Puscariu Sextil

Dar nu numai negustori, ci, deodată cu deschiderea gimnaziului la mijlocul secolului trecut, profesori – între ei şi din Bucovina şi părţile ungurene – avocaţi, medici, funcţionari de bănci şi alti intelectuali. După tată, care era avocat în Braşov, sunt din Bran; din surorile mamei mele una a fost măritată cu un profesor originar din Săcele, alta cu un avocat din Munţii Apuseni, stabiliţi tot în Braşov, iar alte două surori au fost căsătorite cu un judecător şi cu alt avocat, din Câmpia Ardealului şi din Răşinarul Sibiului.

Am citat acest caz căci el mi se pare instructiv pentru marea primenire socială ce a urmat în a doua jumătate a veacului trecut în Braşov, după ce zidurile medievale au căzut. Pentru înviorarea cu sânge proaspăt şi sănătos de la sate, meritul cel mare îl au tot negustorii, care n-aveau numai fete de măritat, ci şi o adâncă preţuire a intelectualităţii. Ei au fost sprijinitorii lui Bariţiu şi ai Mureşenilor, ai „Gazetei Transilvaniei”, ai gimnaziului şi prietenii lui Şaguna.

Noii cetăţeni ai Brasovului au contribuit la ridicarea oraşului, care deveni un puternic nucleu românesc.

Pricepere artistică căutăm însă în zadar în clădirile nouă ce au răsărit pe locul ţarcurilor deschise în partea nordică a oraşului şi în centrul în care au pătruns şi alte neamuri decât saşii. Casele se înaltă în mod firesc, deodată cu înmulţirea populaţiei. Deasupra zidurilor groase se ridică al doilea etaj, sub porţile boltite se fac, în străzile principale, prăvălii; etajul prim, în piaţa începe să fie rezervat birourilor. Casele ajung să fie cel mai sigur plasament al banului. Noul tip de clădiri, aşa-numitele „cazărmi de închiriat”, răsar ca ciupercile. Ele sunt un fel de fraţi buni cu cazărmile, şcolile, spitalele şi clădirile pentru oficii publice şi birouri pe care le vom întâlni când vom vorbi de „brâul” din jurul Brasovului.

La acestea vom căuta în zadar un stil. Pretenţia de a fi ca în alte oraşe mari o aveau numai casele bogătaşilor, care nu erau prea cruţători când voiau să facă impresie şi ostentaţie cu averea lor. Dar tocmai deceniile din urmă ale veacului trecut şi anii dintâi ai celui prezent au fost şi în alte părti decât la noi cele mai putin stăpânite de gust artistic în arhitectură. La casele zidite în Braşov în vremea aceasta, rareori vedem eleganta unei linii şi armonie la podoabele unei faţade prea încărcate. Caracteristic e faptul că ele nu aparţin saşilor, sobri şi cumpătaţi, ci altor neamuri. Casele elegante ale celor doi Stănescu în Uliţă Căldărarilor, una cu medalioane aurite şi parchete comandate la Viena (Hotelul Continental), casa avocatului Garoiu în Uliţă Vămii, cu faţada ei pestriţă ca a palatului Sturdza din Bucureşti, casa Safrano îm Sirul Inului, sau Mandel în Târgul Grâului, toate acestea şi probabil şi cea din Strada Sfântului Ioan, în apropiere de biserică, sunt din anii 1864 până la 1904.

La trecerea din veacul al XIX-lea în cel de al XX-lea inginer al oraşului era Kertsch, un bărbat luminat, umblat prin lume – fusese şi în România, unde a făcut lucrări importante şi avea sotie româncă – şi cu vederi mai largi şi moderne. Lui se datoreşte că Brasovul are conductă de apă. Numai gustul lui artistic era cam bizar. In Uliţă Vămii, casa Ghiţă Pop are un aer distins, dar cea de peste drum, zidită pentru un armean, care ţinea „trafică”, adică debit de tutun, era atât de încărcată cu diferite amănunte de toate colorile încât semăna mai mult cu o pagodă chinezească decât cu o zidire potrivită într-o stradă braşoveana. Când s-au clădit case pe locul ocupat odinioară de Poarta Căldărarilor, la capătul nordic al străzii, Kertsch şi-a făcut în 1888 o vilă cu balcoane şi cornişe şi cu un turnuleţ, care, lipită de cele trei edificii mari, făcea impresia unei locomotive ce trage trei vagoane.

