Puscariu Sextil

Un adevărat martir anonim al gazetăriei ardelene a fost celălalt redactor, Grigore Maior. Negricios, slab, cu barba rară în jurul obrazului smead şi cu ochii speriaţi în fundul capului, acest salahor al condeiului muncea de dimineaţa până seara, neştiut de nimeni. Când corespondentele externe lipseau, el trebuia să le înlocuiască, sau, ceea ce era şi mai obositor, trebuia să dea o formă convenabilă celor scrise de nişte agramaţi. El traducea din foile străine informaţiunile, avea veşnic grija ca tonul gazetei să rămână decent si, mai ales, să nu jignească suceptibilităti şi să nu stârnească intervenţia procurorului ungur. Cu toată grija lui, tot a trebuit să înfunde de câteva ori temniţă de stat din Seghedin. Cât stătea închis, era timpul unei cure de recreaţie. Nebunia a pus capăt şi vieţii acestui gazetar veşnic surmenat.

Gazetele ardelene, cărora primii gazetari le aleseseră formatul şi împărţirea materialului după model nemţesc, se deosebeau mult de jurnalele din România, redactate după cele franceze si, prin „Universul” lui Cazzavilan, după cele italiene. Toate se deosebeau însă de gazetele de astăzi, când se poate spune că avem câteva trăsături româneşti în felul de-a face o gazetă.

Ceea ce lipsea cu desăvârşire „Gazetei” era partea senzaţională – asasinate, furturi, escrocherii, sinucideri, incendii, copii găsiţi, certe urmate de bătăi etc. În toate orăşelele din tară, descrise cu cele mai amănunţite ştiri culese la fata locului. Adevărat că asemenea lucruri se întâmplau mai rar la noi, dar chiar când corespondenţii le aminteau, o făceau fără să insiste asupra amănuntelor, dintr-un fel de decentă gazetărească ce nu dădea faptului divers spaţiul rezervat în gazeta unor lucruri mai importante. Cititorii aveau o mare încredere în ceea ce citeau. Ceea ce se tipărea era sfânt. Despre profesorul Oroianu de la gimnaziul din Braşov se povesteşte că venind într-o zi la scoală, surprinse pe un elev mâncând brânză înfăşurată în „Gazeta Transilvaniei”. Profanarea aceasta – brânză în foaia lui Bariţiu şi a Mureşenilor! – i se păru atât de condamnabilă, încât dădu băiatului o bătaie zdravăna şi-i explică cu ce greutăţi şi jertfe se scrie o gazetă românească.

În „Gazetă” lipseau şi anunţurile bănoase – afară de ilustraţia cu un pescar lângă care era un peste enorm, pentru recomandarea emulsiunii Scott si, în calendare, leacurile ce le recomanda farmacisrul Vertes din Lugoj – şi rubrica despre sport, precum şi cea economică şi financiara. Pentru asemenea lucruri nu existau în redacţie oameni pregătiţi. Aceştia s-ar fi căutat şi găsit însă, dacă cititorii ar fi avut interes sa fie informaţi. Puţinul ce se relata despre progrese tehnice se traducea din gazetele străine la rubrica „Din lumea mare”. Interview-urile şi anchetele, atât de preţuite de cei ce iubesc reclama, nu existau încă. Exista însă buna-credinţă şi simţul răspunderii pentru cele publicate. Mult mai târziu încă, când socrul meu ne surprindea cu câte o veste senzaţională adusă de jurnalele din România Mare, noi, care cunoşteam felul de a scrie şi a dezminţi cele scrise, ne exprimam îndoiala în veridicitatea ştirii. „Vestea e autentică – răspundea socru-meu – am citit-o doar în gazetă!”

