Psihologie pastorală

Absolutistul

Comportamentul acesta constă în prezentarea propriilor opinii ca şi cum ar fi absolute şi indiscutabile; cel care are o astfel de atitudine se consideră deţinător sau posesor exclusiv al adevărului, adevăr pe care nu intenţionează să-l pună în dezbatere şi pe care îl impune altora cu violenţă. Adeseori, acest comportament este asociat unei deosebite capacităţi de comunicare verbală, sau chiar unei capacităţi deosebite în demonstrarea şi justificarea propriilor convingeri. Cel ce pune în act acest comportament reuşeşte uneori să-şi demonstreze propriile motivaţii, şi astfel îşi demotivează interlocutorul de a conversa, sau de a pune în discuţie puncte de vedere divergente; comunicarea va fi deci limitată, întrucât tinde să se priveze de aportul celuilalt. Sentimentele acestuia din urmă sunt de frustrare (1) şi de negare de sine (2): frustrare(1), ca urmare a dificultăţii sale de a face să-i fie acceptat – măcar parţial – propriul punct de vedere, de a-l pune cel puţin ca alternativă la argumentările celuilalt individ; negare de sine (2), drept consecinţă a percepţiei propriei inferiorităţi intelectuale.

În toate tipurile de relaţie, comportamentul absolutist are repercusiuni negative, favorizând apariţia în interlocutor a unor sentimente de antipatie şi de refuz faţă de cel care îl pune în act.

14.