Puscariu Sextil

MUZICA.

Iată un capitol interesant, căci suntem într-o vreme când cea mai târzie între arte începea şi la noi să pătrundă în cercuri din ce în ce mai largi, mai ales în oraşele din Transilvania şi Banat, cu o populaţie amestecată cu germani. Când compar totuşi vremile acelea, cu multi melomani, dar cu putini pricepători de muzică, chiar între intelectualii culţi, cu cultura muzicala a bucureşteanului de astăzi, care face coadă cu ceasurile la casa de bilete ca să poată auzi un artist mare, îmi dau seama cât de repede s-a ştiut ridica românul, într-o generaţie sau două, de la o treaptă primitivă a pătrunderii muzicale, la un nivel destul de înalt.

Nu vom urmări aceasră refacere interesantă în curs de câteva decenii, ci vom căuta să arătăm cum se comporta pe vremea mea un braşovean cult fată de muzică şi care erau preferinţele lui. In scopul acesta vom începe cu elementul vechi şi tradiţional al muzicii noastre, cea populară.

Începând cu fluierul adus de elev din satul pe care îl părăsise, continuând să cânte doinele duioase din copilărie, el trecea la „flauta” – flautul – care era instrumentul lui favorit când devenea orăşean. Câte unul din colegii mei de scoală era mai dotat şi cânta, după auz, la vioară, dar tot din repertoriwl de doine şi hore, care ne plăceau aşa de mult. In fiecare clasă erau câţiva cântăreţi buni, care cu vocile lor tinere şi mlădioase dădeau chefurilor noastre nota sentimentală necesară. Mai ales între bănăţeni se găseau cele mai frumoase voci. Afară de cântecele populare, aceşti cântăreţi ştiau cele mai nouă romanţe, şi unii din ei cunoşteau chiar arii din opere celebre.

Cu câţiva alti înainte de mine şi în anii următori, elevii din clasele din urmă ale liceului aveau în fiecare clasă câte un cvartet, dirijat de cel mai muzical între ei – Sterică, Aurică Pop, Manase Dima, Valentin Bude şi alţii – care cânta frumos şi era ascultat de tot publicul ce-i urmărea cu drag şi îi primea când umblau la colindat. Când eram „sextan”, adică în clasa a şasea de liceu, cvartetul octavanilor era deosebit de bun. Începând să cânte la berăria „Gambrinus”, îl auzeam din locuinţa noastră de pe Strajă şi coboram şi eu la un pahar de bere.

Muzica populară era cultivată şi de corul „Reuniunei” (18), care, la „convenirile sociale” ce le dădea de două sau mai multe ori pe an, avea în programul concertelor câteva bucăţi din popor, armonizate de compozitorii ardeleni. Când dirijorul avea ambiţii mai înalte şi executa coruri mai grele, voind să dea publicului o educaţie mai înaltă muzicală, între ascultători se găseau totdeauna nemulţumiţi. Cu deosebire notarul public Nemes, de prin părţile Clujului protesta contra acestei muzici „nemţeşti” şi făcea pe naţionalistul intransigent.

Adevărat că trăiam pe atunci în plin folclor nu numai în literatură, ci şi în muzică. Când a venit la Braşov corul lui Muzicescu de la Iaşi, cu un program aproape exclusiv compus din muzică populară şi bisericeasca, el a fost primit cu atâta cordialitate şi aplauze ce nu mai voiau să sfârşească, încât ieşenii credeau că la Braşov se auzea pentru întâia oară muzică populară într-un concert. Această părere eronată o căpătase chiar Muzicescu, şi după el a reprodus-o şi Paslusnicu în Istoria Muzicei sale. Erntuziasmul braşovenilor se explica şi prin corul excelent al iscusitului dirijor şi prin vocile splendide, mai ales de bas, ale cântăreţilor, dar mai ales prin faptul că un oaspe scump din capitala Moldovei venea în Ardeal.