În odăiţa de alături, într-un vraf de jurnale în toate limbile, lucra Aurel Muresianu. El scria în fiecare zi articolul de fond şi veghea cu gelozie ca tonul „Gazetei” să rămână cel serios şi plin de demnitate, de odinioară. Putini îşi vor da seama ce însemnează să iai în serios menirea ta de jurnalist, aşa cum o făcea Auşel Muresianu. De multe ori, intrând, după scoală pe la patru după-amiaz, la redacţie, îl găseam măsurând cu pasi largi odaia şi chinuindu-şi cu degetele de la mâna dreaptă musca din barba albită înainte de vreme. Din când în când venea băiatul din tipografie: „Să-mi daţi articolul!” Căci „Gazeta” trebuia să intre la maşină şi din articolul de fond nu era scris încă niciun rând. Alteori articolul fiind gata în minte, trebuia găsit pentru el un titlu potrivit. „Nu ştii un titlu” mă întreba, dezvoltându-mi ideile. „Mai bine era să nu fi introdus titlurile şi să pun în frunte numai data, ca la „Neue Freie Presse>„! Această căutare chinuitoare a unui titlu care să atragă atenţiunea cititorilor era o dovadă a surmenării sale. Dimineaţa, sub cuvânt că trebuie să citească jurnalele străine, ca să găsească subiectul cel mai actual, nu lucra, amânând până în ultimul moment articolul, iar atunci zorul pe care zilnic i-l dădea tipograful îl enerva şi îl silea să se înteţească şi mai tare. Cu toate acestea, chiar în anii din urmă, când era foarte slăbit de boală, el nu lăsa pe alţii să scrie primele articole, ţinând cu îndărătnicie la direcţia consecventă a foii sale.

Si, de fapt, dacă Aurel Muresianu, ca om, trecea de fantast, şi ca jurnalist, de ceva cam greoi, un lucru îi recunoşteau şi adversarii, că a rămas consecvent, păstrând cu sfinţenie tradiţia foii Mureşenilor şi ţinând cu respect la misiunea de apostol al jurnalisticei române din Ardeal.

Pe când alte jurnale aveau o ţinută mai mlădioasă şi credeau că în politică uneori trebuie să te adaptezi unor împrejurări schimbate; pe când, chiar în sânul comitetului national, voci tinere vorbeau de schimbare de atitudine, „Gazeta”, ocolind cu tact chestiunile confesionale – toţi redactorii, afară de Scurtu, erau uniti, şi Blajul aştepta de la ei mai multă coloare greco-catolică – a ştiut să apere programul national cu îndârjire, susţinând pasivitatea parlamentara fată de orice încercări de luptă activă şi de concesiuni oportuniste.

În urma acestei intransigente duse la extrem, „Gazeta” pierdu unele simpatii. Abonaţii ei nu erau platnici prea buni şi directorul ei trebuia de multe ori să umble singur să încaseze abonamentele. Din cauza proceselor de presă, desi „Gazeta” nu avea aşa multe ca alte foi, şi a inovaţiei de a scoate duminica un număr dublu, pentru ţărani, cu un material bogat şi cu un preţ mai ieftin, cheltuielile creşteau şi nu se acopereau din veniturile tipografiei proprii.

Acest număr de duminică şi corespondentele cu ştiri despre mişcarea culturală din oraşele şi satele mai mari ale Ardealului, la care ţinea şi directorul şi cititorii, corespundeau cu ideea ce şi-o făcuse jurnalul românesc din Ardeal despre menirea presei. Luptele politice din Regat nu intesesau – şi nu trebuiau să preocupe pe românii din Ardeal, care aveau să rămână imparţiali – iar certele ungurilor în parlamentul din Budapesta aveau un interes numai când priveau direct sau indirect pe români. Dar înfiinţarea unei bănci, sau zidirea unei biserici sau scoli în cutare sat din Tara Bârsei, sau reprezentaţia teatrală a „tinerimei studioase” din Abrud sau Turda, erau evenimente ce nu puteau fi trecute cu vederea. Urmând o tradiţie veche ardeleană, satul şi literatura lui populară erau în mare cinste. Orăsanul din Transilvania nu pierduse contactul cu satul din care s-a ridicat, iar prin propaganda ce o făcuse Alecsandri pentru versul popular şi prin răspândirea ce se dădea studiilor de folclor şi etnografie, culegerile produselor muzelor în costum national erau la ordinea zilei. „Gazeta” se decise deci să editeze o dată pe săptămână un număr pentru popor, cu sfaturi gospodăreşti, cu propagandă pentru igienă şi ridicarea culturii, cu ştiri din toată lumea şi cu multe basme snoave, anecdote şi versuri populare sau scrise în stil popular. Această gazetă de duminică era bine redactată, având corespondenţi pricepuţi pe la sate.

