Puscariu Sextil

În copilă ria mea se cânta frumos şi se predica şi în Biseriaa Neagră şi în cea catolică. Acorduri grave de orgă făceau să vibreze, la vecernii pareţii goi ai catedralei gotice, iar prin aerul îmbibat de miros de tămâie al bisericii cu altare împodobite cu dantele şi flori, se înalta Ave Maria lui Schubert cel catolic, nemuritorul izvor de melodii de la Viena. De pe amvonul acestei biserici catolice se auzea glasul blând al printului Hohenlohe, frate sau văr cu fercheşul ofiţer de husari care frângea inimele braşovencelor. Cei ce-l ascultau însă nu mai erau decât în parte germani, căci multi din ei nu mai vorbeau nemţeşte decât cu părinţii lor, iar cu copiii întrebuinţau „limba statului”, maghiara.

De pe amvonul Bisericii Negre răsuna însă vocea unui orator cu glasul sonor şi cu accente vibrante de admonestare, „popa ăl mare”, Fnanz Obert, care striga credincioşilor săi: „Faceţi copii!” […]

De fapt statistica din 1890 arăta că din 30.739 de locuitori (civili), saşii, odinioară populaţia majoritară a Brasovului, rămăseseră numai cu 9578 de suflete, pe când românii erau 9758, iar maghiarii 10.441, între care izraeliţi 769 (armenii şi germanii maghiarizaţi nu se pot deosebi de unguri în datele recensământului). Numă rul maghiarilor creştea, pe măsură ce se industrializa oraşul, prin muncitorii din fabrici, veniţi mai ales din Săcuime. […].

Deoarece o parte din ungurii veniţi în Braşov nu era nici catolică, nici evanghelică, ci de rit calvin, s-a zidit, prin 1890-1891, pe Bulevardul Ferdinand, pe care ne-am plimbat în capitolul prim, biserica reformată. După obiceiul adoptat până acum, ar trebui să vorbim despre stilul acesteia. Dar daca mă întrebaţi în care stil e zidită, trebuie să vă răspund că nu stiu. Sau: în niciun stil consacrat, cel mult în felul fiantezist şi individual al sfârşitului de veac XIX. Ea seamănă aidoma cu modelele dintr-un album de pietre colorate „Anker”, pe care le căpătam dar de Crăciun şi din care clădeam case. Când a început ridicarea acestei biserici, alt vânt bătea la Braşov; lipsa de stil era însă tot aşa de pronunţată.

Prin decretul imperial pornit din cancelaria luminatului fiu al Mariei Tereza, care dădu lovitura de gratie conservatorismului, desfiinţând privilegiile şi deschizând porţile Cetăţii şi pentru altă lume, şi-au făcut intrarea în oraş oameni noi, cu idei nouă. Compania grecească de negustori, care de mai de mult avusese dreptul să facă negoţ în Braşov, avea mai întâi o capelă în Târgul Boilor, apoi îşi zidi în anul 1787 o biserică în Târgul Cailor. Acest locaş sfânt este îndărăt, în curte; spre stradă e o casă mare. „Aici te-ai născut tu”, îmi zise odată tata, pe când treceam pe dinaintea ei, „si aici a murit maică-ta, după ce te-a născut”, se gândi el. Ea nu e îngropată „la greci”, dar în cimitirul de lângă zidurile Cetăţii odihnesc osămintele unui descendent al Brâncoveanului (30).

Interiorul bisericii are odoare bogate: între ele un foarte frumos epitaf, cusut în Viena în 1716. In ea stăpâneşte atmosfera de cucernicie a ortodoxismului. „Grecească” i se zicea fiindcă negustorii care o zidisercă erau veniţi din, Peninsula Balcanică şi aveau sentimente greceşti. Panaiot Nica a făcut bisericii donaţiuni importante, ca şi alti ctitori de origine macedoromână, toţi negustori cu vază şi cu avere. Au sprijinit-o însă şi boierii din Tara Românească pribegiţi la Braşov. Brâncoveanu, Văcărestii şi alte fete simandicoase, care mai înainte stăteau în Şchei şi umblau la Sfântul Nicolae, trecură la Sfânta Treime, ale cărei catastife înregistrează de aci înainte numele unui Sutu, Mavrcocordat şi alţii.