Vremea aceasta se mai caracteriza printr-un fapt. Desi epoca romantică apusese, provincia trăia în plin romantism; desi floarea albastră începuse sa se ofilească, lumea asculta bucuros melodiile de inimă albastră. Mai ales când la sentimentalismul lor se adăuga cântecul plin de temperament al celui mai romantic interpret, ţiganul, cu duioasele-i tărăgănări şi cu cuvenitul tremolo de coarde apăsate de mâini agitate.

Eu l-am pomenit încă pe faimosul Laie Chiorul, căruia îi lipsea un ochi şi în locul lui era numai o groapă adâncă, cu pleoapa tristă trasă peste ea. La ziua tatei venea de-i cânta acasă, numai cu un nepot care-l acompania, precum îi cântase de nenumărate ori în vremile bune. Era foarte bătrân şi părea şi mai trecut cu anii, din cauza nemăsuratei sale tristeţi. aşa îl revăd pe acest Barbu Lăutaru al Ardealului, învăluit în ceata celor dintâi amintiri.

Dealtfel, lăutarii din Transilvania se deosebeau de cei din Tară. La ei nu vedeai naiul oriental şi ei n-aveau nici „gurişti”. Ţimbalul – nu se zicea „Ţambal” – era mai mare; iar la cântecele ungureşti – pe care le ascultam bucuros, căci ele erau şi mai sentimentale – acest instrument avea uneori rolul de solist, celelalte instrumente ţinând numai acompaniamentul.

Tocmai fiindcă ţiganul ardelean nu cânta niciodată din gură, pe el nu-l preocupa textul, ci numai melodia. Niciodată nu m-am putut împăca cu aserţiunea, exprimată atât de adesea în Tara veche, ca ţiganul a fost un fel de trubadur al nostru transmiţătorul minunatelor balade şi al duioaselor doine. Am cules şi eu poezii populare, dar niciodată de la ţigani, ci cel sau cea care îmi dicta sute şi mii de versuri era un bătrân sau o femeie, care le auzise de la ciobanul ce le născocise în singurătatea lui, sau de la o copilă ce a simţit întâia oară fiorii dragostei.

Si melodiile cântecelor populare din Ardeal se deosebesc mult de cele din România. Este poate singura ramură a artei cultivată de popor, care e mult diferita după provincii.

Brasovul a avut câţiva lăutari vestiţi între ţigani. Fraţii Găluşca au încântat copilăria şi adolescenla mea. De asemenea „banda” lui Dic, cel căruia îi plăcea să fie ascultat de pricepători, căci avea ambiţia să fie şi înţeles, nu numai ascultat. Cu Coşti Găluşca am petrecut câteva nopţi la nişte chefuri intime în butica lui Eremias, iar cu Dic sfârşeam mai târziu petrecerile zgomotoase cu câte o serenadă la geamul celei ce avea să devină sotia mea. Lăutarii cântau în birturi cu vin bun şi în grădini cu copaci umbroşi, căci ei nu se mutaseră încă în cafenele la chefuri cu şampanie şi băuturi tari, sorbite de cocoane şi domnişoare vesele, care dansau bucuros. Ţiganii ştiau ce cântări îi plac fiecăruia dintre noi; conducătorul tarafului pleca capul pe vioară, se apropia de tine si, fără să ceri, îţi cânta la ureche cântecul favorit.

În opoziţie cu românii şi ungurii, saşii apreciau mai putin muzica lăutarilor şi ascultau mai bucuros orchestra oraşului când cânta la promenadă sau la „Pomul Verde”. Despre aceşti „turnări” am vorbit în altă parte. Cei mai multi dintre ei erau veniţi din alte părti, cu deosebire nemţi sau cehi, foarte muzicali şi unii şi alţii. Dirijorul lor era pe atunci Brandner cel elegant, sudet din partea germană a Boemiei, care când conducea orchestra, stătea cu fata întoarsă spre public, salutând pe cunoscuţi cu fata zâmbitoare, întocmai ca Johann Strauss, cu care semăna şi la mustăţi.