„Vilele”, adică casele înconjurate de mici grădini îngrijite, care începuseră să se clădească prin Blumăna, pe Strajă, pe Livada Postii şi pe Romuri, pătrunseră şi ele în cetatea mărită prin Bulevardul Ferdinand. Am vorbit înainte de vila Maurer şi vila Baiulescu, unul prefect pe vremea Austro-Ungariei, celălalt primul prefect după intrarea românilor în Braşov. Sirul de vile din Strada Nicolae Iorga este o creaţie de după întâiul război mondial.

Pe timpul meu lumea nu era prea religioasă, şi prea putin bisericoasă. Crescută în spirit pozitivist, generaţia din care făceam şi eu parte considera religia ca o igienă sufletească şi mergea la biserică mai mult din obişnuinţă. De aceea nu trebuie să ne mire că în Tara mărită nu s-a clădit catedrala românească proiectată. Numai evreii, care s-au înmulţit mult de când se înfiinţase, la 1827, comunitatea evreiască, au ridicat un templu în 1903, în Strada Mureşenilor (fostă a Orfanilor, mai demult a Scheilor), într-un stil special, cu elemente maurice. Zidul faţadei, în cărămidă rosie şi tencuială albă, e atât de înalt încât acoperă din stradă cupola. Casa de rugăciune de pe vremea mea rămase fractiunei ortodoxe.

Despre biserica calvină, confesiunea celor mai multi unguri veniţi la Braşov, am vorbit mai înainte, dar n-am pomenit nimic despre virulenta boalei maghiarismului, care devenise acutăpe la sfârşitul veacului trecut, când au apărut casele zidite în „stil unguresc”. Acestea n-au ajuns niciodată monstruozităţile unor clădiri din Cluj (ca de exemplu Camera de comerţ) şi mai ales din Oradea, dar găsim totuşi soclul şi muchiile greoaie, de piatră necioplită, „Tulupanii” – lalelele – pe faţada, cupolele mari la palate (ca cel de justiţie) şi pentru mine neexplicabile obeliscuri, ca cele de la Palatul de justiţie.

Probabil prin reacţiune, apărură atunci şi casele în stil românesc, care deveniseră moderne la începutul acestui veac în Bucureşti. Cu elemente din mănăstiri, conacuri boiereşti şi din cule, ele plăceau mult la început, când nu se aplicau coloanele groase şi scurte, pe care se sprijineau arcurile boltiturilor, şi la edificii mari. Acest stil era frumos numai la clădiri fără proporţii mari. Internatul Liceului Şaguna, zidit în strada Prundului în 1910 de arhitectul braşovean G. Dusoiu, care mi se pare că a făcut şi casa avocatului N. Străvoiu, în Strada Caterinei (azi a Brâncovenilor), Camera de comerţ, Casa profesorilor şi alte câteva sunt în stil românesc.

Mai uşor era pentru saşi să găsească în ţările germane modele pentru un stil „săsesc”. Hotelul Coroana, Liceul Honterus, banca de la intersecţia Uliţei Căldărarilor cu Michael Weiss, în care este astăzi uzina electrică, şi alte câteva clădiri zidite mai ales de arhitectul Schuller, se prezintă bine în ansamblul oraşului.