Cele două lovituri ce le primi „Gazeta” în vremea aceasta nu veniră nici de la autorităţi, nici de la abonării platnici răi, ci de aiurea. La Sibiu începuse să apară „Tribuna”, mai bine scrisă, mai mlădioasă, cu idei mai nouă şi cu mai mult curaj. Procesele de presă curgeau gârlă, şi ele îi măreau necontenit aureola de martiră. In jurul lui Slavici şi al lui Eugen Brote se grupară cele mai talentate condeie tinere.

Brasovul negustorilor şi al ortodocşilor, dar mai ales al tinerilor profesori – şi acest lucru a fost o lovitură grea pentru „Gazeta” – era „tribunist”. In jurul lui Diamandi Manole şi în jurul profesorilor nou veniţi la gimnaziul din Braşov se strânseră multi. Vasile Goldis nu se sfii să scrie un articol vehement, cu neobişnuitul, în presa din Ardeal „hai sictir” la adresa directorului Gazetei”. Valeriu Branişte îşi bătu cu atât sarcasm joc de „baba Gazetă” şi de interminabila serie de articole de fond „la situaţie”, scrise de Aurel Muresianu, încât lucrul se sfârşi cu un duel între Branişte şi Scurtu. Acesta din urmă umblă multă vreme cu braţul în cârpă neagră, iar Branişte scrise din temniţă din Seghedin o serie de arncole spirituale, mult gustate de amicii săi.

Prilejul la neântelegerile dintre „Gazeta”, credincioasă atitudinii demne şi prudente adoptată de Gheorghe Bariţiu, şi stilul nervos al tinerilor din jurul lui Slavici, care scria că „soarele românismului răsare la Bucureşti” şi era un convorbist plin de temperament, crescut la Viena pe lângă Eminescu, îl dădu cuvântarea ţinută la solemnitatea deschiderii gimnaziului, cu ocazia serbării Sfintei Sofii, de profesorul Ghiţă Pop. Sosit de-abia de curând la Braşov, tânăr şi cu faima de poet de talent – a scris şi o dramă în cinci acte intitulată Horia – cu vocea lui sonoră de tenor, la un moment dat intercală în vorbirea lui versurile populare despre armele Iancului”, pe care „le plouă şi le ninge, şi n-are cine le-ncinge” In sala gimnaziului se făcu în primul moment o linişte mormântală, pentru ca în momentul următor toată lumea să izbucnească în aplauze nesfârşite.

Acest incident putea avea cele mai grave urmări pentru soarta gimnaziului, care de mult era un spin în ochii guvernului din Budapesta. Ghiţă Pop trebui să plece din Braşov – la Bucureşti, unde ajunse profesor la un liceu; a murit după mai multi ani, asasinat de un elev – dar tinerii profesori şi „Tribuna” din Sibiu nu se liniştiră, ci Branişte trimise la Brote, iar acesta publică discursul cu „armele Iancului”. Braşovenii se despărţiră în două tabere, grupate în jurul „Gazetei” şi al „Tribunei”.

Promsul Memorandului, ce veni în 1894 să zguduie toată suflarea românească, aduse strângerea rândurilor şi uitarea dezbinărilor locale. Aurel Muresianu plecă la Cluj, ca apărător al unuia din cei de pe banca acuzaţilor, iar noi, elevii gimnaziului, citeam rapoartele trimise de el şi publicate în „Gazetă”, fără să mai avem preferinţe pentru vreuna din foile romaneşti.

În istoria jurnalisticii române din Ardeal, „Gazeta Transilvaniei” ocupă un loc de frunte, desi a rămas o foaie provincială. Dr. Aurel Muresianu, credinciosul şi îndelungatul ei director, şi-a câştigat mai multe merite decât multi din adversarii săi mai populari, care în locul gravitaţii acestuia, aduceau zeflemeaua, ce prinde mai uşor la publicul mare.

