-o facă. Dar soarta depinde şi de iscu sinţa mea, de felul cum voi şti să îndrum ideile ciudate i pline de toane ale omului acestuia pe care mînia orbeşte şi-1 face să vadă lucrurile numai pe jumătat Doamne, am nevoie de multă iscusinţă şi de calm! unde să le iau ?"

Calmul şi-1 regăsi ca prin farmec cînd intră în grădin şi-şi zări de departe soţul. Părul şi veşmintele lui răvăşiţi arătau că nu dormise. Ea îi dete o scrisoare dezlipită, i împăturită. Domnul de Rfinal, fără s-o deschidă, îşi pr soţia cu ochi de nebun.

— Iată o mîrşăvie, începu doamna de RSnal, { mîrşăvie pe care un individ suspect şi care pretindea că ( cunoaşte şi că-ţi datorează recunoştinţă mi-a înmînat-o { cînd treceam prin spatele grădinii notarului. îţi cer un si: gur lucru : să-1 trimiţi acasă, imediat, pe domnul Julien !

Doamna de R6nal se grăbi să-şi arate dorinţa, ceva mai înainte decît s-ar fi cuvenit, ca să scape odată i groaznica perspectivă de-a fi nevoită să rostească ac cuvinte. Şi o cuprinse bucuria văzînd cîtă plăcere îi făc soţului său. După fixitatea privirii aţintite asupra ei, dădu seama că Julien ghicise adevărul. Dar, în loc mîhnească realitatea vădită a nenorocirii, se gîndi: inteligenţă! Ce tact desăvîrşit! Şi încă la un tînăr experienţă ! Unde n-ar putea ajunge mai tîrziu cu ac... calităţi ? Vai, si atunci succesele îl vor face să mă uite ! \