Intre orchestranţi erau unii care dădeau lecţii de vioară sau alte instrumente. Tin minte mai ales pe doi, pe Greger, cel ce bătea toba făcând cele mai virtuoase mscari cu cele doua bete pe care le arunca şi în aer şi le prindea tocmai în momentul când trebuia, şi pe violonistul Till, care venea la verii mei să-i înveţe să cânte la violină. Vorbea nemţeşte cu accent cehesc, şi nici nu ţinea să vorbească curat, căci nu-i plăcea deloc pe nemţi. El a fost întâiul iredentist ceh pe care l-am cunoscut.

Si între germanii catolici din Braşov, care toţi erau veniţi ca funcţionari din alte părti ale monarhiei, întâlneai. Multi oameni muzicali, ca Faflik, Weiwar şi alţii. Ei şi câţiva saşi şi români formau, împreună cu „turnării”, o orchestră filarmonică care dădea din când în când concerte destul de reuşite.

Cele mai cercetate concerte erau cele date de artişti originari din Braşov, din care cei mai multi trăiau însă în străinătate. Violonistul Malcher şi domnişoara Brennerberg, violoncelista Gartner şi mai cu seamă cele trei surori Gmeiner, cu fratele lor, când reveneau la Braşov, aveau totdeauna săli pline. Intre toţi, artistă mare era Lulă Gmeiner-Miess, cam de vârsta mea, care a devenit una din marile cântăreţe de lieduri ale Germaniei, cu o voce catifelată de alto. Era deopotrivă de mare ca interpretă a lui Schubert, Schumann, Brahms, Max Reger, Richard Strauss şi alţii, ca şi de frumoasă.

Tn anul 1894 au mai dat concerte la Braşov, afară de artiştii pomeniţi, dinmre brasaveni surorile Krummel, Frieda Schnell, K. Hausenblass, Laura Konopassek, Marie Rosenkranz. In acelaşi an a fost şi concertul dat cu ocazia jubileului de 25 de ani ca dirijor al orchestrei oraşului a lui Brandner. Dintre artiştii străini au concertat numai violonistul Ondricek, Popper şi cvartetul comic Udel din Viena.

Am avut la Braşov şi câteva concerte de artişti români. A cântat, când era tânăr, Ghiţă Dima, care începuse ca profesor de canto la gimnaziul din Braşov în 1874 şi a revenit la 1899, dând un impuls mare vieţii şi educaţiei muzicale din oraşul de la poalele Tâmpei. Vocea lui de bas era putin mlădioasă, dar cântând cu o rară muzicalitate şi interpretare artistică, el ştia să dea baladelor lui Loewe, pe care le cânta atât de bucuros, toată amploarea cuvenită.

Nicolae Popovici, bănăţeanul dăruit de Dumnezeu cu o voce de o rară dulceaţa şi mlădioşie, a cucerit dimtr-o dată toate inimile braşovenilor, când li s-a prezentat, curând după sosirea lui ca profesor de „cântări”, în 1887. Înaintea lui fusese în postul acesta, ca suplinitor, braşoveanul Iacob Muresianu, compozitorul ardelean, timp îndelungat profesor de canto la Blaj, iar înainte de el Ciprian Porumbescu. Desi pe acesta din urmă boala de piept îl doborâ când nu împlinise 30 de ani, eu îmi aduc bine aminte de el, sau mai exact îl văd în gând trecând pe dinaintea scoalei de fete săseşti, înalt, slab şi cu fata smeadă. In cei doi ani neâmpliniti cât a stat în Braşov, el a studiat cu corul lui opereta Crai nou, care a fost reprezentată cu mare succes.

Când eram în clasele din urmă ale liceului veni la Braşov Popovici-Bayreuth, care câştigase la opera din Praga şi la cea din Bayreuth un renume european. Concertul dat de el a fost un eveniment de primul rang, căci artistul era tânăr şi vocea lui, nu prea mare, dar cu o scoală excelentă şi stăpânită de cântăreţ deplin, părea mai mare decât era într-adevăr. Balada printului Eugen de Loewe, pe care o cânta însoţită la un moment dat de un şăgalnic gest, sucindu-şi mustaţa, cuceri toată sala. Multă vreme artistul, căruia Brasovul îi plăcea deosebit de mult, se înorcea cu drag în mijlocul pnetenilor săi.