Ceea ce nu se poate spune despre casele în stilul modern. Arhitecţii vienezi, grupaţi la începutul acestui veac în jurul aşa-numitei secesiuni, stau şi la leagănul acestei direcţii. Dar ea are rădăcini mai adânci. şi în arhitectură avem o epocă de piatră şi de lemn, căreia aparţin toate stilurile enumerate până acum, şi o epocă de fier şi ciment, care face posibile construcţii gigantice, ca zgârie-norii americani, mai înalţi decât Tâmpa braşoveana. Expoziţia din Viena a adus „roata uriaşă”; cea din Paris, de la 1889, turnul Eiffel, iar cea din 1900 podul Alexandru ce traversează Sena, având un singur arc. Când scheletul de fier a fost umplut cu cărămizi, zidurile subţiri de beton armat s-au adeverit mai solide decât cele groase de cărămidă, permiţând arhitectului să înalte clădirea până la altitudini ameţitoare, la care te duceau însă ascensoarele electrice în câteva frânturi de minut. Populaţia oraşelor avea de aci înainte loc, iar confortul, acest ideal nou al omului modern, putea fi găsit în cele mai mici apartamente din „blocuri”. Pe câţiva metri pătraţi locuinţă avea dormitoare cu cameră de baie, sufragerie cu oficiu, „studioul” cu „debaras”-ul, bucătăria cu camera de servitoare şi scară separată de serviciu, şi alte încăperi, minuscule dar cu tot ce-ţi doreşte inima, balcoane, alcovuri, sere etc. Faţadele acestor edificii în formă de cuburi sau turnuri, după înălţime, au linii drepte şi pareţi pe care se reazimă acoperisele scunde, înlocuite adesea cu terase.

Ochiul trebuie, fireşte, să se deprindă cu stilul cel nou şi cu dimensiunile lui, imense în exterior, minuscule în interior. Dar el a răsărit în mod organic din inima şi felul de viaţă al omului modern, care are alte obiceiuri şi petrece vremea mai mult în birouri, cluburi, în tren, automobil şi pe vapor decât în casă, schimbând locuinţele şi chiar oraşele, de câte ori se iveşte trebuinţă, fără ca să fie împiedicat de prea mult calabalâc. Ochiul trebuie să se împrietenească cu formele nouă ale acestor clădiri, pe care începe să le găsească frumoase, de când dibuirile iniţiale ale arhitecţilor au dispărut şi la spiritul practic se adaugă talentul artistic. Fireşte, acolo unde, ca la Braşov, saltul s-a făcut aproape dintr-o dată din evul mediu la timpul ultramodern, contrastele vor fi încă un timp oarecare izbitoare şi nu vor jigni numai pe cel ruginit în tradiţie, ci şi pe cel ce vrea să vadă o trecere armonioasă de la o epocă la alta, de la un stil la cel următor. Hotelul Aro, care e unul din putinele monumente reuşite ale stilului modern în Braşov, stă încă prea izolat între celelalte case vecine.

Vorbind despre Brasovul cum încă nu era pe vremea mea şi cum nu mai era când eram copil şi adolescent, am intrat în oraş pe la hotelul Aro, unde aproape toţi străinii îşi dau întâlnire. Ar fi cazul să încheiem întâia parte a acestei cărţi aici, unde ne-am pomenit din nou. Dar ne-a mai rămas o biserică, dacă nu un stil, să, ne ocupăm cu ea, mai cu seamă că nu e o biserică oarecare, ci Sfântul Nicolae din Şchei.

Desi despre această biserică avem o monografie voluminoasă şi lucrată cu mult devotament de un fost preot al ei, Candid Muslea, nu ştim când au înălţat scheienii lăcaşul lor sfânt. E mai mult ca sigur că în satul din apropierea Brasovului a existat o casă a Domnului şi înainte de „vremea bulgarilor”, şi nu numai o cruce de lemn, cum presupun unii (31). Ar fi inimaginabil ca în Râsnovul învecinat – la care ajungi de-a dreptul dacă o iai prin Poiană şi cu care încă popa Mihai avea legături atât de strânse – biserica de piatră să aibă, gravat anul 1384, iar la Şchei să nu fi fost o biserică.

