Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

333

domnului de Nerval. Iată-1, cel de colo, care joacă whist. Iar domnul de Nerval n-ar avea nimic împotrivă să mă predea, căci în 1816 i-am predat şi noi vreo doi sau trei conspiratori. Dacă mă trimite regelui meu, în douăzeci şi patru de ore sînt spînzurat. Şi mă va înhăţa unul dintre domnişorii ăştia drăguţi şi mustăcioşi.

— Ticăloşii! spuse destul de tare Julien. Mathilde nu pierdea o silabă din discuţia lor. Plicti­seala îi pierise.

— Nu sînt ei cei mai mari ticăloşi, urmă contele de Altamira. Ţi-am vorbit despre mine ca să-ţi dau o pildă vie. Ia te uită la prinţul de Araceli; din cinci în cinci minute îşi priveşte ordinul Lîna de Aur; nu se mai satură de plăcerea de a-şi vedea moftul ăsta pe piept. Bietul om, In fond nu e decît un anacronism ! Acum o sută de ani, I ,îna de Aur însemna o cinste deosebită, dar pe atunci n-;ir fi putut s-o capete. Astăzi, printre cei de obîrşie aleasă, trebuie să fii un Araceli ca să te mai mîhdreşti cu ea. Ar fi fost în stare să spînzure un oraş întreg ca s-o capete.

— Cu preţul acesta a dobîndit-o ? întrebă Julien îngrijorat.

— Nu tocmai, răspunse Altamira rece. Poate că a îne-cal vreo treizeci de proprietari bogaţi din ţara lui, socotiţi liberali.

— Ce fiară ! adăugă Julien.

Domnişoara de La Mole, pleeîndu-şi capul cu cel mai viu interes, se apropiase de el, îneît frumosul ei păr aproape că-i atingea umărul.

— Eşti încă tînăr! urmă Altamira. îţi spuneam că am o soră măritată în Provenţa; e frumoasă, bună, blîndă, e o niiimă excelentă, credincioasă faţă de îndatoririle ei, evla­vioasă fără să fie habotnică...

„Unde o fi vrînd să ajungă ?" se întrebă domnişoara i. I a Mole.

E fericită, urmă contele Altamira. Şi era fericită şi In 1815. Pe atunci mă ascunsesem la ea, la moşia de lîngă

334

STENDHAI

Antibes. Ei bine, în clipa cînd a aflat de executarea mareşalului Ney, a început să joace de bucurie.

— E oare cu putinţă ? făcu Julien înmărmurit.

— Asta înseamnă spirit de partid, continuă Altamira. în veacul al XlX-lea, nu mai există pasiuni adevărate; iatâ de ce se plictisesc atîta oamenii în Franţa. Se săvîrşesc cele mai cumplite cruzimi, dar fără cruzime.

— Cu atît mai rău! spuse Julien. Cînd se fac crime trebuie măcar făcute cu plăcere; atîta au bun în ele, şi nu le poţi justifica, cît de cît, decît motivîndu-le astfel.

Domnişoara de La Mole, uitînd de-a binele de obli­gaţiile ei, se vîrîse aproape cu totul între Altamira şi Julien Norbert, care o ţinea de braţ, obişnuit să i se supună, pi i vea la întîmplare prin salon şi, pentru a-şi păstra o ţinuta cuviincioasă, se făcea că stă locului din pricina mulţimii.

— Dumneata ai dreptate, spunea Altamira; totul se săvîrşeşte fără plăcere şi fără să fie ţinut minte, chiar şi crimele. Mi-ar fi lesne să-ţi arăt, chiar aici la bal, vreo ze< i inşi care ar putea fi osîndiţi ca ucigaşi. Ei au şi uitat-o, iar lumea a uitat şi ea. Mulţi dintre ei sînt mişcaţi pînft la lacrimi cînd vreun căţeluş îşi frînge lăbuţa. La cimitirul Pere-Lachaise, cînd le acoperiţi mormintele cu flori, după cum spuneţi cu atîta graţie la Paris, se arată că ei înim neau toate virtuţile vitejilor cavaleri şi se vorbeşte despr marile isprăvi ale strămoşului care trăia pe vremea Iu Henric al IV-lea. Dacă, în ciuda bunăvoinţei prinţului | Araceli, nu voi fi spînzurat şi mă voi putea bucura vre dată de averea mea de la Paris, te voi pofti la un ospăţ i opt sau zece ucigaşi încărcaţi de onoruri şi lipsiţi de muşcări. La ospăţ, dumneata şi cu mine vom fi singurii < mîinile nepătate de sînge, dar eu voi fi dispreţuit aproape urît, ca un monstru sîngeros şi iacobin, iar dur