Dacă Popovici venea de la Bârladul Moldovei, Iaşul ne trimise, afară de Muzicescu, pe neobositul călător prin toate regiunile locuite de români, Teodor Burada. Vioara pe care trăgea arcuşul cu o vervă neântrecută era însoţitoarea lui în călătoriile pe urma fmatilor îndepărtaţi. Când, în focul doinei ce o cânta, o coardă plesni, bărbatul artist, mărunţel de stat şi cu mişcări repezi, propti vioara de genunchi, puse altă strumă o cercă la ureche şi continuă concertul, fără sa fie stingherit de incidentul tulburător. Folclorul învinsese şi de astă dată.

As vrea să mai pomenesc de un oaspe, braşovean şi el de origine, care însă trecuse de atât de multă vreme hotarul, ea să se stabilească în Tară, încât nu-l mai ştiau la Braşov dzcât câţiva bătrâni. Era artistul comic Ionescu, continuatorul lui Millo în interpretarea canţonetelor lui Alecsandri. Îmi aduc ca prin vis aminte de Barbu Lăutaru, Mama Angelusa şi Herscu Boccegiul, care intra în scena de la „Numărul Unu” fugind de câinii imaginari care-l lătrau de după culise. Desi bătrân şi cu o voce slăbită de ani, el fu răsplătit de multe şi îndelungate aplauze.

Dar vama de la Predeal nu era riguroasă numai pentru mărfuri, ci şi pentru artişti, care se strecurau numai rar la noi, mai des însă la Braşov decât în alte părti ale Transilvaniei. Ceea ce trecea granita fără paşaport, erau cântecele, începând cu Steluţa, pe care o cântau şi mamele noastre, continuând cu Bălcescu murind şi cu Călugărul din negru schit, trecând la cântecele populare, dintre care cel mai răspândit era Sârba popilor, şi sfârşind cu cupletele din operetele lut Strauss, cântate în versiunea românească cu atâta artă de nemuritorul Iulian.

Aceasta era epoca de strălucire a popularului artist, şi în acelaşi timp triumful operetei vieneze. Strauss, tatăl şi fiul, Suppé, Millöcker, Zierer şi alţii erau compozitorii răsfăţaţi ai timpului. Voievodul ţiganilor, Liliacul, Fatintzza, Boccaccio, Studentul cerşetor, Sărmanul Ionatan, Mykado Păsărarul apoi Geisa de Sulivan şi alte operete pline de arii melodioase şi cuplete hazlii făceau înconjurul lumii. Până şi libretele romantice, care ni se par astăzi atât de imposibile, erau gustate de public.

Trupa germană care venea anual la Braşov trebuia să dea operetele vechi şi nouă, singurele care atrăgeau un public numeros. Întâia dată când m-au dus şi pe mine părinţii la teatru a fost la opereta Donna Juanitta, în care juca rolul de primadonă Helene Pădure, fiica unui negustor fruntaş din Braşov, care se făcu cântăreaţa într-o trupă ambulantă. Era foarte frumoasă şi avea o voce minunată. In Studentul cerşetor, opereta lui Millöcker, avea un rol de bărbat, şi picioarele ei frumoase făceau pe cocoanele din Braşov, care fuseseră scandalizate când plecase cu „comedianţii”, să dea iarăsi din cap. Bârfelile nu mai conteneau nici când apăru pe scenă tenorul Rust, după ce nu mai fusese în oraşul nostru câţiva ani, din cauză că fugise cu o doamnă din societatea braşoveana. Cele mai cicălitoare între doamnele din Braşov ştiau şi că Babitzky, vioaia şi admirata subretă, care juca numai roluri de fete tinere, era trecută de patruzeci de ani. Iar o femeie de patruzeci avea fete măritate, se purta în haine întunecate şi nu mai sărea pe scenă ca Babitzky cea zvăpăiată. Dar pentru Jupan, negustorul de porci din Voievodul ţiganilor, nu era în trupa lui Bauer niciun actor de talia lui Iulian.