Când aşează Eminescu epoca de aur a cavalerismului medieval în satira a patra? La o mie patru sute. De atunci, sau mai exact cu un an înainte de această dată, este bula papală citată mai înainte, în care se vorbeşte cu îngrijorare de o biserică pentru români, greci, bulgari şi armeni. Ceea ce însemnează că pe vremea aceasta Brasovul era un centru comercial important, care atrăgea pe întreprinzătorii negustori levantini. Aici găseau ei puntea ce-i lega cu Apusul. Era întâiul val mai puternic de fugari dinaintea turcilor, căruia i-a aparţinut o vreme şi Mircea.

Când în locul vechii biserici, probabil de lemn, se făcu, la sfârşitul secolului următor, una de piatră, care a fost mărită în curând, cu ajutorul unor domni pioşi din Tara Românească şi Moldova, legăturile cu voievodatele vecine deveniră şi mai strânse, şi biserica din Şchei putu să devină, gratie munificenţii unor domni cu o vie solicitudine pentru fraţii de dincolo de munţi, un focar cultural de primul rang.

Poziţia Brasovului la întretăierea a două culturi, cea răsăriteană şi cea apuseană, se reflectă şi în factura bisericii Sfântului Nicolae, care e un fericit amestec de diferite stiluri sau, mai bine zis, care întruneşte în sine cele mai diferite influente şi alege cu un instinct artistic sigur, cele mai remarcabile şi esenţiale trăsăruri arhitectonice ce vin din Orientul iubitor de boltiruri şi culori, precum le găsim mai ales în cele două paraclise şi precum erau în pictura murală internă şi externă, şi din Apusul care se înalta spre cer cu turnuri ascuţite.

Ca la atâtea biserici şi palate din străinătate, a căror clădire a durat un timp mai îndelungat, la planul întâiului arhitect s-au adăugat elemente nouă care ţineau seama de gustul timpului. La baza clădirii stau însă două elemente curat româneşti, de mare preţ, de care au ţinut seama arhitecţii de mai târziu: eleganta liniei zvelte ce tinde spre înălţimi şi poziţia topografică. În privinţa acesteia nu se putea găsi în Şchei un podiş central mai nimerit şi mai românesc pentru casa Domnului decât locul ridicat din Prund, pe care urci dintr-o piaţă largă (pe care a micşorat-o, răpindu-i din vederea desfătată, casa parohială de curând zidită) pe o pantă lină. In dos, Tâmpa verde. Ea nu e apăsătoare ca la Biserica Neagră, ci, aşezată la o depărtare potrivită, dă tabloului un fundal fermecător şi bisericii o perspectivă plină de efect.

Cel ce a mărit-o, a avut viziunea unei catedrale. Proporţiile ei sunt impunătoare, fără să fie copleşitoare. Intre bisericile romaneşti ea are o mărime ca puţine alte, afară de cea din Blaj, cu mult mai nouă, şi câteva biserici din regiunile vestice, în stil baroc, şi afară de catedralele de după primul război mondial.

Despre concepţia plină de elan a arhitecţilor ce au dat bisericii lui Neagoe Basarab proporţiile mărite şi stâlpii de zid sprijinitori, stau dovadă turnurile numeroase şi elegante. In opoziţie cu Biserica Neagră, afară de turnul cu ceas deasupra porţii de la intrarea principală, mai are un turn, mai înalt, peste corpul bisericii; şi lângă fiecare din aceste două turnuri, precum şi lângă cel al paraclisului de la a doua intrare, mai sunt câteva turnuleţe înconjurătoare, care, toate la un loc, fac, iarăsi în opoziţie cu Biserica Neagră, ca acoperişul de ţigle să dispară aproape de tot şi să nu vedem decât tabla argintie a turlelor ascuţite, ca nişte săgeţi ce împung norii. Ele, zvelte şi avântate, ar putea împodobi o biserică gotică cu ferestre lunguieţe şi subţiri, dacă arcurile acestora nu ar trăda altă epocă.

