Psihiatrie, narcologie
Yüklə 0,96 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Figura 1. Frecvenţa răspunsurilor la întrebare: „Dacă aţi bi nimerit în situaţia de consum al drogurilor, ce ar fi fost”(%)
- Ierarhia factorilor de risc care favorizează utilizarea substanţelor psihoactive din partea adolescenţilor intervivaţi
- Factor de risc F Statistic Partial R**2 Locul
- CONCEPŢIILE CONTEMPORANE CU PRIVIRE LA PROFILAXIA DEPENDENŢEI DE ALCOOL, DROGURI ŞI ALTE SUBSTANŢELOR PSIHOACTIVE Svetlana Condratiuc
- Summary Contemporary concepts on prevention of alcohol, drug and other psychoactive substances addictions
- TEORII PSIHANALITICE PRIVIND NEVROZELE Olivia Cepoi, Ion Coşciug, Alexei Bandati, Dorina Nicolaescu
- Scopul
- Teorii psihanalitice, privind etiopatogenia nevrozelor
- CONCEPTUL DE PROFILAXIE ÎN PSIHIATRIE Svetlana Copeica, Zinaida Hotineanu, Alisa Creţu, Grigore Garaz, Ghenadie Rusev
**** - р < 0,001. Factorul „propunerea drogurilor de către persoane necunoscută” s-a plasat pe locul III cu mărimea indicatorului de F=72,7. Elevii din grupa a II-a remarcă că la 5,8% dintre ei de asemena li sa propus de către necunoscuţii probarea SPA. Pentru aceste întrebări characteristic este faptul că la alegerea răspunsului adolescenţii din grupa I într-o măsură mai mare au ezitat să răspundă, probabil, având dubii privitor la justeţea comunicării unor asemenea date. Starea de ebrietate tot este unul din factorii majori, care s-a plasat pe locul IV (F=46,0). Despre cazurile de ebrietate alcoolică pe parcursul vieţii au comunicat 80,3% din I grupă, 31,4% din ei au avut asemenea episoade „rar ” şi 35,6% - „uneori”. Printre adolescenţii care au încercat substanţe narcotice (13,3%) sau aflat în stare de ebrietate „adesea” ce e de 12 ori mai mult decât printre cei care nu au consumat droguri (1,1%). Pentru adolescenţi este important unde, cu cine şi ce se petrece în acest mediu (fig.1). S-a stabilit că petrecerea timpului liber în mediu unde cineva utilizează „pastile” tot este un factor de risc, care s-a plasat pe locul V (F=19,77). În prezenţa a mai mult de ¼ dintre adolescenţii din I grupă (27,9%) erau folosite pastile care depăşesc asemenea indicii privind grupa a II-a de 3,3 ori (8,4%). Locul VI î-l ocupă alt factor analogic precedentului, dar cu valoarea indicatorului mai joasă (F=13,9) – „prezenţa în mediu când cineva fumează cânepa”. Fumatul cânăpei la care au fost prezenţi 84,8% dintre elevii din I grupă şi jumătate dintre adolescenţii din a II-a grupă 51,4%). 
Figura 1. Frecvenţa răspunsurilor la întrebare: „Dacă aţi bi nimerit în situaţia de consum al drogurilor, ce ar fi fost?”(%) Alt factor care tot depinde de mediul inconjurător este vînzarea SPA în strada (locul VII, F= 4,91). Au indicat “strada” 27,0% dintre adolescenţi-“experimentatori” şi 21,4% dintre elevii din grupa a II-a. Insuccesele la şcoală duc la îndrepartarea de la colegii său şi găsirea a unei alt mediu unde ei se simp mai bine (locul VIII, F=4,66). Printre elevii care au încercat substanţe narcotice sunt de 1,6 ori mai puţin cu însuşirea la învăţătură bună decât printre cei ce nu au încercat SPA (I grupă: 23,2%; a II-a grupă: 37,2%) şi de 1,9 ori mai mulţi elevi cu însuşirea nesatisfăcătoare în I (11,7%) decât în a II-a (6,1%) (χ² = 29,39; р < 0,001). Utilizarea berei în cantitatăţi mari este un factor de mediu, care se plasează pe locul IX, (F=4,56). Au consumat bere în ultimele luni 91,5% „experimentatori”(în a II-a grupă – 69,9%). Şi pe ultimul loc (locul X, F=2,87) ca factor de risc se situază – climatul psihologic nefavorabil în familie, neînţelegerea cu părinţii. Printre elevii care au încercat substanţe narcotice sunt de 1,8 ori mai mulţi elevi cu însuşirea nesatisfăcătoare în I (11,7%) decât în a II-a (6,1%) (tab. 3). Tabelul 3