Pe când eram copil, la noi în casă se vorbea mult de procesul românilor cu grecii pentru această biserică. Dar cu toată argumentaţia strânsă a unchiului meu Ioan cavaler de Puşcariu, funcţionar superior în Ministerul cultelor din Budapesta, şi cu toată apărarea avocatului N. Străvoiu din Braşov, guvernul din Pesta, care nu vedea cu ochi buni ridicarea românilor, dădu dreptate grecilor. De acum înainte o mână de greci problematici puse stăpânire pe averile lăsate în cea mai mare parte de români evlavioşi, beneficiind de casele şi venitele considerabile ale acestei biserici, la care slujea pe vremea mea un preot cu camilafcă, adus din Grecia.

Istoria noastră e plină de înstrăinări de avere românească, încât nici această nedreaptă sentinţa a Curţii din Budapesta n-a putut tine în loc mersul victorios al românismului. Doisprezece ani după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, negustorii români din cetatea Brasovului izbutiră să-şi agonisească în plin centru al oraşului un loc pe care construiră o casă de rugăciuni numai pentru ei. In tinereţea mea s-a ridicat pe acest loc, la 1895-1896, în Târgul Grâului, şi biserica Sfintei Adormiri. Prim-epitrop al acestei biserici şi efor al scolii de lângă ea a fost strămoşul meu, negustorul Gheorghe Nica.

Iorga, marele meşter al cuvântului şi-a intitulat, scurt şi pregnant, Sate şi preoţi un volum despre Ardeal. De fapt, în satele mici şi necăjite s-a menţinut populaţia băştinaşă a acestei provincii româneşti, condusă de slujitorii altarului. Despre locuitorii români ai oraşelor s-a scris prea putin. Ei merită însă o mai mare atenţie, şi între ei cu deosebire braşovenii.

În cetatea Brasovului, în care n-au putut pătrunde mult timp scheienii, au intrat împreună cu negustorii greci, care nu însemnau pentru patriciatul săsesc nicio primejdie, căci erau putini şi în cele mai multe cazuri trecători, şi negustori români. Veacul al XVIII-lea şi întâia jumătate a celui următor au însemnat epoca de înflorire a comerţului românesc. Până la nouăzeci la sută din tot negoţul braşovean era în mâini romaneşti. „Negustori şi oraşe” ar putea fi titlul unui nou volum despre românismul din Ardeal.

Aceşti români din Cetate se deosebeau de cei din Şchei. In graiul lor se strecurară cuvinte de origine germană (precum sunt mai multe din cele date de noi între ghilimele) şi locuţiuni modelate după nemţeşte, iar în obiceiurile lor câteva împrumutate de la saşi. In locul antiriului, negustorii veniţi din Împărăţia turcească îmbrăcară haina nemţească. „Nemţesc” înseamnă, în cazul acesta, „săsesc”, dar mai cu seamă „austriac”. Cu Viena care avea o biserică grecească şi o colonie de macedoromâni (din care se ridicară bogătaşi şi mecenaţi ca Şină şi Dumba, baroni austrieci, şi în care un magazin din centrul oraşului se numea „La printul Ipsilanti”), negustorii braşoveni aveau legături stabile. Viena era egal cu Europa şi pentru oaspeţii din Principate. Un Enăchită Văcărescu a fost primit cu amabilitate la un „asambleu” din capitala Austriei. Fiii negustorilor români din Braşov studiau în secolul al XIX-lea la universitatea vieneză, şi unii din ei se stabiliră în oraşul studiilor lor, ca chimistul Nicolae Teclu, membru al Academiei Române, sau doctorul Sterie Ciurcu.

În tabăra imperială a luptat la 1848 legiunea din Tara Bârsei sub conducerea lui Costache Secăreanu, pe când socrul acestuia (si străbunicul meu), mai înainte pomenitul Gheorghe Nica, primea în casa sa ospitalieră pe fugarii revoluţionari moldoveni, Balş, Alecsandri, Sion şi alţii. […].