La terminarea acestei clădiri monumentale – pentru vremile de atunci şi împrejurările de la noi – au contribuit deopotrivă munificenta unor domni pioşi şi a unor locuitori darnici din Şchei, ca şi a unor negustori cu frica lui Dumnezeu făcând posibilă terminarea ei şi înfrumuseţându-i interiorul. Un fiu de comerciant român din Braşov lucra, când eram copil, pe nişte schele ce mi se păreau foarte înalte, la un Sfânt Nicolae frumos şi blând, precum erau toate picturile lui Misu Pop, influenţat de pictorii vienezi ai vremii. Dar colorile lui n-au rezistat timpului.

Cel mai românesc dintre sfinţi, Sfântul Nicolae, a fost la Braşov şi un sfânt iubitor de carte, dar şi un înfocat apărător al dreptei credinţe.

Nu mult după moartea lui Honterus, românii din Braşov i-au imitat pilda. La sfârşitul veacului al XVI-lea s-a deschis, de popa Mihai, scoala românească (prima de care avem cunoştinţă sigură)(32) după ce cu şaisprezece ani mai înainte el tradusese, împreună cu popa Iane, marea Evanghelie cu învăţătura tipărită de Coresi. Deci carte, scoală românească şi tipar. Brasovul are meritul de a fi fost începătorul pentru cele două dintâi şi cel mai activ continuator al cărţilor tipărite.

Prin toate trei saşii braşoveni, care aveau însufleţirea primei generaţii de adepţi ai noii învăţături aduse de apostolul lor, dar aveau şi spiritul negustoresc, care le spunea ce afacere rentabilă era noul mijloc de răspândire a cărţii prin invenţia lui Gutenberg, sperau să câştige pe români pentru luteranism. […]

Românii din Şchei au rămas drept-credincioşi, precum peste mai bine de un veac, când s-a răspândit la noi unitia, ei au fost cei mai vajnici apărători ai ortodoxismului ardelean. Preoţii luminaţi de la „Sfântul Nicolae” au ţinut piept tuturor atacurilor catolicismului, şi între ei au fost unii care au ştiut suferi cu bărbăţie pentru credinla lor.

Ei simţeau că luptând pentru biserica strămoşească apără naţionalitatea lor. Când, în tinereţea mea, cauza românească nu găsea la Sibiu un ocrotitor destul de vigilent în mitropolitul Miron Românul, tot braşovenii erau cei ce în sinod aveau curajul să-l tragă la răspundere.

Românii braşoveni au avut totdeauna calităţile, dar şi defectele neamului. Generoşi din fire, ei au fost capabili să se înflăcăreze pentru fapte mari, dar n-au prea ştiut să stăruie în ele şi le-au uitat adesea, când dezbinările între ei – mai ales cele de la Sf. Nicolae – li se păreau mai pasionante şi mai importante.

Lipsa de orizont creată de munţii ce le închideau şi lor câmpul vederii se resimte mai cu seamă în indiferenta lor fată de arte afară de o serioasă pricepere muzicală la copiii de negustori, cu o educaţie îngrijită de mai multe generaţii. Brasovul n-a avut în arhitectură şi sculptură mai pe nimeni, pictorul Misu Pop stă mai modest alături de muzicianul Ghiţă Dima, iar poeţi şi scriitori ca I. C. Pantu şi Ecaterina Pitiş sau Maria Baiulescu din timpul meu sunt numai talente minore. Cele mai de seamă personalităţi culturale pe care le-am apucat eu (sau au lucrat pe vremea părinţilor mei) erau venite la Braşov din alte părti (sau se trăgeau din părinţi sosiţi la Braşov de aiurea, ca poetul St. O. Iosif): G. Bariţiu, Andrei Muresianu, I. Lepădatu, G. Munteanu, A. Bârseanu, V Onutiu, Z. Bârsan s.a. Braşoveni au fost însă cei trei fraţi Bogdan, Ioan, Gheorghe (Duică) şi Alexandru.

Cât de putin simte braşoveanul nevoia de a lua contact nemijlocit cu artele se vede din faptul că în acest oraş. Care are azi o populaţie de peste o sută de mii de suflete, nu există un teatru. A lipsit în toate timpurile o revistă românească mai de seamă, iar orchestra oraşului, după o activitate de multi ani, a fost lichidată…

Biserici şi stiluri.