Printre factorii de protecţie în evitarea utilizării primare a SPA s-au evidenţiat următorii: ocuparea cu sportul (RR= 0,3 95% iî: 0,1-0,6), succesele bune la învăţătură (RR= 0,4 95% iî: 0,1-0,7), relaţiile bune cu părinţii (RR= 0,6 95% iî: 0,2-1,9) şi cunoaşterea că utilizarea narcoticelor este o problemă serioasă, care are consecinţe dramatice pentru tineri (RR= 0,7 95% iî: 0,85-0,9). Concluzii Prin anchetare anonimă a adolescenţilor din oraşele mari a Republicii Moldova să stabilit, că raţa de consumatori potenţiali de SPA în mun. Chişinău este de 16,0±1,1% (р < 0,001), în mun. Bălţi – 14,5±1,1% (р < 0,001) ce constituie în mijlociu – 15,3±0,8% (р < 0,001) dintre adolescenţi. Prin analiza discriminantă s-a stabilit un şir de factorii de risc şi ierarhia lor. Aşa dar pe locul I s-a plasat utilizarea alcoolului (rachiului). Pe locul II ca factor de risc s-a situat fumatul. Factorul „propunerea de persoane necunoscute de a consuma substanţe psihoactive” s-a plasat pe locul III. Starea de ebrietate tot este unul din factorii majori, care s-a plasat pe locul IV. Ca factori de protecţie s-au stabilit: preocuparea cu sportul; succesele bune la învăţătură; relaţiile bune cu părinţii; cunoaşterea informaţiei că narcotismul este o problemă serioasă pentru tineri. Factorii de risc şi protecţie evidenţiaţi au permis determinarea direcţiilor principale ale activităţii profilactice care e necesar să fie desfăşurată printre următoarele grupe de populaţie: părinţi, pedagogi şi psihologi din şcoli, precum şi adolescenţi. Pentru a atinge o eficienţă a lucrului profilactic cât mai mare în şcoli şi alte instituţii de învăţământ, e necesar ca acesta să fie orientat spre realizarea următoarelor direcţii: furnizarea informaţiei obiective despre acţiunea drogurilor şi altor substanţe psihoactive asupra organismului; orientarea copiilor spre capacitatea de a face propria alegere; oferirea posibilităţii de a-şi cunoaşte resursele personale şi de a însuşi anumite deprinderi de comportament, ce contribuie la modul sănătos de trai. Bibliografie
CONCEPŢIILE CONTEMPORANE CU PRIVIRE LA PROFILAXIA DEPENDENŢEI DE ALCOOL, DROGURI ŞI ALTE SUBSTANŢELOR PSIHOACTIVE Svetlana Condratiuc Laboratorul de Narcologie de pe lângă Catedra de Psihiatrie, Narcologie şi Psihologie Medicală USMF „Nicolae Testemiţanu”
The problem of drug use in the younger generation has become particularly acute in recent years. The concern about drug use by the young is not determined only by the potential hazard for public health but also the increase of antisocial behavior and crime. Prevention of alcohol, drug and other PAS dependence is regarded as one of the most important and most effective way of combating this vice. This article presents the contemporary concepts on prevention of alcohol, drug and other psychoactive substances addictions. Rezumat Problema antrenării generaţiei tinere în consumul drogurilor a devenit în ultimii ani deosebit de actual. Îngrijorarea faţă de consumul de droguri de către tineret este determinată nu doar de pericolului potenţial pentru sănătatea publică, dar şi de comportamentul antisocial şi criminalitatea în creştere. Profilaxia dependenţei de alcool, droguri, alte SPA este considerată drept una dintre cele mai importante şi mai eficiente direcţii ale profilaxiei acestei patologii. În acest articol sunt prezentate concepţiile contemporane cu privire la profilaxia dependenţei de alcool, droguri şi alte substanţelor psihoactive. Actualitatea temei Problema accelerării răspândirii utilizării narcoticelor şi altor substanţe psihoactive (SPA) printre diverse grupe de populaţie îndeosebi printre tineret, atrage atenţia cercetătorilor din întreaga lume [2, 7, 8, 10]. Îngrijorarea faţă de utilizarea narcoticelor şi alcoolului de către tineret se bazează, nu doar pe pericolul potenţial pentru sănătatea socială, ci şi pe comportamentul antisocial şi pe criminalitate, de aceea studiul răspândirii abuzului de substanţe narcotice printre tineret ocupă un loc important în structura evaluării situaţiei narcologice. Există necesitatea strictă de a optimiza programele profilactice, ţinând cont că situaţia narcologică este neunivocă, deoarece are diverse tendinţe dinamice şi necesită analiză cauzală sistematică. Profilaxia dependenţei de alcool, droguri, alte substanţelor psihoactive (SPA) este considerată drept una dintre cele mai importante şi eficiente direcţii ale profilaxiei patologiei neinfecţioase [4, 10]. Profilaxia reprezintă un sistem de măsuri economice, sociale, igienice şi medicale efectuate de către Guvern, instituţiile publice şi unele persoane fizice în scopul asigurării unui nivel înalt al sănătăţii populaţiei şi preîntâmpinării bolii. În lume există metode elaborate de desfăşurare a activităţii profilactice, de realizare a influenţei ei eficiente în funcţiei de nivelul problemei [4, 12]. Acestea se bazează pe clasificarea profilaxiei adaptată de OMS în limitele căreie profialxia se divizează în primară, secundară şi de categoria a treia [4, 12].