Un răsunet puternic avuse pe vremea părinţilor mei împuşcarea lui Maximilian de Mexico, nefericitul frate al lui Franz Josef. Doar acel bătrân întunecat şi cu fata pământie, care umbla solitar, în tinereţea mea prin străzile Brasovului, legănându-şi capul greu pe picioarele rănite în timpul revoluţiei, tribunul de la 48, Axente Sever, la fiecare dramă nouă în familia Habsburgilor – şi au fost multe – murmura: „Pedeapsa lui Dumnezeu!”

Cu saşii, negustorii din Cetate se înlelegeau destul de bine, căci erau ca şi ei, oameni practici şi harnici. Dar raporturi mai strânse nu existau între saşi şi aceşti valahi […] al căror lux îl considerau ca o slăbiciune de caracter. Cu atât mai mult apreciau însă „beamterii” şi ofiţerii austrieci firea deschisă, frumuseţea şi hainele româncelor, cu care dansau graţiosul lăncier şi pluteau în paşii mazurcelor şi ai valsurilor lui Lanner şi Strauss.

Vremurile nouă nu se potriveau însă cu traiul patriarhal al negustorilor veniţi din Orient, ai căror copii se îndepărtară de meseria părinţilor şi se înstrăinară de Braşov. In a doua jumătate a secolului trecut negoţul trecu din mâinile românilor în ale armenilor, evreilor şi saşilor, care înţeleseră că tehnica modernă cerea o adaptare a metodelor învechite de a face comerţ.

Când în Târgul Grâului, pe un loc cumpărat de un negustor român, se ridică biserica Sfintei Adormiri, fu ales stilul bizantin, care convenea credinţei noastre. Micul turn al faţadei avea singura cupolă ce pătrunse în centrul oraşului. Planurile le făcuse un sas din Braşov, inspirându-se, desigur, de la biserica Domniţei Bălaşa din Bucureşti. Nu era întâia oară că saşii lucrau după gustul muşteriilor români. Argintarii iscusiţi ştiau bine cum trebuiau turnate şi aduse din ciocan bijuteriile şi sculele cerute în ţările vecine, cei ce făceau lăzi înflorite de Braşov, ploşti de lemn, precum şi olarii pentru ulcioarele de lut ars, născoceau figuri (cerbi şi păsări) care românilor le plăceau. Meşteri zidari saşi erau aduşi în ţările române ca să ridice biserici mari şi luxoase, ca acel Vitus-Veit care a fost chemat la Curtea de Argeş.

În stil bizantin e şi biserica unită ce s-a zidit după cealaltă Unire, cea mare, în strada Iorga. Ea face parte din sirul de catedrale şi biserici pe care neamul le-a ridicat în amintirea realizării visului secular. După 1918, numărul funcţionarilor greco-catolici crescând, cu deosebire sub Consiliul Dirigent, s-a mărit şi prestigiul lor. Uniţii, care erau numai 378 (fată de peste 9000 de ortodocşi) după statistica din 1890, cerură o biserică pentru ei în cea mai frumoasă parte a Brasovului.

Afluxul românilor din alte părti la Braşov începuse însă cu un veac înainte. Cu înflorirea negoţului nu veniră numai macedonenii, ci şi români din Tară, din întregul Ardeal şi mai ales din împrejurime. şi din Şchei coborâră în Cetate negustori vechi şi recenţi. Fraţii Stănescu, care pe vremea mea erau cei mai de seamă comercianţi din Cetate, erau de pe Valea Prahovei, marele filantrop Nită Iuga era originar de la Hunedoara, Mandragiu şi fraţii Eremias şi Savu din Săcele. Dintre rudele mele mai apropiate, după mamă şi bunică, erau veniţi: din Macedonia, Nica şi probabil Ciurcu; din Buzău, Dima; din Şchei, Voinescu şi Florian.