Uneori se dădeau şi opere. Repertoriul era compus mai ales din bucăţi de Verdi, la case se adăuga Faust de Gounod sau Ebreea de Halévy. In 1891 stagiunea operei din Troppau a deschis seria scurtă de reprezentaţii de la 5 la 23 aprilie cu Bărbierul lui Rossini şi a închis-o cu Ernani de Verdi. Reprezentaţiile acestea însemnau adevărate acrobaţii de regie, pe scena cea minusculă a teatrului braşovean, fără lumină electnca şi cu un cor de 6 până la 8 bărbaţi şi tot atâtea femei. Totuşi, noi eram încântaţi cmd lui Faust îi apărea imaginea Margaretei proiectată de o lanternă magică, când un tenorist cu voce frumoasa dar cu picioare strâmbe se prefăcea dintr-un bătrân mâncat de molii în junele cuceritor al Margaretei. Decorurile erau totdeauna aceleaşi, şi aceiaşi coriştii, în care braşovenii recunoşteau pe cutare croitoreasă sau pe o calfă de şelar. Pentru un public ce se lăsa furat uşor de înşelăciunea optică nu conta că ţiganii din Trubadur purtau acelaasi cizme ca şi soldaţii din Faust.

Dar pe cât de putin pretenţioşi erau braşovenii cu privire la decoruri şi la artificiile de regie, pe atât de critici erau fată de repertoriu. Cereau noutăţile din urmă, şi desi din Wagner abia auziseră la promenadă uverturile din Tannhäuser şi Lohengrin, ar fi vrut ca la teatru să se dea operele întregi. Cu acompaniamentul onchestral al operelor de Verdi pricepătorii de muzică nu mai erau mulţumiţi; de aceea a fost un adevărat eveniment când muzica veristă a lui Mascagni ajunse, în cucerirea lumii, şi la Braşov. La un concurs al unei case de editură muzicală din Milano câştigase premiul întâi un tânăr compozitor italian cu totul necunoscut, cu o operă siciliană, nouă ca muzică şi cu un libret mişcător. In curând urmă alt compozitor necunoscut, Leoncavallo, cu „Paiaţa” lui. Fragmente din Cavalleria rusticană erau cântate adesea la promenadă de orchestra oraşului – adevărat, tot atât de des şi Visul unui rezervist, cu semnalele de trompetă din cazarmă, întrerupând melodiile visate de soldatul chemat la exerciţiul de arme – şi chiar de tarafele de lăutari, cu acele portamente ţigăneşti indispensabile unei melodii frumoase. Ca din toate operele gustate de amatori şi din operetele cunoscute de toată lumea, orchestra oraşului aducea regulat potpouri-urile ce erau foarte moderne pe atunci, un fel de fantazii în care se urmau cele mai melodioase părti dintr-o bucată mai mare, cu treceri de câteva tacte de la un fragment la altul.

Intermezzo din Cavalleria şi prologul din Pagliacci erau cântate la „clavir” în cele mai multe case cu fete mari.

Clavirul!

În muzeul primăriei din Viena şi în casa în care a şezut Schubert se pot vedea clavirele celor doi mari componişti de la începutul veacului trecut. Unul din ele are numai clape negre. Pianele sunt mici şi abia se deosebesc de clavecinul sau de spinetul generaţiei anterioare. Dar de la 1830 încoace instrumentul cu care puteai cânta şi încet şi tare – de unde numele lui de „pianoforte”, scurtat mai târziu în „piano”, când această posibilitate de a varia puterea tonului nu mai era cea mai preţioasă însuşire a lui – deveni cel mai de seamă răspânditor al muzicei. Doar patefonul acestui veac şi radioul zilelor noastre l-au putut detrona.