Profilaxia primară a dependenţei de droguri are drept scop preîntâmpinarea iniţierii consumului drogurilor de către persoanele care anterior nu le utilizau. Ea este în special socială, cea mai de masă, orientată spre populaţia generală de copii, adolescenţi, tineret şi are tendinţă de a reduce numărul de persoane la care poate apărea maladia, iar eforturile ei sunt axate nu atât spre prevenirea evoluţiei maladiei, cât spre formarea capacităţii de a păstra sau întări sănătatea [4, 7, 11]. Profilaxia secundară a dependenţei de droguri este selectivă, orientată spre persoanele care au încercat drogurile sau spre persoane care posedă simptome de formare a dependenţei de droguri la stadiul ei de iniţiere. Necesitatea în profilaxia secundară apare în cazurile când maladia se poate dezvolta (profilaxia pentru grupurile de risc) sau când deja a apărut, însă n-a atins culme în evoluţie [4, 13]. Profilaxia terţiară (de categoria a treia) a dependenţei de droguri este în special medicală, individuală şi orientată spre contingentul de bolnavi dependendenţi de droguri. Profilaxia terţiară de tipul „A” pune accentul pe prevenirea abuzului continuu al drogurilor, pe acordarea de ajutor bolnavilor în depăşirea dependenţei. Profilaxia terţiară de tipul „B” (numită de asemenea şi cuaternară (de categoria a IV-a) are drept scop prevenirea recidivei maladiei la bolnavii care au încetat a consuma droguri [13]. Profilaxia dependenţei de mijloace narcotice şi SPA reprezintă o strategie menită să reducă factorii de risc ai maladiei în cauză sau să intensifice alţi factori care minimalizează receptivitatea faţă de boli. Anumite circumstanţe de viaţă pot contribui sau împiedica începutul consumului de droguri. Circumstanţele de viaţă ce măresc veridic şansele individului să devină consumator de droguri au fost numite factori de risc al consumului de droguri. Circumstanţele de viaţă care veridic reduc şansele individului de a deveni consumator de droguri poartă denumirea de factori de protecţie (factori protectivi) a riscului de consum de drogurilor. Factorii de risc adesea sunt specifici pentru anumite grupuri etnice şi de vârstă, pentru un anumit mediu social şi pot depinde de tipul drogului consumat. De exemplu, factori de risc al consumului de droguri pot fi [4, 12, 13]:
Factorii de protecţie a riscului de consum al drogurilor pot fi [4, 7, 11]:
E evident faptul că profilaxia are menirea de a intensifica factorii de protecţie care impiedică iniţierea consumului şi de a reduce factorii de risc al consumului de droguri. Nu există un factor unic care ar fi contribuit la consumul de droguri de către o anumită persoană. În procesul vieţii undividul este influenţat concomitent atât de factorii de risc, cât şi de cei de protecţie, care nu sunt direct corelaţi cu formarea dependenţei de droguri [4, 11, 13]. Calea de acces bazată pe răspândirea informaţiei privind drogurile. Cea mai răspândită cale de acces profilactică este bazată pe furnizarea informaţiei parţiale despre droguri, dauna lor şi urmările negative ale consumului lor [11, 12, 13]. Baza conceptuală a acestei căi este modelul cognitiv de consum al drogurilor. Programele profilactice de instruire orientate spre aspectele cognitive de luare a deciziei drept deosebit de valoroase în plan comportamental, deoarece sporirea calităţii cunoştinţelor cu privire la consumul SPA şi urmările lui contribuie la schimbarea mai eficientă a comportamentului. Există trei diverse variante de căi de acces informaţional:
Actualmente aceste căi parţial se combină reciproc cu alte tipuri de intervenţii profilactice. Programele informaţionale posedă efectul de sporire a nivelului de cunoştinţe a persoanelor instruite, însă pot servi şi doar un imbold spre diminuarea consumului de alcool şi droguri. Majoritatea dintre aceste programe nu includ sarcini axate spre schimbarea reală a comportamentului, acestea sunt insuficient de intensive şi mult prea de scurtă durată [6, 13]. Această cale e necesar să fie strict diferenţiată în funcţie de gen, vârstă, condiţiile economice şi sociale caracteristice pentru anumite grupe de populaţie, să fie orientate atât spre individ cât şi spre contingente concrete, pături de populaţie, societăţii în integritate [12]. Calea de acces bazată pe instruirea afectivă. Această cale se concentrează asupra senzaţiilor, emoţiilor individului, deprinderilor lui de a depista şi conduce propriile emoţii [2, 3]. Se bazează pe convingerea că dependenţa de droguri mai des se dezvoltă la persoanele care suportă dificultăţi în determinarea şi exprimarea emoţiilor, precum şi factori personali de risc (autoevaluarea redusă, deprinderi slab dezvoltare de luare a deciziilor etc.); riscul de consum al drogurilor poate fi redus pe calea dezvoltării sferei emoţionale. În limitele acestei concepţii se evidenţiază următoarele scopuri: sporirea autoevaluării, determinarea valorilor importante pentru individ, dezvoltarea deprinderilor de comunicare şi luare a deciziilor, formarea capacităţii de a depăşi stresul. Partea principală a modelului în cauză a devenit componentul central al programenlor de dezvoltare a deprinderilor de viaţă declanşate în ultimul timp [(2, 3, 13]. Calea de acces bazată pa rolul factorilor sociali (influenţe). Această cale accentuează importanţa factorilor sociali şi psihologici în dezvoltarea dependenţei. În opinia elaboratorilor căii de acces în cauză, începutul fumatului tutunului, consumului de alcool şi droguri este provocat atât de mijloacele mass-media, cât şi de sămaşii care consumă droguri şi reprezintă un etalon original, un rol-model pentru copii şi adolescenţii care nu utilizează droguri [13, 15]. În calitate de măsură profilactică autorii acesteia propun de a efectua „vaccinarea psihologică” ce ar permite tineretului să conştiintizeze presiunea socială care contribiue la iniţierea consumului de droguri, de a corecta concepţiile imprecise privind consumul în normele sociale. Programele de profilaxie elaborate în limitele acestei căi se bazează pe determinarea structurii reţelei influenţei sociale şi constituie din următorii componenţi: treningul de rezistenţă la presiunea socială; „vaccinări” contra influenţei mijloacelor mass-media; informaţia cu privire la influenţa părinţilor şi altor maturi; corecţia aşteptărilor normative. Astfel de programe includ diverşi componenţi, însă nu există un sistem unic, armonios de influenţă socială ce exhaustiv ar demasca mecanismele ce conduc la consumul de droguri. Metodele prioritate de realizare a acestui program sunt jocurile în roluri, tehnicile psihologice de determinare a tipurilor de influenţă socială etc. Calea prezentă e considerată una de succes, întrucât realizează scopurile, precedând şi îndepărtând iniţierea consumului de droguri. Cercetătorii remarcă influenţa acestei căi asupra renunţării multor adolescenţi la fumat, prevenirii sau amânării iniţieirii alcoolizării, se accentuează rolul important în formarea sistemului pozitiv de lideri-sămaşi [9, 13].