Dar nu numai negustori, ci, deodată cu deschiderea gimnaziului la mijlocul secolului trecut, profesori – între ei şi din Bucovina şi părţile ungurene – avocaţi, medici, funcţionari de bănci şi alti intelectuali. După tată, care era avocat în Braşov, sunt din Bran; din surorile mamei mele una a fost măritată cu un profesor originar din Săcele, alta cu un avocat din Munţii Apuseni, stabiliţi tot în Braşov, iar alte două surori au fost căsătorite cu un judecător şi cu alt avocat, din Câmpia Ardealului şi din Răşinarul Sibiului.

Am citat acest caz căci el mi se pare instructiv pentru marea primenire socială ce a urmat în a doua jumătate a veacului trecut în Braşov, după ce zidurile medievale au căzut. Pentru înviorarea cu sânge proaspăt şi sănătos de la sate, meritul cel mare îl au tot negustorii, care n-aveau numai fete de măritat, ci şi o adâncă preţuire a intelectualităţii. Ei au fost sprijinitorii lui Bariţiu şi ai Mureşenilor, ai „Gazetei Transilvaniei”, ai gimnaziului şi prietenii lui Şaguna.

Noii cetăţeni ai Brasovului au contribuit la ridicarea oraşului, care deveni un puternic nucleu românesc.

Pricepere artistică căutăm însă în zadar în clădirile nouă ce au răsărit pe locul ţarcurilor deschise în partea nordică a oraşului şi în centrul în care au pătruns şi alte neamuri decât saşii. Casele se înaltă în mod firesc, deodată cu înmulţirea populaţiei. Deasupra zidurilor groase se ridică al doilea etaj, sub porţile boltite se fac, în străzile principale, prăvălii; etajul prim, în piaţa începe să fie rezervat birourilor. Casele ajung să fie cel mai sigur plasament al banului. Noul tip de clădiri, aşa-numitele „cazărmi de închiriat”, răsar ca ciupercile. Ele sunt un fel de fraţi buni cu cazărmile, şcolile, spitalele şi clădirile pentru oficii publice şi birouri pe care le vom întâlni când vom vorbi de „brâul” din jurul Brasovului.

La acestea vom căuta în zadar un stil. Pretenţia de a fi ca în alte oraşe mari o aveau numai casele bogătaşilor, care nu erau prea cruţători când voiau să facă impresie şi ostentaţie cu averea lor. Dar tocmai deceniile din urmă ale veacului trecut şi anii dintâi ai celui prezent au fost şi în alte părti decât la noi cele mai putin stăpânite de gust artistic în arhitectură. La casele zidite în Braşov în vremea aceasta, rareori vedem eleganta unei linii şi armonie la podoabele unei faţade prea încărcate. Caracteristic e faptul că ele nu aparţin saşilor, sobri şi cumpătaţi, ci altor neamuri. Casele elegante ale celor doi Stănescu în Uliţă Căldărarilor, una cu medalioane aurite şi parchete comandate la Viena (Hotelul Continental), casa avocatului Garoiu în Uliţă Vămii, cu faţada ei pestriţă ca a palatului Sturdza din Bucureşti, casa Safrano îm Sirul Inului, sau Mandel în Târgul Grâului, toate acestea şi probabil şi cea din Strada Sfântului Ioan, în apropiere de biserică, sunt din anii 1864 până la 1904.

La trecerea din veacul al XIX-lea în cel de al XX-lea inginer al oraşului era Kertsch, un bărbat luminat, umblat prin lume – fusese şi în România, unde a făcut lucrări importante şi avea sotie româncă – şi cu vederi mai largi şi moderne. Lui se datoreşte că Brasovul are conductă de apă. Numai gustul lui artistic era cam bizar. In Uliţă Vămii, casa Ghiţă Pop are un aer distins, dar cea de peste drum, zidită pentru un armean, care ţinea „trafică”, adică debit de tutun, era atât de încărcată cu diferite amănunte de toate colorile încât semăna mai mult cu o pagodă chinezească decât cu o zidire potrivită într-o stradă braşoveana. Când s-au clădit case pe locul ocupat odinioară de Poarta Căldărarilor, la capătul nordic al străzii, Kertsch şi-a făcut în 1888 o vilă cu balcoane şi cornişe şi cu un turnuleţ, care, lipită de cele trei edificii mari, făcea impresia unei locomotive ce trage trei vagoane.

