Călăuzirea celui care vine să ceară un sfat nu se reduce deci la o dirijare a comportamentului său. A-l sfătui, nu înseamnă în primul rând a-i furniza idei, principii, scheme sau soluţii, ci înseamnă a-i asigura o progresivă sensibilizare a personalităţii şi a libertăţii sale în faţa valorilor obiective ale moralei şi ale religiei.
Funcţia psiho-directivă ar fi deci extrem de simplificată şi grav mutilată în cazul în care ar fi orientată totalmente spre explicaţii intelectuale, spre directive bazate pe principii, chiar dacă acestea ar fi optime. Atenţia noastră va trebui deci orientată spre realitatea de dincolo de cuvintele pe care le pronunţă credinciosul şi dincolo de conţinutul material a ceea ce vine expus, asupra naturii motivaţiilor sale – latente sau manifeste – şi asupra posibilităţilor şi limitelor unei libertăţi care se vrea cât mai corespunzătoare exigenţelor divine.