La Braşov pianul a străbătut devreme, mai întâi la germani, dar în scurt timp şi în casele negustorilor români. El era adus cu mari cheltuieli de la Viena, unde se formase de la început o înfloritoare industrie de piane. La o verişoară a mamei mele pianul adus de la Viena e atestat de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, iar în copilăria mea toate rudele mele aveau „clavir” în casă. Când venea câte o vizită, fata cea mai mare trebuia să se aşeze să cânte câte o bucată din Czerny sau – după cum era taxat străinul – o sonatină de Mozart, sau o romanţă sentimentală. Cântatul la pian era tot atât de important ca dulceaţa sau cafeaua turcească ce se oferea vizitatorului, iar acordorul era un meşter foarte căutat. Acesta, la Braşov, nu putea suferi pe prusieni şi când lua luleaua neamţului, se lua după copiii ce-i strigau „să trăiască prusienii!” („hach die Preussen”).

Dar pianul nu făcea parte numai din educaţia fetelor „de familie”, ca şi limba franceză, şi nu slujea numai ca un mijloc de divertisment, ci el înlocuia orchestra în case particulare sau chiar în concerte. In unele familii din Braşov erau cântăreţe cu voci frumoase, care erau ascultate bucuros. Mai ales domnişoarele Popovici erav foarte dotate, şi au cultivat canto şi după ce s-au măritat, devenind doamnele Stătescu şi Anghel. (Fiicele acesceia din urmă sunt şi ele cântăreţe, una din ele fiind angajată la opera din Monte-Ceslo). Dintre fetele Popovici, cea mai mică, Honoria, a fost cântăreaţă de operă în Italia. Ea s-a scufundat cu Titanicul pe când pleca în America să cânte pe scene mari. şi în familia Muresianu, afară de Iacob, compozitorul, cântau frumos Traian şi Sevastia, măritată Davidescu.

Muzicali erau şi membrii familiei Dima. In casa lor se făcea muzică serioasă şi pianul nu era numai o mobilă ce împodobea salonul. Sotia lui Ghilă Dima, Maria, era foarte muzicală şi avea o voce superbă de alto. Ascultând-o cântând, am ajuns să preţuiesc liedul, cea mai nobilă bucată muzicală, la care vocea este în serviciul cântecului, nu invers, ca la cele mai multe arii celebre din opere, care dau virtuoşilor prilejul să strălucească cu mijloacele lor vocale. La lied interpretarea şi sufletul de care cântăreţul dă dovadă primează, iar acompaniamentul formează o parte integrantă a muzicei, făcând ca vocea omenească să iasă la iveală în toată nobleţea ei. De aceea pianul este slujitorul cel mai credincios al liedului, care a găsit cei mai mari interpreţi în suta de ani ce s-a scurs de la apariţia şi răspândirea lui. Adevărata frumuseţe a liedului am cunoscut-o însă abia mai târziu, în cele două centre muzicale germane – căci acest gen muzical este născut şi cultivat în Germania şi Austria germană – Leipzig şi Viena. Tot numai în străinătate am înţeles puterea magică ce emană de la un mare dirijor.

Despre păţania unui demnitar mare al bisericii noastre circula – în privinţa muzicei şi a rolului sefului de orchestră – următoarea anecdotă, care dacă nu era adevărată, avea însă meritul de a caracteriza bine stările de la noi. Când acest respectabil bărbat plecă odată la Viena, prietenii săi voiau să cunoască impresia ce i-a lăsat-o oraşul muzicei. „Am fost şi la operă. Sală mare şi lume gătită. Înainte de a se ridica perdeaua, un domn în frac se aşeză cu spatele întors spre public în fata de cântăreţi la vioară şi „gurdune> şi cu un în mână bătea tactul”.

Pe acela dintre compozitori care s-a mulţumit să vorbească omenirii pe clapele de fildeş ale pianului şi care unea melancolia vremii şi a poporului său după mamă cu strălucirea neamului căruia aparţinea după tată, pe Chopin, l-am cunoscut încă pe când eram la Braşov. Adevărat, numai în câteva balade, ceva mai multe valsuri şi mai ales în cunoscutele sale nocturne, de ajuns pentru ca el să fie pentru mine una din marile revelaţii în muzica. Valsul „de o minută” şi nocturna stropilor de ploaie, atât de tristă, m-au impresionat mult. Mai ales bucata din urmă îmi evoca pe alti doi romantici, cu care mi se părea că se înrudeşte, pe Byron şi Lermontov, poate şi din cauza sfârşitului lor.