„Vilele”, adică casele înconjurate de mici grădini îngrijite, care începuseră să se clădească prin Blumăna, pe Strajă, pe Livada Postii şi pe Romuri, pătrunseră şi ele în cetatea mărită prin Bulevardul Ferdinand. Am vorbit înainte de vila Maurer şi vila Baiulescu, unul prefect pe vremea Austro-Ungariei, celălalt primul prefect după intrarea românilor în Braşov. Sirul de vile din Strada Nicolae Iorga este o creaţie de după întâiul război mondial.

Pe timpul meu lumea nu era prea religioasă, şi prea putin bisericoasă. Crescută în spirit pozitivist, generaţia din care făceam şi eu parte considera religia ca o igienă sufletească şi mergea la biserică mai mult din obişnuinţă. De aceea nu trebuie să ne mire că în Tara mărită nu s-a clădit catedrala românească proiectată. Numai evreii, care s-au înmulţit mult de când se înfiinţase, la 1827, comunitatea evreiască, au ridicat un templu în 1903, în Strada Mureşenilor (fostă a Orfanilor, mai demult a Scheilor), într-un stil special, cu elemente maurice. Zidul faţadei, în cărămidă rosie şi tencuială albă, e atât de înalt încât acoperă din stradă cupola. Casa de rugăciune de pe vremea mea rămase fractiunei ortodoxe.

Despre biserica calvină, confesiunea celor mai multi unguri veniţi la Braşov, am vorbit mai înainte, dar n-am pomenit nimic despre virulenta boalei maghiarismului, care devenise acutăpe la sfârşitul veacului trecut, când au apărut casele zidite în „stil unguresc”. Acestea n-au ajuns niciodată monstruozităţile unor clădiri din Cluj (ca de exemplu Camera de comerţ) şi mai ales din Oradea, dar găsim totuşi soclul şi muchiile greoaie, de piatră necioplită, „Tulupanii” – lalelele – pe faţada, cupolele mari la palate (ca cel de justiţie) şi pentru mine neexplicabile obeliscuri, ca cele de la Palatul de justiţie.

Probabil prin reacţiune, apărură atunci şi casele în stil românesc, care deveniseră moderne la începutul acestui veac în Bucureşti. Cu elemente din mănăstiri, conacuri boiereşti şi din cule, ele plăceau mult la început, când nu se aplicau coloanele groase şi scurte, pe care se sprijineau arcurile boltiturilor, şi la edificii mari. Acest stil era frumos numai la clădiri fără proporţii mari. Internatul Liceului Şaguna, zidit în strada Prundului în 1910 de arhitectul braşovean G. Dusoiu, care mi se pare că a făcut şi casa avocatului N. Străvoiu, în Strada Caterinei (azi a Brâncovenilor), Camera de comerţ, Casa profesorilor şi alte câteva sunt în stil românesc.

Mai uşor era pentru saşi să găsească în ţările germane modele pentru un stil „săsesc”. Hotelul Coroana, Liceul Honterus, banca de la intersecţia Uliţei Căldărarilor cu Michael Weiss, în care este astăzi uzina electrică, şi alte câteva clădiri zidite mai ales de arhitectul Schuller, se prezintă bine în ansamblul oraşului.

