Părinteletrebuie să aibă puterea să suporte detaşarea de fiu. O mamă trebuie să-şi controleze inconfortul interior ce-l generează constatarea faptului că „copilaşul” ei a plecat în lume fără să mai aibă nevoie de ajutorul ei. Doar în aceste condiţii ea nu-l va pierde. Este apoi normal dacă fiul, pentru a se elibera de o mamă posesivă, este uneori sever, chiar dur. Şi când i se reproşează: „Şi câte am făcut eu pentru tine...” – se tinde a-l culpabiliza, pentru a obţine ceea ce doreşte. Sentimentul de culpă este de fapt, un puternic combustibil pentru a ţine vie flacăra dependenţei. Chiar dacă părintele a făcut ceva „în interesul” fiului, nu are merite, pentru că şi-a îndeplinit doar datoria. Procreaţia este un act voluntar căruia persoana responsabilă îi acceptă riscurile şi eventualele dezamăgiri.
Copilul, mai înainte de a se naşte din pântecul mamei, trebuie să se nască în psihicul viitorilor părinţi.Dar uneori fiul se naşte din greşeală, adică dintr-o eroare contraceptivă; alteori dintr-un profund egoism. Greşit se crede că iubirea părinţilor este totalmente dezinteresată: se poate face un copil nu pentru a-i da viaţă, ci pentru a putea conta pe „un baston” la bătrâneţe, pentru a avea un sprijin în clipele de restrişte.