Scoţi mâna pe fereastră şi constaţi: plouă. Te uiţi la cerul pe care se strâng nori ameninţători: are să plouă. Intri în casă ud pe haine: a plouat. Ploaia, fenomenul pe care-l aştepţi sau îl constaţi, are, ca verb, trei forme diferite pentru cele trei „timpuri”, prezentul, viitorul şi trecutul. Pentru prezent şi viitor întrebuinţam de obicei câte o singură formă, căci cel dintâi e prea scurt iar al doilea necunoscut, iar la trecut nu se face nicio deosebire, ca formă verbală, dacă „a plouat” ieri sau toată vara trecută sau pe vremea potopului lui Noe.

Datarea exactă a unui eveniment trecut este din timpuri cu mult mai nouă decât limba noastră. Nevoia de distincţie este a omului progresat, pe când limba lui a rămas la formele străvechi. Bătrânele din neam, când vorbeau de un eveniment trecut, ziceau – cum zic ţărancele noastre încă şi astăzi – „când a răposat bunica”, sau „când s-a măritat Anica”, sau „când eram însărcinată cu Nicolae”. Astfel de raportare la evenimente în strânsă legarură cu neamul naşteri, cununii şi morţi, nu are precizia cărţilor de la starea civilă, ci corespunde felului naiv de datare al omului simplu şi al graiului nostru: pe lângă perfectul „a plouat”, avem imperfectul „ploua” şi mai-mult-ca-perfectul „plouase”.

Asa am făcut şi noi. In capitolul Pe urmele trectului am constatat numai că „a plouat”. Când? Într-un trecut îndepărtat, care a lăsat urme, dar fără posibilităţi de datare mai exactă. In capitolul despre întăriturile Brasovului eram la mai-mult-ca-perfectul „plouase”. Zidurile stau până azi mărturie despre stările de atunci, dar nu mai au alt rost decât cel de monumente istorice. Li s-a dat altă întrebuinţare decât cea pe care o aveau la origine: pareţi ai unor magazii de mărfuri, o popicărie, un patinoar sau – sic transit glona mundi! – în turnul de pe Dupăziduri se atârnă la uscat salamul proaspăt de primăvară a lui Mutzig şi Slaminek.

În capitolul pe care îl începem am ajuns la imperfect. Preciziunea în timpul trecut o vom face prin raportare la alte întâmplări, contemporane: „ploua, când a venit”. Bisericile înaintea cărora ne vom opri nu se ştie totdeauna precis când s-au zidit.

Dar nici nu importă data exactă. Ajunge cea care se poate stabili în linii mari şi pe care o indică stilul lor.

Noi nu scriem un ghid, nu vom enumera deci toate casele sfinte ale Brasovului, însoţind cu o stea sau două stele pe cele mai importante, pe care călătorul grăbit trebuie să le viziteze. şi ele sunt urme ale trecutului; dar, spre deosebire de cele descrise în capitolul precedent, ele au şi astăzi un rost, căci în ele ne închinăm şi acum. Preoţii care slujesc în ele poartă încă îmbrăcămintea din alte vremuri, indiferent dacă sunt catolici sau drept-credincioşi. Ei sunt singurii care se mai îmbracă şi azi în hainele lor lungi, purtate de bărbaţi în antichitate şi în evul mediu […]. Reverenda nu e o haină de ceremonie îmbrăcată numai de cei ce sunt în funcţiune, ca la preoţii luterani sau la unii demnitari din Apus cu talare, ci e o îmbrăcăminte obişnuită, moştenită din vremuri demult trecute.

Cea mai veche biserică din Braşov cunoscută nouă e cea din Brasovechi, de la Bartolomei. Datează de la începutul secolului al XIII-lea, când stilul gotic nu era încă stăpânitor nici în ţările apusene (28). Coloniştii saşi încă nu erau deprinşi cu el, dar o particularitate pătrunsese şi în stilul roman, în care-şi clădeau casele sfinte: în locul arcurilor de la ferestre găsim ogivele. Arcul frânt la mijloc în unghi ascuţit plăcea şi la noi, încât îl găsim şi la ferestrele bisericilor lui Stefan cel Mare. Dealtfel tocmai în regiunile Rinului şi Moselei, de unde au venit coloniştii saşi, a coexistat mai mult timp stilul roman cu cel gotic.

