Este important şi a şti trimite credinciosul la exigenţele propriei conştiinţe, la propria decizie ce trebuie să se maturizeze progresiv în intimitatea fiinţei umane. Mulţi dintre cei care cer sfaturi se tem că preotul îi va întoarce spre ei înşişi, înspre libertatea lor încă incertă, spre inspiraţia divină pe care nu ştiu încă să o sesizeze cu certitudine.
Funcţia psihologică de intermediere a păstorului ar fi împlinită în mod superficial şi eronat dacă păstorul s-ar limita doar la a rezolva din punct de vedere material problema credinciosului (ajutor în bani, intervenţie pe lângă un soţ nedisciplinat, trimiterea unui nevrotic la un terapeut competent etc.). În acest caz preotului i-ar scăpa – sub aparenţa unui act de caritate realizat – ocazia de excepţie de a-l orienta pe credincios spre sensul profund şi spiritual al încercării, al conflictului sau al bolii care a intervenit în existenţa sa.
De asemenea, s-ar compromite acţiunea de intermediere dacă am intra în dialogul pastoral cu intenţia de a căuta în noi înşine (în propria inteligenţă, în propria experienţă, în propriile inspiraţii naturale sau supranaturale) soluţia şi sfaturile ce trebuiesc date la conflictele expuse de credincios. În schimb, întregul nostru efort trebuie să se concentreze asupra interlocutorului, deoarece numai şi numai în el se pot identifica şi progresiv explicita orientările potrivite situaţiei. De fapt tocmai de la el le vom primi noi înşine, într-un sens mult mai clar decât îşi închipuie cei ce se află la primele experienţe de „mijlocire” pastorală. Duhul lui Dumnezeu acţionează, prin intermediul harului în însăşi relaţia dintre păstor şi credincios.
Dacă relaţia pastorală s-ar limita la a înţelege şi a accepta pozitiv pe celălalt, s-ar reduce la o simplă acţiune psihologică şi pentru aceasta ar fi suficiente utilizarea câtorva metode de acţiune psiho-terapeutică. Dacă acţiunea pastorală s-ar mulţumi să indice calea ce trebuie urmată şi ar da forţa pentru a o urma, sugestiile moraliştilor şi ale pedagogilor ar conduce-o la bun sfârşit. De fapt, în teologia pastorală cele trei funcţii menţionate se împletesc şi nu pot fi separate. Fiecare preot este dator înaintea lui Dumnezeu să-şi examineze propria viaţă pentru a observa care dintre aceste trei funcţii îi este mai familiară şi căreia el îi este mai tributar. Astfel, fiecare va putea să-şi concentreze metodic eforturile în direcţia echilibrării în propria activitate pastorală a acestor trei funcţii psihologice.
Dostları ilə paylaş: |
