Alexandre dumas contesa de charny

ALEXANDRE DUMAS

CONTESA DE CHARNY

**
În româneşte de SOFIA MARIAN şi BEN MARIAN

EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ

Capitolul 1

UN DUŞMAN ÎN PLUS

Toată scena în care domnul de Choiseul l-a amenin­ţat pe omul care vorbea în numele Adunării Naţionale s-a petrecut fără ca acesta din urmă măcar să fi observat că scăpase dintr-o primejdie de moarte.

Părea dealtfel preocupat de un sentiment care-i stăpînea sufletul mult mai puternic decît acela al fricii. Nu te puteai înşela privindu-l. Avea pe faţă expresia vînătorului care vede, în sfîrşit, strînşi şi îngrămădiţi într-o groapă şi deveniţi prada sa, leul, leoaica şi puii de leu care i-au devorat unicul copil.

Totuşi, la cuvîntul prizonieri, care stîrnise mînia dom­nului de Choiseul, regele se ridicase.

— Prizonieri ? Prizonieri în numele Adunării Naţio­nale ? Ce vreţi să spuneţi ? Nu vă înţeleg.

— E totuşi foarte simplu şi lesne de înţeles, răspunse delegatul Adunării Naţionale. În pofida jurămîntului fă­cut de a nu părăsi Franţa, aţi fugit noaptea, călcîndu-vă cuvîntul, trădînd naţiunea, trădînd poporul. Astfel că naţiunea a strigat „la arme”, astfel că poporul s-a răsculat, şi că poporul şi naţiunea vă spun prin glasul unuia dintre ultimii dumneavoastră supuşi — care, cu toate că vine de jos, nu este mai puţin puternic — „Sire, în numele poporului, în numele naţiunii, în numele Adunării Naţio­nale, sînteţi prizonierul meu !”

În camera alăturată izbucni un freamăt de aprobare însoţită, mai bine zis urmată de aplauze frenetice.

— Doamnă, doamnă, murmură la urechea reginei dom­nul de Choiseul, nu veţi uita că dumneavoastră m-aţi oprit şi că de nu v-ar fi fost milă de omul acesta, n-aţi fi suferit o asemenea jignire.

— Toate acestea nu vor însemna nimic dacă ne vom răzbuna, spuse şoptind regina.

— Da, reluă domnul de Choiseul, dar dacă nu ne vom răzbuna ?...

Regina scoase un geamăt surd şi dureros. Dar mîna lui Charny se întinse încet deasupra umărului dom­nului de Choiseul şi atinse braţul reginei. Maria-Antoaneta se întoarse repede.

— Lăsaţi-l să spună şi să facă ce vrea, şopti contele, am eu grijă de el...

În acest timp, uluit de noua lovitură primită, regele privea cu uimire sumbrul personaj care îi vorbise într-un limbaj atît de energic în numele Adunării, al naţiunii şi al poporului. Uimirea sa era dublată şi de o oarecare curiozitate, căci i se părea că, deşi nu-şi amintea unde, mai văzuse odată acest chip.

— Dar, în sfîrşit, spuse el, ce vreţi de la mine ? Vorbiţi !

— Sire, vreau ca nici dumneavoastră, nici familia re­gală să nu facă un pas spre străinătate.

— Şi, fără îndoială, veniţi cu mii de oameni înarmaţi să vă opuneţi plecării mele ? spuse regele, care îşi re­căpătase energia în timpul discuţiei.

— Nu, Sire, sînt singur, mai bine zis nu sîntem decît doi : aghiotantul generalului La Fayette şi cu mine, un simplu ţăran. Numai că Adunarea a dat un decret. Ea s-a bizuit pe noi ca decretul ei să fie executat, şi va fi exe­cutat.

— Daţi-mi decretul, cel puţin să-l văd, spuse regele,

— Nu-l am eu, ci tovarăşul meu. El este trimis de generalul La Fayette şi de Adunare, spre a executa dispo­ziţiile naţiunii. Eu sînt trimis de domnul Bailly, dar mai ales de mine însumi, pentru a-l supraveghea pe aghio­tant şi a-i zbura creierii dacă şovăie.

Regina, domnul de Choiseul, domnul de Damas şi ceilalţi se priviră cu uimire. Nu văzuseră niciodată poporul decît oprimat sau furios, cerînd iertare sau ucigînd. Pentru prima oară îl vedeau liniştit, drept, cu braţele încrucişate, cunoscîndu-şi puterea, apărîndu-şi interesele în numele drepturilor sale.