Ceea ce ne bate la ochi privind această biserică sunt trei particularităţi. Mai întâi, dacă ar fi zidit-o românii, ar fi aşezat-o probabil pe Dealul Sprenghiului, nu la poalele lui, ca să domine toată împrejurimea, cum se cuvine „casei lui Dumnezeu”. Într-o asemenea poziţie înălţată biserica poate fi mică, ca cele mai multe în satele şi oraşele româneşti, căci ceea ce nu fac proporţiile, face aşezarea ei.

Despre locul bisercii de la Bartolomeu am vorbit mai înainte şi din el am dedus asupra mutării Brasovului. Biserica ajunse la capătul Brasovului, în loc să fie, precum am fi aşteptat, în poziţie centrală. N-am pomenit însă de mărimea ei şi de lipsa celui de-al doilea turn. Faptul că e atât de mare – are o lungime de 60 de metri, mai mult ca oricare altă biserică din Tara Bârsei, afară de cea Neagră – trădează importanta Brasovului încă de la întemeierea lui. Ordinele călugărilor catolici din Apus şi chiar papa ţineau seama de lăcaşurile sfinte ridicate de colonişti în ţări îndepărtate şi le subvenţionau. Dacă în Brasovechi ar fi fost de la început numai o aşezare rurală, biserica începută scurt timp după colonizare n-ar fi avut dimensiunile Sf. Bartolomei.

Si faptul că al doilea turn nu s-a mai ridicat poate fi un indiciu că oamenii cu stare din Braşov se mutaseră toţi din Brasovechi în Cetate, unde trebuia zidită o biserică nouă.

Din punct de vedere strategic, locul noului Braşov era cu mult mai potrivit pentru a fi apărat, decât Brasovechiul, unde cetatea de la Sprenghi se adeverise prea slabă ca să reziste mongolilor. Din punct de vedere edilitar însă, el era mai putin potrivit Tâmpa, acest părete verde şi drept, pierde din majestatea lui când e privit prea de aproape şi taie, cu umbra ei, orice avânt şi perspectivă […].

Marele incendiu de la sfârşitul secolului al XVII-lea a cauzat mari stricăciuni catedralei din centrul oraşului. Înnegrită de fum, i s-a zis de atunci înainte Biserica „Neagră”. Numele acesta i s-ar potrivi şi fără să fi fost prada flăcărilor, căci piatra din care e zidită, nisipoasă şi uşor de cioplit, are o fată întunecată. Nu seamănă nici cu marmora albă a Domului din Milano, nici cu piatra tramdafirie care dă catedralei din Freiburg im Breisgau acel unic aspect desfătat. Focul care în patru ceasuri a mistuit partea cea mai mare a Brasovului, un an după tipărirea Bibliei lui Şerban Vodă, a distrus pentru totdeauna în mare parte viziunea iniţială a arhitectului acestui monument de artă gotică. Aproape un secol biserica cu hramul Sfintei Mării rămase ruinata, cu acoperişul năruit şi dres numai cu scânduri, ca să nu plouă în casa Domnului. Când, în ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, un nou acoperiş de ţigle fu făcut, acesta nu mai avea proporţiile celui vechi, care lăsa libere galeriile laterale ca să se vadă bine dantelăria pietrei cioplite, ci cuprindea, sub căpriori uriaşi, otova, toată biserica. La o lungime de 84 de metri şi o lăţime de 38 de metri, avem o înălţime de 42 de metri a acoperişului, pe un zid de 21 de metri de înalt; turnul, de 69 de metri, abia depăşeşte înălţimea zidului cu acoperişul. Aceste cifre arată singure că proporţiile acestui edificiu nu sunt din cele mai fericite.