i Cel ce vorbeşte e un nemulţumit. Notă a Iui Moliere la „Tartitfi (Nota autorului).

ROŞU ŞI NEGRU

335

neata vei fi dispreţuit pur şi simplu ca un om de rînd, stre­curat într-o societate aleasă.

— E foarte adevărat, spuse domnişoara de La Mole. Altamira o privi mirat; Julien nu binevoi să se uite la ea.

— Ţine seama că răscoala în fruntea căreia m-am aflat, urmă contele Altamira, a dat greş numai pentru că n-am vrut să fie tăiate capete şi să împart partizanilor noştri şapte sau opt milioane, aflate într-o casă de bani a cărei cheie se găsea la mine. Regele meu, care astăzi abia aşteaptă să mă spînzure şi care înainte de răscoală mă tu­tuia, mi-ar fi dăruit cea mai înaltă decoraţie dacă aş fi făcut să cadă cele trei capete şi aş fi împărţit banii din casă, căci aş fi dobîndit cel puţin pe jumătate izbînda, iar ţara mea ar fi avut o constituţie, bună sau rea... Aşa e viaţa, ca o partidă de şah.

— Pe atunci nu cunoşteaţi jocul, spuse Julien cu pri­virea înflăcărată; acum, însă...

— Vrei să spui că aş reteza capetele şi că n-aş fi un l'irondin , cum îmi dădeai să înţeleg mai deunăzi ?... îţi voi răspunde, urmă Altamira cu tristeţe în glas, atunci i nid vei ucide un om în duel, ceea ce e mai puţin groaznic ilccît să-1 dai pe mîna călăului.

— Pe cinstea mea! spuse Julien, cine vrea scopul vrea şi mijloacele; dacă în loc să fiu un biet atom, aş avea vreo putere, aş pune să fie spînzuraţi trei oameni ca să salvez viaţa la alţi patru.

Ochii lui vădeau flacăra conştiinţei şi dispreţul pentru (Jcşartele judecăţi ale oamenilor; ei întîlniră privirea domnişoarei de La Mole, foarte aproape, şi dispreţul, în loc să li se preschimbe în graţie şi politeţe, păru că sporeşte şi mai mult.

Mathilde se simţi adînc lovită; dar nu mai avu puterea »n I uite pe Julien; şi se depărta mîhnită, luîndu-şi fratele ilc acolo.

(impare politică în timpul revoluţiei franceze din 1789, care repre-iii i m special interesele marii burghezii industriale şi comerciale.

336

STENDHAI.

„Trebuie să beau punş şi să dansez mult, îşi spuse ea; vreau să aleg ce e mai bun şi să fiu admirată cu orice preţ. Iată-1 pe faimosul neobrăzat, contele de Fervaques." fi primi invitaţia la dans. „Acum să văd care din noi e mai obraznic, gîndi ea, dar ca să-mi bat joc de el, trebuie să-1 fac să vorbească." Curînd toţi ceilalţi nu mai dansară dectt de formă. Nu voiau să piardă nici unul din cuvintele muşcătoare ale Mathildei. Domnul de Fervaques se zăpăci şi, negăsind decît vorbe elegante, în loc de idei, mal mult se strîmba. Mathilde, care era necăjită, fu necruţă­toare cu el şi îşi făcu un duşman. Dansă pînă la ivirea zorii* n şi plecă, în sfîrşit, frîntă de oboseală. Dar, în trăsură, îşi folosi fărîma de putere care îi mai rămăsese ca să se întris­teze şi să se simtă nefericită. Fusese dispreţuită de Julii n şi ea nu putea să-1 dispreţuiască.