PROCESUL MEMORANDULUI – FILOROMÂNII – O FOTOGRAFIE BUCLUCAŞĂ.

Tineretul braşovean primea, în gimnaziul cu vechi tradiţii româneşti, o educaţie naţională pe care nu trebuia să o propovăduiască profesorii, ci care era în atmosferă; ea sălăşluia între zidurile lui. Profesorii nu predicau naţionalismul (15), dar erau o pildă vie a lui. […].

Conflictele cu autorităţile deveniră mai grave când guvernul din Budapesta ordonă câteva restricţii, interzise câteva libertăţi şi introduse nişte inovaţii supărătoare sau vexatorii. Când am fost opriţi să mai purtăm chipie cu panglică tricoloră, am pus în locul ei una albastra pe chipiele elevilor din clasele superioare, galbenă la cei din „comerciale” şi rosie la cei din clasele inferioare, căutând, cel putin la început, să ieşim la plimbare câte trei, cu colori diferite, într-un sir. Mai greu ne-a căzut când ni s-a cerut ca istoria Ungariei şi literatura maghiară să se predea şi să se „răspundă” numai ungureşte. Mai ales elevii din Regat, care n-aveau de unde sti ungureşte, au fost grav atinşi de această ordonanţă, care le făcea imposibilă urmarea gimnaziului din Braşov până la urmă. Îmi aduc ammte de bietul Constantin Ionescu, poreclit Barbarossa, mai târziu profesor şi direoeor al Liceului „Lazăr” din Bucureşti – un elev excelent, care învaţa ca papagalii literatura maghiară, fără să înţeleagă nici jumătate din ceea ce memoriza: „Kis, Kis – care va să zică Kisfaludi; Károly – care va să zică Kisfáludi Karoly…” aşa mergea, potincnindu-se, până ce ştia pe de rost toată biografia poetului maghiar.

În această atmosferă încărcată veni procesul Memorandului, care târa pe banca acuzaţilor pe cei mai de seamă conducători politici ai românilor din Transilvania, pentru vina de a fi dus împăratului, pentru care luptaseră în revoluţia din 1848, un memorand în care erau înşirate „graviminile” poporului român şi nedreptăţile ce i se fac. Deputăţia n-a fost primită de împărat, iar Memorandul a fost pus „ad acta”, fără ca Franz Iosef să fi avut curiozitatea să-l deschidă. Magnaţii maghiari erau bine organizaţi la Curtea din Viena, iar împăratul indiferent fală de români. Budapesta însă văzu în gestul românilor, care înconjurau pe unguri şi se adresau direct monarhului, o crimă de înalta trădare, înscenând un proces monstru şi monstruos la Cluj. […].

În această epocă eroică, care a culminat cu procesul Memorandului, am trăit, ca elevi în liceu, momente de adevărată înălţare sufletească. Nici profrsorii noştri nu urmăreau cu mai putină încordare fazele acestui proces cu momente cu adevărat dramatice, şi închideau ochii când în loc să intrăm punctual în clasă, noi zăboveam pe vreo bancă a Dupăzidurilor, unde unul din noi citea cu voce tare dările de seamă amănunţite de la proces. Reciteam răspunsurile pline de demnitate şi curaj date procurorului de un Cristea sau Coroianu, ne însufleţea oratoria unui Lucaciu şi îl vedeam aievea cum se ridică preşedintele Comitetului national, doctorul Raţiu (căruia plebea din Turda i-a spart ferestrele) si, făcând un gest larg cu mâna lui de uriaş, întunecând cu umbra ei o parte din sală, răspunzând la întrebările procurorului pline de venin, enunţa cu glas ridicat că drepturile unei naţiuni nu se discută, ci se afirmă.

Acest răspuns plin de demnitate a sosit tocmai în momentul când acuzaţii păreau ca şovăie, sub ameninţarea temniţei grele. In zadar se zbăteau cei mai iscusiţi avocaţi ardeleni, bătrâni cu experientă de vechi apărători şi tineri plini de elan, între care se distingea cu deosebire Amos Frâncu, din neamul moţilor îndărătnici şi neânfricati, căci nici argumentele juridice, nici logica faptelor nu puteau răzbi contra şovinismului. Atunci apăru din Bucureşti Ionas Grădisteanu, si deodată acuzaţii se prefăcură în acuzatori (16).