Deprindererile de viaţă sunt deprinderile de comportament personal şi comunicare inerpersonală, care permit oamenilor să controleze şi să ghideze activitatea vitală, să dezvolte capacităţile de a convieţui cu alţii şi să modifice mediul inconjurător. Asortimentul de bază a deprinderilor de viaţă include: gândirea creativă şi critică, comunicarea eficientă, luarea deciziilor şi soluţionarea problemelor, conştientizarea, retrăirea comună a sentimentelor, deprinderi de interacţiuni personale, capacitatea de a-şi conduce emoţiile şi de a învinge stresul. Această cale teoretic a fost formulată la intersecţia a două teorii – teoria instrurii sociale a lui A Bandura [1] şi teoria comportamentului problematic de R.Jessor [5]. Prima - corelează această orientare cu orientarea influenţelor sociale, a doua – cu orientarea socio-psihologică ce ia în considerare problemele, care devin actuale la vârsta adolescentă, inclusiv consumul de droguri, comportamentul sexual precoce, delicvenţa etc. Componenţi coordonatori ai acestei căi sunt metodele active, bazate pe experienţă cu tineretul [8, 9, 11]. Lecţiile, discuţiile, jocurile pe roluri stimulează autoanaliza cerinţelor, valorilor, responsabilităţilor luate pentru deciziile primite. Deprinderile formate pot fi folosite în practici, în diverse situaţii ale vieţii. Această cale se bazează pe noţiunea de schimbare a comportamentului. Teoria instruirii sociale şi teoria comportamentului problematic constituie baza acestei orientări (direcţii), ce permite, pe de o parte, să ne apropiem de conştientizarea cauzelor de apariţie a dependenţei de droguri iar pe de altă parte, să creăm strategii profilactice potenţial eficiente. Prima teorie corelează această cale cu orientarea influenţelor sociale, a doua – cu orientarea social-psihologică care ţine cont de problemele actuale la vârsta de adolescenţă, inclusiv consumul drogurilor, comportamentul sexual precoce, delicvenţa etc. Utilizarea drogurilor în calitate de comportament problematic se examinează în aspectul problemelor funcţionale şi presupune suport adolescenţilor în realizarea scopurilor personale. Din punctul de vedere al teoriei comportamentului de droguri, observată în special la vârsta de adolescenţă, poate fi: o demonstraţie a comportamentului matur; o formă de înstrăinare de disciplina părintească; o expresie a protestului social şi o provocare faţă de valorile sociale; un instrument al experimentului; o tendinţă de a obţine experienţă nouă, necunoscută anterior; un mijloc de a deveni participant al unui stil anumit de viaţă; un semnal de ajutor necesar întro situaţie de conflict, de tensiuni; consecinţă a presiunii din partea mediului social; un act de disperare; un răspuns la unele încălcări imprecise în dezvoltarea psihologică şi socială [5]. Savanţii decriu o multitudine de astfel de imbolduri subiective şi stabilesc clar un fapt: consumul de droguri bazat pe imbolduri devine un factor principal în comportamentul de zi cu zi al adolescenţilor, tinerilor. Anume din acest motiv ei au nevoie de formarea deprinderilor de a se opune antrenării în consumul de droguri, deoarece ei sunt incompetenţi în alte forme de comunicare socială cu mediul şi consideră drogurile o parte integrantă a mediului. Pentru prima dată programa dezvoltării deprinderilor de viaţă a fost elaborată de Botvin [2, 3]. Scopul ei constă în sporirea rezistenţei faţă de diverse influenţe sociale a adolescenţilor, inclusiv faţă de consumul de droguri, în majorarea competitivităţii individuale prin formarea deprinderilor personale şi sociale. În prezent asemenea programe sunt pe larg răspândite în SUA, ţările Europei Occidentale şi cupind în fond 3 domenii: informaţia şi stabilitatea socială; dezvoltarea unui şir de deprinderi de comportament; instruirea privind deprinderile sociale (deprinderi de comunicare, stabilirea contactelor sociale, refuzul, apărarea poziţiei sale) [8]. Evaluarea eficacităţii programelor profilactice bazate pe această cale, a demonstrat rezultate bune. Comparativ cu altele, modelul în cauză, se consideră, că poate avea mai multe şanse şi succes. Această cale este bine elaborată şi demonstrează în diverse studii o eficacitate permanentă în vederea formării schimbărilor pozitive în comportamentul tineretului [7, 9, 13].
Întărirea sănătăţii (health promotion) este un proces care acordă suport grupelor sociale în intensificarea controlului asupra anumitor paramentri ai sănătăţii şi astfel în perfecţionarea lui. În prezent „întărirea sănătăţii” este o noţiune reunită şi reflectă „împăcarea” omului cu mediul ambiant. Ea include alegerea personală şi responsabilitatea socială, fapt ce conduce la ameliorarea sănătăţii în viitor. Ideea ce are drept temei dezvoltarea deprinderilor de viaţă şi competivitate la fiecare membru al sociatăţii pentru ca acesta să regleze factorii ce determină sănătatea, precum şi intervenţia în mediul încojurător în scopul intensificării influenţei factorilor favorabili pentru sănătate, constutuie baza conceptuală a căii prezente. Această strategie în formă succintă poate fi exprimată prin fraza: „A face alegerea sănătoasă maximum accesibilă”. Un element constituent al concepţiei de întărire a sănătăţii este competitivitatea de viaţă. În acest context cea mai mare valoare capătă factorii sănătăţii – în contrast cu concepţia factorilor de risc care ia în calcul starea personalităţii şi a mediului ce influenţează evoluţia maladiei. Ea constituie dezvoltarea personalităţii sănătoase cu un stil de viaţă sănătos, în care comportamentul omului este examinat nu izolat (separat), ci în îmbinare cu reţeaua socială a personalităţii [9]. Grupele, unde se efectuează instruirea privind sănătatea, cuprind în special elevii, întrucât în contextul instruirii şcolare e posibilă instruirea regulată şi sistematică. Plus la aceasta, lucrul este efectuat cu micromediul – familia, sociatatea în care trăieşte copilul [8, 9, 12]. Astfel, concepţia de întărire a sănătăţii integrează mediul şcolar şi grupele de maturi corelate cu acesta, presupune schimbarea tipului şi structurii instruirii şcolare. Acţiunile în baza ei sunt preconizate pentru un efect pozitiv de lungă durată de pregătire a oamenilor de a le utiliza.