Ceea ce nu se auzea la Braşov în cercurile romaneşti era muzica de cameră; şi numai pujini români mergeau la Biserica Neagră să asculte orga la care cânta atât de frumos Geifrig şi mai târziu Lassel. Pentru aceste două feluri de muzică se cerea o cultură muzicală mai temeinică decât o aveau în genaral români, în a căror biserică n-au pătruns nici instrumenmele de coarde şi de suflat, nici orga. La saşi în schimb se dădeau, în câteva familii, cu orchestre mici de diletanţi, adesea, concerte de casă. Muzica instrumentală era cultivată chiar la sate. Tin minte că în clasa a treia de liceu, pe care am făcut-o la saşi, un coleg, originar dintr-un sat din jurul Brasovului, a înjghebat un cvartet de instrumentişti cu care a cântat la ziua numelui profesorului „de clasă” o bucată compusă de el. Aproape toţi colegii mei saşi cântau la vreun instrument sau în corul bisericesc, iar „cantorul” – îl chema Lurz – urma odinioară în ierarhia profesorilor imediat după „rector”, întocmai ca la liceul Sfântvlui Toma din Leipzig, pe vremea lui Bach.

Cu toate acestea braşovenii saşi erau cu mult înapoia sibienilor. Baronul Samuel de Brukenthal n-a fost numai un pricepător al picturii, strângând în palatul său o colecţie remarcabilă de tablouri, ci şi un meloman care-şi amenajase o sală spaţioasă de muzică. Tradiţia inaugurată de el în secolul al XVIII-lea a dăinuit şi în cel următor, şi artisii mari se învăţaseră să prelungească turneurile lor până în capitala politică a Transilvaniei. Însuşi marele Liszt dădu un concert. Dar sibienii de baştină n-au fost cuceriţi de el, ca magnaţii unguri ce i-au făcut ovaţii nesfârşite. Pentru priceperea muzicală a sibienilor e caracteristic că virtuozitatea neasemănată a lui Liszt nu i-a putut opri să vadă superficialitatea compoziţiilor sale, cu nesfârşitele zorzoane, care-i dădeau prilej să-şi arate jocul său măiestrit.

Dar comparând pe saşii din Sibiu cu cei din Braşov, nu trebuie să uităm că lângă valea Cibinului nu erau numai compatrioţi de-ai celor de lângă Tâmpa, ci şi multi funcţionari austrieci şi o garnizoană puternică cu ofiţeri ce purtau nume italieneşti şi franţuzeşti şi blazoanele unei vechi aristocraţii. La începutul veacului al XIX-lea era în Sibiu un organist cu numele Caudella, probabil un predecesor al compozitorului bucureştean cu acelaşi nume, de mai târziu.

TEATRUL – AGATA BÂRSESCU.

Strada Hirscher se numea pe atunci şi a „Teatrului”, căci acolo, pe locul actualului cinematograf „Reduta”, era clădirea veche a teatrului, pe care am mai apucat-o şi eu. Ea a fost dărâmată abia în anul 1892. Era veche de peste un secol, se numea, ca o sală vestită dnn Viena, „Raduta” şi avea o faţadă împodobită cu zorzoanele stilului baroc târziu şi rococo incipient. Una din cele două clădiri din care era compus, cea cu sala de teatru, avea spre stradă un rând de ferestre rotunde.

În sala ei spaţioasa – cel putin mie mi se părea mare – s-au dat multe baluri, la care mergeau bunicile noastre în crinoline de mătase scumpă. Ca să nu se murdărească pe pantofii da atlas cu „tina” de pe stradă şi să nu-şi „sgârcească” fustele înfoiate, ele intrau în câte un ciubăr de-l purtau cu „rudurile” două slujnici. Pe scena teatrului au jucat uneori, ca oaspeţi, actori mari din Viena, ea Adolf Sonnenthal, pe care, bătrân, l-am mai văzut şi eu în teatrul imperial din caprtala Austriei.