Toată lumea românească era entuziasmată de curajul celor ameninţaţi cu cele mai grele pedepse, şi nu mai putin corespondenţii străini (căci procesul acesta atrase întâia oară mai cu dinadinsul atenţia străină asupra stărilor de la noi), cu toate că erau siguri că această atitudine a memorandiştilor va îndârji şi mai mult autoritălile.

Si, de fapt, anii de temniţă grea au fost multi. Raţiu şi Lucaciu erau în fruntea condamnaţilor, cu câte cinci ani. Dar când a trecut Lucaciu prin gara Braşov, lumea românească i-a ieşit în întâmpinare la gară, iar noi, elevii de liceu, i-am sărutat poalele hainei.

„Trăim timpuri grele, dar frumoase”, ne-a spus el. Dar în felul cum ne-a spus-o şi din fata lui de iluminat am înleles că vremile erau frumoase tocmai pentru că erau aşa de grele. Nu era popa de la Siseşti care ne vorbea; ci omul ras la obraz şi cu ochii pătrunzători făcea parte din cohortele romane. Multă vreme cântecul nostru favorit era doina lui Lucaciu. […]

Răsunetul acestui proces a fost mare. Tocmai în Norvegia îndepărtară s-a auzit un glas puternic de revoltă împotriva barbariei autorităţilor maghiare. Scrisoarea deschisă, publicată de scriitorul Bjornson, făcu ocolul presei europene şi numărul prietenilor noştri crescu cu unul din cei mari.

Filoromânii!

Grija pentru buna părere a străinilor şi satisfacţia ce o simţeam când în străinătate se ivea câte un prieten al neamului nostru era caracteristică pentru spiritul public de la noi, care eram un neam oropsit şi nedreptăţit, obişnuit să audă numai hulă, sau să fie trecut cu vederea de cei ce s-au putut ridica la puterea ce le-o dădea avuţia mai mare, gratie împrejurărilor istorice mai favorabile.

Pe atunci nu se cunoştea încă la noi marele rol al reclamei în comerţ şi al propagandei în politică. […].

Căci propaganda îşi are şi ea capriciile ei. Marele răsunet ce l-a avut Latina gintă abia îl înţelegem dacă citim azi, cu ochi critici, poezia aceasta, care nu-i, desigur, una din cele mai reuşite ale lui Alecsandri, şi nici prestigiul de care se bucura, ca poetă, Carmen Sylva. Cu toate acestea, ambii ne-au făcut multă atmosferă favorabilă în ţările latine şi în Germania.

În Ardeal, unde lumea nu e atât de uşor dispusă să facă haz de lucruri serioase, filoromânii, nu prea numeroşi dealtfel, erau consideraţi cu multă recunoştinţa. Marchizul Pandolfi sau alti bărbaţi ce ne luau apărarea erau numiţi cu respect. Când în biblioteca „Reklam” apăru întâia cărţulie tradusă din româneşte Moara cu noroc a lui Slavici, căreia îi urmară în curând Nuvelele lui Caragiale, umblam cu ele pe la toţi cunoscuţii nemţi, recomandându-le lectura lor. „Rumänische Revue” a lui C. Diaconovici era abonată în multe familii romaneşti. Articolele politice şi istorice, sau traducerile din literatura românească, înainte de toate satirele lui Eminescu, traduse în versuri de Em. Grigorovita, care se publicau în ea, se citeau mult. şi Mite Kremnitz, amica şi colaboratoarea Carmen Sylvei, cu care a scris împreună romanul Bate la uşă,. Trecea de mare talent. Emile Picot, în Franţa, care a publicat o colecţie de poezii populare şi făcea cursuri de limba română la „Ecole des langues orientales” la Paris, cehul Pick şi mai ales profesorul Jung din Innsbruck, care a combătut pe Roesler şi teoria lui, erau citaţi cu recunoştinţă, iar Berger primea scrisori calde de la prietenii săi de la noi pentru cartea lui despre România.