Ceea ce nu se poate spune despre casele în stilul modern. Arhitecţii vienezi, grupaţi la începutul acestui veac în jurul aşa-numitei secesiuni, stau şi la leagănul acestei direcţii. Dar ea are rădăcini mai adânci. şi în arhitectură avem o epocă de piatră şi de lemn, căreia aparţin toate stilurile enumerate până acum, şi o epocă de fier şi ciment, care face posibile construcţii gigantice, ca zgârie-norii americani, mai înalţi decât Tâmpa braşoveana. Expoziţia din Viena a adus „roata uriaşă”; cea din Paris, de la 1889, turnul Eiffel, iar cea din 1900 podul Alexandru ce traversează Sena, având un singur arc. Când scheletul de fier a fost umplut cu cărămizi, zidurile subţiri de beton armat s-au adeverit mai solide decât cele groase de cărămidă, permiţând arhitectului să înalte clădirea până la altitudini ameţitoare, la care te duceau însă ascensoarele electrice în câteva frânturi de minut. Populaţia oraşelor avea de aci înainte loc, iar confortul, acest ideal nou al omului modern, putea fi găsit în cele mai mici apartamente din „blocuri”. Pe câţiva metri pătraţi locuinţă avea dormitoare cu cameră de baie, sufragerie cu oficiu, „studioul” cu „debaras”-ul, bucătăria cu camera de servitoare şi scară separată de serviciu, şi alte încăperi, minuscule dar cu tot ce-ţi doreşte inima, balcoane, alcovuri, sere etc. Faţadele acestor edificii în formă de cuburi sau turnuri, după înălţime, au linii drepte şi pareţi pe care se reazimă acoperisele scunde, înlocuite adesea cu terase.

Ochiul trebuie, fireşte, să se deprindă cu stilul cel nou şi cu dimensiunile lui, imense în exterior, minuscule în interior. Dar el a răsărit în mod organic din inima şi felul de viaţă al omului modern, care are alte obiceiuri şi petrece vremea mai mult în birouri, cluburi, în tren, automobil şi pe vapor decât în casă, schimbând locuinţele şi chiar oraşele, de câte ori se iveşte trebuinţă, fără ca să fie împiedicat de prea mult calabalâc. Ochiul trebuie să se împrietenească cu formele nouă ale acestor clădiri, pe care începe să le găsească frumoase, de când dibuirile iniţiale ale arhitecţilor au dispărut şi la spiritul practic se adaugă talentul artistic. Fireşte, acolo unde, ca la Braşov, saltul s-a făcut aproape dintr-o dată din evul mediu la timpul ultramodern, contrastele vor fi încă un timp oarecare izbitoare şi nu vor jigni numai pe cel ruginit în tradiţie, ci şi pe cel ce vrea să vadă o trecere armonioasă de la o epocă la alta, de la un stil la cel următor. Hotelul Aro, care e unul din putinele monumente reuşite ale stilului modern în Braşov, stă încă prea izolat între celelalte case vecine.

Vorbind despre Brasovul cum încă nu era pe vremea mea şi cum nu mai era când eram copil şi adolescent, am intrat în oraş pe la hotelul Aro, unde aproape toţi străinii îşi dau întâlnire. Ar fi cazul să încheiem întâia parte a acestei cărţi aici, unde ne-am pomenit din nou. Dar ne-a mai rămas o biserică, dacă nu un stil, să, ne ocupăm cu ea, mai cu seamă că nu e o biserică oarecare, ci Sfântul Nicolae din Şchei.

Desi despre această biserică avem o monografie voluminoasă şi lucrată cu mult devotament de un fost preot al ei, Candid Muslea, nu ştim când au înălţat scheienii lăcaşul lor sfânt. E mai mult ca sigur că în satul din apropierea Brasovului a existat o casă a Domnului şi înainte de „vremea bulgarilor”, şi nu numai o cruce de lemn, cum presupun unii (31). Ar fi inimaginabil ca în Râsnovul învecinat – la care ajungi de-a dreptul dacă o iai prin Poiană şi cu care încă popa Mihai avea legături atât de strânse – biserica de piatră să aibă, gravat anul 1384, iar la Şchei să nu fi fost o biserică.

Când aşează Eminescu epoca de aur a cavalerismului medieval în satira a patra? La o mie patru sute. De atunci, sau mai exact cu un an înainte de această dată, este bula papală citată mai înainte, în care se vorbeşte cu îngrijorare de o biserică pentru români, greci, bulgari şi armeni. Ceea ce însemnează că pe vremea aceasta Brasovul era un centru comercial important, care atrăgea pe întreprinzătorii negustori levantini. Aici găseau ei puntea ce-i lega cu Apusul. Era întâiul val mai puternic de fugari dinaintea turcilor, căruia i-a aparţinut o vreme şi Mircea.