Julien se afla în culmea fericirii, ameţit, fără să vrea, de muzică, de flori, de frumuseţea femeilor, de eleganţa tuturor şi, mai presus de toate, de închipuirea lui care visa onoruri pentru el şi libertate pentru toţi.

— Ce bal minunat! îi spuse el contelui. Nimic nu-lipseşte.

— îi lipseşte gîndirea, răspunse Altamira.

Şi chipul lui trăda acel dispreţ care e cu atît mai i plit, cu cît se vede că politeţea se străduieşte să-1 ascundă.

— Aşa e, domnule conte. Gîndirea e încă a celor i conspiră, nu ?

— Eu mă aflu aici numai datorită numelui meu. Da în saloanele voastre gîndirea e privită cu duşmănie. Ea M trebuie să se înalţe mai sus decît spiritele dintr-un cupU de vodevil; atunci e răsplătită. Dar pe omul care gînd< dacă are cumva forţă şi noutate în scăpărările minţii, von numiţi cinic. Nu l-au numit aşa judecătorii voştri pe Courier¹' L-aţi vîrît şi pe el în închisoare, ca şi pe B6ranger. La'

i Paul-Louis Courier (1772-1825), publicist francez republican şi | mocrat. Devenit celebru prin pamfletele sale împotriva restauraţie fost condamnat la închisoare.

ROŞU ŞI NEGRU

337

congregaţia dă pe mîna poliţiei corecţionale tot ce preţuieşte, cît de cît, ca inteligenţă, iar lumea bună aplaudă. Asta fiindcă societatea voastră îmbătrînită pune conve­nienţele mai presus de orice... Voi nu vă veţi înălţa niciodată deasupra bravurii militare; veţi avea mulţi Murat , dar nici un Washington². în Franţa nu văd decît vanitate. Un om, care gîndeşte lucruri noi în timp ce vorbeşte, ajunge repede să spună cine ştie ce lucru nechibzuit, iar stăpînul casei se socoteşte dezonorat.

Pe cînd contele Altamira rostea cuvintele acestea, i răsura lui, în care se întorcea acasă şi Julien, se opri în lata palatului La Mole. Julien era îndrăgostit de conspirator. Altamira îi făcuse acest frumos compliment, izvorît fără doar şi poate dintr-o adîncă convingere: „Dumneata nu eşti uşuratic, cum sînt în general francezii, şi înţelegi prin-11 piui utilităţii". Şi se nimerise că, tocmai cu o zi înainte, Julien văzuse Marino Faliero, tragedie de domnul Casimir Delavigne³.

„Israel Bertuccio⁴ nu avea oare mai mult caracter Uecît toţi nobilii aceia veneţieni ? îşi spunea plebeianul nostru revoltat; şi totuşi, erau oameni a căror nobleţe îşi nvea obîrşia pe la anul 700, cu un veac înainte de Carol cel Mare, pe cînd cei mai nobili, aflaţi în seara aceea la balul domnului de Retz, abia dacă îşi găseau strămoşi, cu chiu, cu vai, prin veacul al XlII-lea. Ei bine, printre atîţia nobili

i Joachim Murat (1767-1815), mareşal al Franţei, fiu al unui hangiu. îşi dltorează uluitoarea carieră militară (general în marile campanii napo-leoniene, rege al Neapolelui) curajului şi meritului personal.

< :(1732-1799), om de stat american, primul ţiu-ijedinte al Statelor Unite.

In timpul războiului pentru independenţa Statelor Unite (1775-1783), Wnshington a fost numit comandant suprem al trupelor americane şi a |iii ni un rol important în organizarea armatelor care au cucerit inde­pendenţa celor treisprezece colonii engleze. i ('asimir Delavigne (1793-1843), dramaturg şi poet francez. 1 \ Inul din personajele piesei Marino Faliero.