Un eveniment fu publicarea în „Convorbiri literare” a versurilor româneşti, curgătoare şi armonioase, de poetul provansal Boniface Hetrat. Ele aduceau ceva din căldura soarelui din sudul Franţei şi sonoritatea limbei trubadurilor. Dar poetul făcu marea greşeală că nu rămase în străinătate, ci se strămută în România. Astfel, acest om modest şi foarte urât la fată, pierdu tot farmecul cu care îl învăluiau cei ce-l ştiau peste nouă mări şi jări. Abia în revista „Viaţa nouă”, mai tâtziu apăru din nou în publicitate, în revista „Viaţa Nouă”, şi câţiva ani înainte de primul război mondial tipări şi un volum de versuri.

Un filoromân care mai ales în Ardeal, s-a bucurat totdeauna, de mari simpati era cehul Jan Urban Jarnik, profesor la Universitatea din Praga. Cum a ajuns el să înveţe româneşte, e îndeobşte cunoscut de cei din generaţia mea, căci ne-a spus-o de repetate ori în acel interminabil Drumul pe care am mers, publicat în „Convorbiri literare”. De fapt, ştia foarte bine limba noastră şi seria într-un stil popular, cam forţat popular, prea mult înţesat cu „pasă-mi-te”, luat de la Ispirescu, şi cu „bag seamă”. Colecţia de Doine şi strigături din Ardeal, editată în tovărăşie cu Andrei Bârseanu, e una din cele mai bune, iar glosarul bogat – specialitatea acestui filolog căruia îi plăcea să purice textele şi să se îngroape în fise – este un model de exactitate şi concizie. In „Tribuna” lui Slavici el traduse româneşte romanul Bunica de Bojena Nemtova. Când l-am cnunoscut eu, mai târziu, el era un om voinic, cu barba şi mustăţile zburlite şi cu înfăţişarea slavă, care povestea oricui era dispus să-l asculte cum ajunse să ne iubească. Pe pieptul boţit al cămăşii sale flutura o mare decoraţie românească la care ţinea faarte mult, iar fracul, rămas prea strâmt, căci îl avea de la nuntă, era parcă ilustrarea vorbelor: „Eram tocmai la nunta mea, când îmi veni vestea că la Blaj se tine sesiunea Asocialiunei Transilvane. Lăsai toate baltă şi alergai la voi, fraţilor”… Era multă sinceritate în dragostea ce ne-o păstra acest filoromân veritabil.

Oarecare vâlvă făcu, pe când eram în clasele din urmă ale liceului, germanul Rudow, un poliglot care se putea lăuda că atunci când a împlinit treizeci şi trei de ani, cunoştea treizeci şi trei de limbi. Acest om original, care ne-a învăţat iute limba, fiind căsătorit cu o româncă, poeta Suciu, s-a stabilit mai întâi la Sibiu; apoi, dacă nu mă înşel, la Arad. El a scris despre noi diferite articole lipsite de căldură, dar în general bine informate. Istoria literarurii române scrisă de el în limba germană a produs o mare vâlvă la cei nemultumili cu locul ce li s-a rezervat în această cărţulie, înainte de toate la cei grupaţi în jurul „Revistei nouă”, unde Haşdeu, Săineanu şi Ionescu-Gion îl criticară aspru şi îşi bătură joc de convorbiristii Iacob Negruzzi şi Bogdan-Duică, care au scris prefaţa sau au colaborat la această carte. Rudow a murit tânăr.

O admiraţie nelărmurită am avut, împreună cu alti transilvăneni, fată de Gustav Weigand, care scrisese despre români si, cu sprijinul guvernului român, întemeie, în 1892 sau 1893, la Leipztg, un Seminar român. Atras de faima acestui filoromân, am plecat, după absolvirea liceului, la universitatea unde făcea cursuri. Toată cariera mea viitoare a fost hotărâtă de acest filoromân, care era şi un eminent profesor.