Când în locul vechii biserici, probabil de lemn, se făcu, la sfârşitul secolului următor, una de piatră, care a fost mărită în curând, cu ajutorul unor domni pioşi din Tara Românească şi Moldova, legăturile cu voievodatele vecine deveniră şi mai strânse, şi biserica din Şchei putu să devină, gratie munificenţii unor domni cu o vie solicitudine pentru fraţii de dincolo de munţi, un focar cultural de primul rang.

Poziţia Brasovului la întretăierea a două culturi, cea răsăriteană şi cea apuseană, se reflectă şi în factura bisericii Sfântului Nicolae, care e un fericit amestec de diferite stiluri sau, mai bine zis, care întruneşte în sine cele mai diferite influente şi alege cu un instinct artistic sigur, cele mai remarcabile şi esenţiale trăsăruri arhitectonice ce vin din Orientul iubitor de boltiruri şi culori, precum le găsim mai ales în cele două paraclise şi precum erau în pictura murală internă şi externă, şi din Apusul care se înalta spre cer cu turnuri ascuţite.

Ca la atâtea biserici şi palate din străinătate, a căror clădire a durat un timp mai îndelungat, la planul întâiului arhitect s-au adăugat elemente nouă care ţineau seama de gustul timpului. La baza clădirii stau însă două elemente curat româneşti, de mare preţ, de care au ţinut seama arhitecţii de mai târziu: eleganta liniei zvelte ce tinde spre înălţimi şi poziţia topografică. În privinţa acesteia nu se putea găsi în Şchei un podiş central mai nimerit şi mai românesc pentru casa Domnului decât locul ridicat din Prund, pe care urci dintr-o piaţă largă (pe care a micşorat-o, răpindu-i din vederea desfătată, casa parohială de curând zidită) pe o pantă lină. In dos, Tâmpa verde. Ea nu e apăsătoare ca la Biserica Neagră, ci, aşezată la o depărtare potrivită, dă tabloului un fundal fermecător şi bisericii o perspectivă plină de efect.

Cel ce a mărit-o, a avut viziunea unei catedrale. Proporţiile ei sunt impunătoare, fără să fie copleşitoare. Intre bisericile romaneşti ea are o mărime ca puţine alte, afară de cea din Blaj, cu mult mai nouă, şi câteva biserici din regiunile vestice, în stil baroc, şi afară de catedralele de după primul război mondial.

Despre concepţia plină de elan a arhitecţilor ce au dat bisericii lui Neagoe Basarab proporţiile mărite şi stâlpii de zid sprijinitori, stau dovadă turnurile numeroase şi elegante. In opoziţie cu Biserica Neagră, afară de turnul cu ceas deasupra porţii de la intrarea principală, mai are un turn, mai înalt, peste corpul bisericii; şi lângă fiecare din aceste două turnuri, precum şi lângă cel al paraclisului de la a doua intrare, mai sunt câteva turnuleţe înconjurătoare, care, toate la un loc, fac, iarăsi în opoziţie cu Biserica Neagră, ca acoperişul de ţigle să dispară aproape de tot şi să nu vedem decât tabla argintie a turlelor ascuţite, ca nişte săgeţi ce împung norii. Ele, zvelte şi avântate, ar putea împodobi o biserică gotică cu ferestre lunguieţe şi subţiri, dacă arcurile acestora nu ar trăda altă epocă.

La terminarea acestei clădiri monumentale – pentru vremile de atunci şi împrejurările de la noi – au contribuit deopotrivă munificenta unor domni pioşi şi a unor locuitori darnici din Şchei, ca şi a unor negustori cu frica lui Dumnezeu făcând posibilă terminarea ei şi înfrumuseţându-i interiorul. Un fiu de comerciant român din Braşov lucra, când eram copil, pe nişte schele ce mi se păreau foarte înalte, la un Sfânt Nicolae frumos şi blând, precum erau toate picturile lui Misu Pop, influenţat de pictorii vienezi ai vremii. Dar colorile lui n-au rezistat timpului.