Această concepţie a fost formulată în SUA de către Dohner în a. 1972 şi se bazează pe următoarele poziţii [13]: 1) dependenţa psihologică de droguri este o urmare a unui efect substituent; 2) multe forme de comportament orientate spre căutarea plăcerilor constituie o consecinţă a modificării dispoziţiei sau conştiinţei personalităţii; 3) oamenii nu stopează consumul SPA până când nu găsesc ceva mai bun în loc; 4) alternativele narcotizării sunt şi alternative ale disstreselor şi ale discomfortului. Concepţia în cauză pune în evidenţă rolul de valoare al mediului şi se orientează la dezvoltarea activităţii specifice pozitive în vederea diminuării riscului de consum al drogurilor. Deosebit de eficiente sunt aceste programe pentru grupele de risc adictiv major şi altor forme de comportament deviant. Teoria orientării (mişcării) spre sănătate. Modelul sănătăţii se bazează pe noţiunea de mişcare spre sănătate, drept profilaxie, mai precis prevenirea maladiilor. Noţiunea de prevenire se aplică ca una cu sens mai larg şi presupune nu doar îndepărtarea de maladii, ci şi dezvoltarea factorilor protectivi care contribuie la întărirea sănătăţii. Dezvoltarea modelului conceptual al comportamentului ar fi modelul convingerilor sănătoase; teoria social-cognitivă; teoria acţiunilor conştientizate şi teoria protecţiei motivaţiei [1, 13, 15]. Aşa-numitul model multicomponenţial al cauzalităţii examinează importanţa unor componente cognitive, cum ar fi autoeficienţa şi fixarea scopurilor, ţinând cont de dezvoltarea structurilor de personalitate, a mediului care exercită efect facilitant şi regulator [11]. Calea de acces integrativă. Calea de acces integrativă reprezintă variante de combinaţii ale componentelor strategiilor profilactice, utilizate întru realizarea căilor de acces menţionate. Programele pluricomponente permit obţinerea efectului profilactic unitar al combinării strategiilor profilactice cu orientare directă [7]. Componenţi integranţi ai programelor profilactice integrate adesea sunt cunoştinţele despre droguri şi urmările consumului lor, dezvoltarea motivaţiei pentru întărirea sănătăţii, formarea deprinderilor de viaţă, deprinderilor de soluţionare a problemelor, căutarea şi acceptarea suportului social, instruirea cu privire la deprinderile de opunere la forţarea de a consuma droguri şi de apărare proprie şi a altor sămaşi în situaţiile cu utilizarea posibilă a drogurilor. Activitatea alternativă incompatibilă cu utilizarea substanţelor dăunătoare (sportul, creaţia, măsurile culturale, hobbi etc.) şi formarea sistemului de valori, norme de comportament şi stil de viaţă, de regulă, sunt componenţi integranţi ale programelor profilactice [8, 9, 11, 15]. Concluzii Elaborarea şi aprobarea diverselor programe de profilaxie a dependenţei de droguri printre copii, adolescenţi, tineret devine o direcţie ştiinţifică actuală în SUA, Australia; Europa Occidentală, Russia [4, 8, 9, 14]. Însă formarea strategiilor eficiente decurge cu mari dificultăţi. Mulţi autori, privind programele profilactice în vigoare, au ajuns la concluzia că rezultatele implementării lor nu sunt optimiste. Acest fapt se explică prin câteva motive: insufucienţa de modele teoretice strict argumentate; lipsa unei cantităţi necesare de tehnică aprobată; determinarea în precisă a obiectului de influenţă etc [6, 7, 10]. În multe ţări, profilaxia primară de consum al drogurilor şi metodele psihoterapeutice de tratament şi reabilitare a bolnavilor narcologici (profilaxia primară şi terţiară) sunt constrânse de metodele farmacologice, necesitatea cărora e evidentă, însă care nu pot înlocui profilaxia orientată. Un progres esenţial în domeniul profilaxiei narcomaniei este asigurat prin elaborarea căilor de acces bazate pe factori psihosociali ce contribuie la iniţierea narcotizării. Bibliografie
13. Сирота Н.А., Ялтонский В.М. Эффективные программы профилактики зависимости от наркотиков и других форм зависимого поведения. Казань: Центр инновационных технологий, 2005. 192 с.