În jurul procesului Memorandului se iscă o literatură întreagă de scrieri de natură politică. Cele două mai importante fură Chestiunea română, un studiu mare şi documentat de Eugen Brote, şi Replica (17). Autorul ei era Aurel Popovici, care studia medicina la Graz şi care se dovedi ca un cap politic de primul rang şi un teoretician plin de temperament al politicii noastre. Vasta sa cultură şi stilul său zvâcnit, cu multe sublinieri şi citaţii din cele mai nouă cărţi, erau ceva nou la noi.

Noi, elevii din cele două clase din urmă ale liceului, eram stăpâniţi cu totul de acest curent naţionalist, alimentat de proces şi de literarura politică pe care a stârnit-o. Aveam impresia că nu puteam rămâne în afară de jertfele aduse de cei mai de frunte bărbaţi ai neamului. In 1894 intrarăm în contact cu „octavanii” – adică cu elevii clasei a opta – de la Blaj şi Năsăud, şi făcurăm o societate secretă cu deviza „Venin vom lua, Prin foc ne vom scălda, Pentru idealul nostru national”. Îndată după „matură” examenul de bacalaureat – voiam să începem activitatea politică. Deocamdată hotărârăm să luăm contact unii cu alţii în vacanta Crăciunului.

Iniţiativa o luă Brasovul. Ion Scurtu – care mai târziu trebui să părăsească Universitatea din Cluj pentru ţinuta sa „iredentistă” – şi cu mine am fost aleşi de colegi să plecăm la celelalte două licee. Am pornit, într-o zi rece de decembrie, mai întâi la Blaj, unde ne aşteptau câţiva colegi mai răsăriţi, ca Tiberiu Brediceanu, Macaveiu canonicul şi marele dignitar de mai târziu, cei doi fraţi Octavian şi Traian Mihai din Orăştie, fostul nostru coleg la gimnaziul din Braşov Octavian Tăslăuanu şi alti câţiva. In odaia separată a unui birt studenţesc ţinurăm conventicule cu cuvântări şi jurăminte sărbătoreşti.

Mai putin netedă ne-a fost călătoria la Năsănd, unde pe atunci nu era tren. Voind să facem economie, căci resursele noastre financiare erau foarte limitate, nu am luat bilet direct până la Bistriţa, prin Cluj, ci numai până la Apahida, unde am aşteptat câteva ore, într-o gară mică şi prost încălzită, trenul care se forma la Cluj. Voiam să evităm oraşul care a pronunţat sentinţa memorandiştilor. La Bistriţa ne-am dus la avocatul Tripon, căruia i-am spus care era cauza călătoriei noastre, şi am aflat un sprijin larg la acest patriot şi iubitor al oricărei mişcări generoase. El ne făcu şi rost de sania ce avea să ne ducă la Năsăud. Când ne-am îmbarcat, înfăşuraţi în bunde groase, pentru un drum dzstul de lung, spre orăşelul în oare nu cunoseeam decât pe doi colegi, dintre care unul studiase la Braşov până în clasa a şasea, aveam impresia că suntem doi nihilişti din romanele lui Turgheniev. Pentru ca această asemănare, ce ne plăcea atât de mult, să fie şi mai mare, la întoarcere, în noaptea viitoare, sania s-a răsturnat cu noi la o cotitură de drum şi oricât ne învăleam în blăni, nu mai izbutirăm să ne încălzim. Noroc cu ceaiurile calde ale avocatului Tripon, care ne îngriji şi ne ospătă ca pe copiii lui.

Si la Năsăudul grănicerilor, şi la Blajul Câmpiei Libertălii găsirăm colegii entuziaşti pe care ne puteam bizui. Cei din urmă, în elanul lor national, avură însă sdeea năstruşnica să se fonografieze, iar pe fotografia înconjurată de o ghirlandă de foi de stejar şi panglică tricoloră pictată de un fotograf blăjean, acesta scrise cu litere aurii „Venin vom lua, Prin foc ne vom scălda, Pentru idealul nostru national”. Fotografia ajunse în alte mâini decât cele ce trebuiau şi conducătorii octavanilor blăjeni nu ajunseră să se mai scalde în foc, căci fură eliminaţi din scoală. Intre ei erau şi Tiberiu Brediceanu şi Octavian Tăslăuanu.