Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

354

STENDHAL

să ajungă episcop, ca abatele Maury"¹, îşi spunea Mathilde.

Curînd, împotrivirea cinstită şi neprefăcută cu care eroul nostru întîmpina multe dintre părerile ei începu s-o preocupe; se gîndi mult la această purtare; îi povestea prietenei ei cele mai mici amănunte ale discuţiilor şi găsea că niciodată nu izbuteşte să le redea cum trebuie.

Şi, deodată, o idee îi străfulgera mintea: „Am ferici­rea să iubesc, îşi spuse ea într-o zi, cuprinsă de o nemărgi­nită bucurie. Iubesc, iubesc, nu-ncape îndoială! La vîrsta mea, o fată tînără, frumoasă, inteligentă unde poate găsi senzaţii dacă nu în dragoste ? Orice aş face, nu m-aş li putut îndrăgosti niciodată de Croisenois, de Caylus şi tutu quantf". Sînt desăvîrşiţi, prea desăvîrşiţi poate; în sfîrşit, mă plictisesc."

Mathilde revăzu în minte toate descrierile pasiunii pe care le citise în Manon Lescaut, Noua Heloiză, Scrisorile unei călugăriţe portugheze etc, etc. Bineînţeles că nu se gîndea decît la marile pasiuni; dragostea de rînd era ne» vrednică pentru o fată de vîrsta şi obîrşia ei. Numea dra goste numai simţămîntul acela eroic pe care îl puteai întîlni în Franţa pe vremea lui Henric al Ill-lea şi a lui Bassompierre³. O asemenea dragoste nu cunoaşte josnl cele temeri în faţa stavilelor şi, dimpotrivă, te împinge la j fapte măreţe. „Ce nenorocire pentru mine că nu mal există o curte adevărată, cum era a Caterinei de Me sau a lui Ludovic al Xlll-lea! Mă simt la înălţimea a tf, ce e mai cutezător şi mai măreţ. Ce n-aş face dintr-un reg inimos ca Ludovic al Xlll-lea dacă mi-ar suspina la

1 Abatele Maury (1746-1817), cardinal şi politician francez ; a emigi ti | 1792 şi s-a întors în Franţa în 1800.

2 Şi toţi ceilalţi (it).

3 Fran'cois de Bassompierre (1579-1646), mareşal al Franţei şi diplon unul dintre cele mai strălucite spirite ale timpului său

ROŞU ŞI NEGRU

355

cioare! L-aş duce în Vendeea, cum spune atît de des ba­ronul Tolly, şi de acolo el şi-ar recuceri întreg regatul; şi-atunci, adio, legiuire smulsă de popor... iar Julien mi-ar sta alături. Ce-i lipseşte ? Un nume şi averea. Numele şi l-ar făuri, iar averea ar dobîndi-o. Lui Croisenois nu-i lipseşte nimic şi, totuşi, n-o să fie toată viaţa decît un duce pe jumătate ultra, pe jumătate liberal, o fiinţă nehotărîtă, ocolind totdeauna extremele, şi, deci, nu s-ar afla nicio­dată în frunte.

Ce faptă mare nu e o extremă cînd porneşti la săvîrşi-rea ei ? Iar oamenilor de rînd ea li se pare cu putinţă doar după ce a fost săvîrşită. Da, iubirea, cu toate minunile ei, îmi va stăpîni inima; o simt, după focul care mă însu­fleţeşte. Cerul îmi datora harul acesta. Doar nu degeaba si-a adunat toate darurile într-o singură fiinţă! Fericirea mea va fi vrednică de mine. Nici o zi n-o să mi se pară ai­doma cu ziua din ajun. Dovedesc de pe acum măreţie şi curaj, numai prin simplul fapt că îndrăznesc să iubesc un bărbat care îmi este atît de departe prin poziţia lui so­cială. Să vedem: o să mă merite el şi de-acum înainte ? La prima slăbiciune pe care am s-o văd la el, îl părăsesc. O lată de rangul meu şi cu firea cavalerească pe care toţi lunevoiesc să mi-o acorde (cuvintele acestea le ştia de la tatăl ei) nu trebuie să se poarte prosteşte.

Nu m-aş purta oare aşa dacă l-aş iubi pe marchizul de (ioisenois ? Atunci aş avea şi eu parte de fericirea verişoarelor mele, fericire pe care o dispreţuiesc din tot sufletul. Ştiu dinainte tot ce mi-ar spune bietul marchiz, lut ce i-aş răspunde. Ce preţ poate avea o dragoste care te Iikc să căşti ? E ca şi cum ai fi evlavios. Aş lua parte la semnarea unui contract de căsătorie, aşa cum a făcut cea mai mică dintre verişoarele mele, iar bunicii ar lăcrima înduioşaţi, dacă nu cumva s-ar necăji din pricina vreunei