TEORII PSIHANALITICE PRIVIND NEVROZELE Olivia Cepoi, Ion Coşciug, Alexei Bandati, Dorina Nicolaescu Catedra Psihiatrie, narcologie şi psihologie clinică USMF „Nicolae Testemiţanu” Summary Psychoanalytic theory of neuroses Although the pathology of neurosis has been studied thoroughly with regard to etiopatologia data are still very controversate. Sigmund Freud in his work reveal the role of the unconscious as mentally unstable, is the essence of the sexual instinct, libido, psychic energy source influencing motivations, ideas, dreams, and individual behavior. Knowledge of psychoanalytic assumptions proved their importance in respect of both diagnosis and treatment of these pathologies. Rezumat În pofida faptului că patologia nevrozei a fost studiată minuţios, datele privind etiopatogenia fenomenului rămân a fi foarte controversate. Sigmund Freud în lucrările sale a evidenţiat rolul inconştientului ca instanţă psihică, esenţa lui fiind instinctul sexual, libidoul, izvorul energiei pihice care influenţează motivaţiile, ideile, visele, şi comportamentul individului. Cunoaşterea ipotezelor psihanalitice a demonstrat importanţa acestora atât în sens de diagnostic, cât şi de tratament a patologiei respective. Actualitatea temei Termenul de nevroză a fost lansat în 1776 de W. Cullen, sub numele de neuroză, într-o accepţiune legată de neuron. Neuroza era considerată o leziune intermediară între inflamaţie şi degenerescenţă. Evoluţia acestui concept trece, după studiile lui Bumke, prin teoria reflexologică a lui M. Hull şi Ch. Bell, apoi Wirchow, Nissl şi Erb in care nevroze erau considerate nu numai isteria ci si epilepsia, tremorul paralysis agitans şi choreea precum şi maladii neurologice, în special cele ce ţin de patologia sistemului striopalidar. Termenul va îngloba treptat acele afecţiuni mentale ale căror cauzalitate psihogenică este din ce in ce mai evidentă: mai întâi , tulburările capacităţii intelectuale,adică întreg domeniul nebuniei, psihozelor; apoi psihonevrozele, din care se evidenţiază, ca nişte figuri dominante, pe de o parte isteria, iar de pe altă parte nevroza obsesională. Prin 1907, nevrozele sunt împărţite de M. Charcot şi Raymond în 3 grupe clinice: grupa histerice, grupa hipocondrice şi grupa neurastenice. Scopul studiului a vizat elucidarea datelor de literatură, privind ipotezele freudiene cu referinţă la etiopatogenia nevrozelor. Obiective 1.De elucidat etiopatogenia nevrozelor obsesiv-compulsive pe exemplul cazului „Omul cu şobolani” de S. Freud. 2.De elucidat etiopatogenia nevrozei isterice pe exemplul „Cazul Dora” şi „Cazul Ana”. Teorii psihanalitice, privind etiopatogenia nevrozelor. O contribuţie importantă, a reprezentat teoria psihanalitică despre nevroze. Conform psihanalizei structura personalităţii cuprinde trei instanţe psihice: Ego, Id. şi Superego. Ego-ul (sau eul) are drept funcţie perceperea evenimentelor interne sau externe, integrarea diferitelor conţinuturi psihice, cât şi o funcţie executivă. Id-ul se referă la impulsuri inconştiente, persistente de căutare a plăcerii şi de ostilitate, impulsuri pe care Ego-ul le poate restructura conform datelor realităţii. Superego-ul(supraeul) se compune din conţinuturi psihice de natură valorică, idealuri, principii morale şi elemente de autocritică în raport cu primele, care stimulează Ego-ul în acţiunea sa de combatere a forţelor Id-lui. Ego-ul,entitate psihică de natură conştientă se află în contact permanent cu mediul înconjurător este capabil de judecată independentă. La adultul normal Ego-ul are de regulă suficientă forţă pentru a face faţă tendinţelor inconştiente ale Id-ului prin transformarea şi sublimarea acestora. La nevrotic, aceste tendinţe sunt reprimate(refulate) şi deci nu sunt accesibile conştiinţei. Mai mult Ego-ul militează împotriva aducerii lor în conştiinţă, punând în acţiune diferite mecanisme de apărare. Freud situează nevrozele, legându-le mai ales de o fixaţie la un stadiu libidinal: nevroza obsesională la nivel cloacal, nevroza fobică şi isteria la nivel genital proedipian.[3] Deşi noţiunea de „inconştient” fusese elaborată de Eduard von Hartmann cu 36 de ani mai înainte(1869), Fred este primul care susţine că esenţa inconştientului o constituie instinctul sexual, „libidoul”(1905)[6]. Prin metoda asociaţiei libere el constată că bolnavul îşi aminteşte experienţele copilăriei pe care le credea demult uitate,dar care erau de fapt doar inhibate pentru că implicau experienţe sexuale. Freud postulează astfel existenţa unei forţe active inconştiente, capabilă să excludă din conştiinţă aceste trăiri neplăcute, printr-un mecanism de represiune(refulare) şi care determină atât uitarea trăirilor neplăcute,cât şi rezistenţa pe care o opune bolnavul în mod inconştient când trebuie să se refere la aceste evenimente. Făcând unele analogii între comportamentul copilului şi relaţiile dintre el şi părinţi şi comportamentul sexual al adultului, Freud descrie stadiile de dezvoltare psihosexuală a copilului. Astfel ,in primul an de viaţă copilul străbate Faza orală, centrată în jurul gurii şi buzelor : activitatea erotică se exprimă în cursul suptului,mestecatului,mişcării. În al doilea an erotismul se deplasează asupra controlului sfincterian, este faza anală. Dacă în prima fază, în tendinţa de a-şi potoli foamea, copilul duce totul la gură, ajungând să recunoască în mama lui sursa rezolvării tensiunii instinctuale şi totodată plăcerea erotomană de supt, în faza anală relaţia de plăcere între el şi mamă e condiţionată de controlul sfincterian. Dacă în aceste două faze există un autoerotism faţă de propriul corp, în faza următoare,Faza genitală (falică), care începe în al treilea an de viaţă, copilul descoperă obiectul iubirii în afara lui. Începe faimosul „complex Oedip”, în care copilul străbate variate relaţii afective cu părinţii. La băiat relaţia de obiect cu mama se continuă din faza orală, peste faza anală, în faza falică, când el este atras de mama lui şi când doreşte să-şi elimine „rivalul”, în persoana propriului tată, dar se teme că drept pedeapsă şi-ar putea pierde organul genital, teamă care cu timpul devine mai puternică decât iubirea pentru mamă şi duce la stingerea ei. Acum s-ar identifica cu tatăl său, însuşindu-şi interzicerea acestuia şi ar intra cu acel „complex al castrării” într-o fază de latenţă sexuală până la pubertate[6]. Fata se ataşează şi ea de mamă în stadiul preoedipal, dar descoperă surprinzător de curând diferenţa sexuală anatomică faţă de băiat şi capătă un sentiment de frustrare şi invidie faţă de acesta. Ea devine ostilă faţă de mamă, pe care o socoteşte răspunzătoare de această frustrare, şi se îndreaptă către tatăl său. Complexul se rezolvă prin diminuarea iubirii fetei faţă de tatăl său, care nu-i poate satisface „cerinţele imaginare”, cât şi datorită fricii de dezaprobare a mamei. Între 4 şi 11 ani se situează „faza de latenţă”, după care, odată cu pubertatea, se produce o recrudescenţă a sentimentelor incestuoase oedipale la ambele sexe, acum ivindu-se importanta problemă a retragerii libidoului de la părinţi şi ataşarea de alţii. Există mai multe încercări de a defini nevrozele,potrivit concepţiilor contemporane nevrozele sunt un grup de afecţiuni cu determinare psihogenă, intricate inteligibil în istoria individuală a subiectului , exprimate clinic printr-o simptomatologie cu debut insidios şi intensitate redusă, recunoscută şi resimţită neplăcut de bolnav, căruia nu-i alterează inserţia în real, dar îi provoacă dificultăţi de adaptare, caracterizate prin următoarele elemente definitorii: anxietate, iritabilitate, tulburări ale principalelor funcţii fiziologice(somn, apetit, sexualitate) creând un disconfort somatic care evoluează pe fondalul unei predispoziţii specifice a personalităţii premorbide. Nevroza obsesională. Entitate clinică izolată de Freud mulţumită concepţiei sale despre aparatul psihic: interpretarea, care transformă ideile obsedante în expresia dorinţelor refulate, i-a îngăduit lui Freud să identifice ca nevroză ceea ce până atunci, figura ca „nebunia îndoielii”, „fobie a atingerii”, „obsesie”, „compulsie”. Clinica nevrozei obsesive se deosebeşte de la început de cea a isteriei, prin cel puţin două elemente: afinitatea electivă, dar nu excesivă, pentru sexul masculin; reticenţa pacientului de a-şi recunoaşte şi de a lăsa să-i fie cunoscută boala; adesea el vine la consultaţie numai la intervenţia unui terţ. Nevroza obsesivă se manifestă prin idei, dorinţe, tentaţii, impulsuri şi acţiuni obsedante; foarte des ideile respective sunt lipsite de logică, de multe ori stupide, chiar pline de cruzime, pentru ca bolnavul nu poate să le controleze deşi suferă îngrozitor din cauza lor. Ore sau chiar zile întregi nu face altceva decât să se gândească la acelaşi lucru, ca şi când ar fi vorba de un punct esenţial al existenţei sale. Ideile acestea sunt total obsesive şi îl chinuie pe individ, care nu este în stare să şi le alunge din minte, ca şi cu ar fi prizonierul lor. Pulsiunile nevrozei coincid uneori cu ispite grave cum ar fi aceea de a fura, de a comite acte împotriva naturii, de a ucide, de a se sinucide. Cazul princeps, publicat de S. Freud, 1909[1], este acela numit al „Omului cu şobolani”, cazul unui tânăr cu pregătire universitară, care din copilărie, dar mai cu seamă în ultimii patru ani din viaţă suferă datorită unei reprezentări obsesive. Conţinutul principal al suferinţei ar fi după spusele sale, teamă de a nu se întâmpla ceva rău unor persoane pe care le iubeşte foarte mult, anume, tatălui său şi unei Dame pe care o venerează. Pe lângă această el simte impulsuri obsesive (cum este cel de a-şi tăia beregată cu un brici) şi produce interdicţii referitoare la obiecte şi persoane în sine indiferente. Lupta tânărului cu ideile sale l-au costat ani preţioşi şi a pierdut mult în viaţă datorită acestora. Efortul lui Freud a constat în al face să-şi recunoască ura refulată pentru tatăl său. Conform ipotezei lui Freud şi confirmare de anumite relatări ale mamei pacientului, în jurul vârstei de 3-4 ani a fost sever pedepsit de tatăl pacientului(bătut) pentru activităţi masturbatorii. Pedeapsa aceasta a pus punct activităţilor autoerotice specifice complexului Oedip, dar în acelaşi, timp a determinat regresia la stadiul sadic-anal,caracterizat de o puternică agresivitate şi ambivalenţa afectivă pronunţată(duce la acte compulsive bifazice îndreptate atât la adresa tatălui cât şi a iubitei sale. Nevroza isterică descrisă încă din Antichitate de către Hipocrate, ea are o perioadă de maximă atenţie şi importanţă clinică în secolul al XIX-lea, prin studiile lui J. M. Charcot, fiind ulterior revizuită de către elevii acestuia J. Babinski şi P. Janet. Isteria se defineşte ca nevroza caracterizată prin hiperexpresivitatea ideilor, a imaginilor emoţiilor inconştiente Charcot încearcă să lege isteria de domeniul neurologiei, însă îi este imposibil să localizeze vre-o leziune. El contribuie la înţelegerea mecanismelor de formare a simptomului isteric, descoperind posibilitatea de reproducere sub hipnoză a unui simptom (o paralizie). Janet a insistat în mod deosebit asupra „structurii mintale a istericilor”, configurând chiar în sensul acesta un veritabil profil de personalitate psihopatologică specifică. Aceasta se caracterizează de autorul citat, printr-o impresionabilitate extremă a inteligenţei şi sensibilităţii. La aceasta se mai adaugă tendinţa la imitaţie, sugestibilitate şi autosugestia acestei categorii de bolnavi. Totul, în sfera personalităţii istericilor, exprimă mobilitate şi contrast în planul ideilor, sentimentelor, afectelor, instinctelor,viselor şi actelor. (E. Regis) Cazul Anna O. Pacienta doctorului Breuer era o tânără de 21 de ani[4], bine înzestrată intelectual. Boala ei dura de 2 ani, şi în acest timp ea şi-a dezvoltat o serie de anomalii fizice si psihologice care în mod decisiv trebuiau luate în serios. Ea suferea de paralizie rigidă, însoţită de pierderea senzaţiei la ambele extremităţi ale părţii drepte a corpului ei, si aceeaşi problemă o afecta din când în când si pe partea stângă. Mişcările ochilor erau perturbate si puterea ei de a vedea era supusă unor restricţii numeroase. Ea avea dificultăţi si în ceea ce priveşte poziţia capului; avea o gravă tuse nervoasă. Avea o aversiune pentru hrană, si într-una dintre ocazii nu a putut bea apă timp de câteva săptămâni, în ciuda setei arzătoare. Puterea de a vorbi era redusă chiar până la punctul de a fi incapabilă să vorbească sau sa înţeleagă limba ei nativă. În fine, era supusă condiţiilor „absenţei”, „ale confuziei”, a delirului si a modificării întregii ei personalităţi, către care ne vom îndrepta acum atenţia S-a observat ca în timp ce pacienta era în starea ei de absenţă (personalitate modificată însoţită de confuzie), avea obiceiul de a murmura câteva cuvinte care păreau că provin dintr-un şir de gânduri care îi treceau prin minte. Doctorul, după ce înregistra aceste cuvinte, obişnuia sa o introducă într-un fel de hipnoză si să i le repete îndată, astfel încât să o determine sa le folosească ca punct de pornire. Pacienta s-a supus acestui plan, si în felul acesta a reprodus în prezenţa lui creaţiile mentale care în treceau prin minte în timpul ” absenţelor„ si care îşi trădau existenţa prin cuvintele fragmentare pe care le rostea. Ele erau fantezii melancolice profunde nu le-am putea numi reverii – adeseori caracterizate printr-o frumuseţe poetică, iar tema lor de debut era de regulă prezenţa unei fete la căpătâiul tatălui bolnav. Relatând asemenea fantezii ea se simţea ca si eliberată, si astfel a fost Cazul Dora. Renumitul caz Dora[2,4], cel în urma căruia Freud a scris „Fragment despre analiza isteriei”. Dora, o tânără ce reprezintă în psihanaliză freudiană un rateu, a venit împreună cu tatăl său, pentru o serie de şedinţe care să-i redea în primul rând vorbirea. Cazul Dora se termină abrupt când ea se hotărăşte să întrerupă şedinţele de tratament. Simptomele Dorei erau: dispnee, depresie, mizantropie, intenţie sinucigaşe, leşinuri, tuse, afonie. Evenimentele prin care a trecut Dora: a fost subiectul unor avansuri (sărut pasional, exprimarea dorinţei de a face sex cu ea) făcut de prietenul tatălui său când ea se afla la o vârstă fragedă de 13 ani; refuzul tatălui de o înţelege, escapadele tatălui său cu soţia prietenului; atracţie erotică pe care Dora o simţea faţă de soţia acestui prieten a tatălui său.[2] Dora e o tânără care înţelege,acceptă,dar reacţionează îmbolnăvindu-se şi manifestând simptomele pe care epoca le permitea Freud oferă soluţia complexului Oedip[1] şi dă Dorei explicaţiile de rigoare [1]. Mai mult ca atât devine clar că există o sexualitate feminină. Concluzii 1. Sursa nevrozei obsesive, în opinia lui S. Freud, vine din copilăria precoce şi e legată de o experienţă sexuală foarte neplăcută care se amnezează, fiind substituită de simptomul nevrotic (în cazul omului cu şobolani este vorba de un delict sexual urmat de pedeapsă la vârsta când se formează complexul Oedip cu regresia ulterioară la stadiul sadic (anal) caracterizat prin agresivitate şi ambivalenţă; 2. Tipul compulsiv regresează de la acţiuni la pregătirea veşnică a acţiunilor, care de regulă nu se realizează; nevroza compulsivă, în general, este expresia unei frustrări trăite, care împiedică o satisfacere pulsională adecvată, Eu-l regresând la o treaptă de organizare mai inferioară (infantilă); 3. Conflictele inconştiente sunt surse sigure de nevroze; simptomul nevrotic este un compromis între dorinţă şi apărare; ideile obsesive sunt reproşuri ieşite de sub cenzură într-o formă denaturată; ideea obsesivă e urmată de frica obsesivă iar dorinţa, pulsiunea de sancţiune; 4. Acţiunile compulsive au un caracter absurd şi ambivalent(reieşite din sentimente ambivalente)şi se efectuează consecutiv, bifazic o acţiune o anulează pe alta; 5. În simptomul nevrotic predomină restricţia, iar în cel isteric satisfacţia; în cazul nevrozei isterice traumatismul sexual e suferit în perioada anterioară pubertăţii şi reactivat mai târziu; tipul isteric de nevroze regresează de la acţiuni către vise neverbale, simptomele sale conversive prezintă înlocuirea acţiunilor; 6. O parte de natură din conflictul isteric o reprezintă fixarea pe tendinţele incestuoase (homosexuale în cazul Dora şi paternale în cazul Ana), inacceptate social; datorită fixaţiilor, istericul ori de câte ori se va lovi de obstacole în viaţa sa afectivă şi sexuală, se va întoarce la fixaţiile infantile ceea ce va reactualiza conflictele oedipiene ce se rezolvă prin simptom, o formaţiune de compromis care satisface atât tendinţa instinctuală, cât şi legea culturală.
6. Predescu V.,Psihiatrie, Bucureşti, editura Medicală, 1989, vol., pag 40-54. CONCEPTUL DE PROFILAXIE ÎN PSIHIATRIE Svetlana Copeica, Zinaida Hotineanu, Alisa Creţu, Grigore Garaz, Ghenadie Rusev (Coordonator ştiinţific – dr. în medicină, asistent universitar Inga Deliv) Catedra de Psihiatrie, narcologie şi psihologie medicală a USMF „Nicolae Testemiţanu”
Yüklə 0,96 Mb. Dostları ilə paylaş:
|