La rîndul său, Ludovic al XVI-lea înţelese repede că nu era nimic de sperat de la un om de un asemenea soi şi, grăbit să termine cu el, întrebă :

— Ei bine, unde vă e camaradul ?

— Aici, spuse el, în spatele meu.

Făcînd un pas înainte după aceste cuvinte, lăsă uşa liberă, prin deschizătura căreia putea fi văzut un tînăr îmbrăcat în uniformă de ofiţer aghiotant, sprijinit de fereastră.

Era şi el foarte tulburat, numai că tulburarea sa, în loc să fie reflexul forţei, era doar al tristeţii sale.

Obrazul îi şiroia de lacrimi şi în mînă ţinea o hîrtie.

Era domnul de Romeuf, tînărul aghiotant al genera­lului La Fayette, pe care cititorul nostru l-a cunoscut în momentul sosirii la Paris a domnului Louis de Bouillé.

După cum a reieşit din convorbirea avută atunci cu tînărul regalist, domnul de Romeuf era patriot, un patriot sincer. Dar, în timpul dictaturii domnului La Fayette asupra palatului Tuileries, însărcinat cu supravegherea reginei şi cu însoţirea ei în plimbările ce le făcea, tînărul ofiţer a ştiut să stabilească în raporturile sale cu Maria-Antoaneta atîta delicateţă respectuoasă, încît regina i-a exprimat în mai multe rînduri recunoştinţa.

Astfel că, zărindu-l, ea exclamă penibil surprinsă :

— Oh ! Dumneavoastră ?

Apoi, cu acel geamăt dureros al femeii care vede dînd greş o forţă pe care o credea de neînvins, adăugă :

— Oh ! n-aş fi crezut-o niciodată !...

— Aşa ! spuse murmurînd şi zîmbind al doilea mesa­ger. Se pare că am făcut bine venind.

Domnul de Romeuf înaintă cu ochii în pămînt, mergînd cu încetineală şi ţinînd decretul în mînă.

Nerăbdător, regele nu lăsă tînărului timp să-i prezinte decretul, făcu un pas iute spre el şi i-l smulse din mîini. Apoi, după ce-l citi, spuse :

— Nu mai există rege în Franţa.

Bărbatul care-l însoţea pe domnul de Romeuf surîse ca şi cum ar fi vrut să spună : „Ştiam bine”.

La aceste cuvinte, regina făcu o mişcare spre rege spre a-l întreba.

— Ascultaţi, doamnă, spuse el. Iată decretul pe care Adunarea a îndrăznit să-l dea.

Şi citi cu glas tremurînd de indignare următoarele rînduri :

„Adunarea dispune ca din această clipă ministrul Afacerilor Interne să trimită curieri în toate departa­mentele teritoriului cu ordinul ca toţi funcţionarii publici, gărzi naţionale şi trupe de infanterie să aresteze sau să ordone a fi arestată orice persoană ce va încerca să treacă frontiera şi, în acelaşi timp, să reţină orice bunuri sau arme, muniţii, valori în aur sau argint, cai şi trăsuri. În cazul în care curierii îl vor zări pe rege, pe membri ai familiei regale şi pe cei ce ar fi putut contri­bui la răpirea lor, numiţii funcţionari publici, gărzi naţionale şi trupe de infanterie vor trebui să ia toate măsurile posibile pentru a opri susamintita răpire, a-i împiedica să-şi continue drumul şi să raporteze apoi corpului legislativ”
Regina ascultase cu un fel de apatie, dar cînd regele termină de citit, clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi vină în fire.

— Daţi-mi-l ! spuse ea întinzînd mîna la rîndul ei pentru a primi nefastul decret. Imposibil !...

În acest timp, tovarăşul domnului de Romeuf îi încurajă, printr-un zîmbet, pe membrii gărzii naţionale şi pe patrioţii din Varennes.

Cuvîntul imposibil, rostit de regină, îi îngrijorase, deşi de-abia auziseră conţinutul decretului de la un capăt la celălalt.

— Oh ! citiţi, doamnă, spuse regele cu amărăciune, dacă mai aveţi îndoieli. Citiţi, este scris şi semnat de preşedintele Adunării Naţionale.

— Şi cine-i omul care a îndrăznit să scrie şi să semneze un asemenea decret ?

— Un nobil, doamnă, răspunse regele : domnul marchiz de Beauharnais !

Nu e oare straniu şi nu demonstrează legături încărcate de mister între trecut şi viitor acest decret care împiedică fuga lui Ludovic al XVI-lea, a reginei şi a familiei re­gale ? Căci era semnat de un nume obscur pînă atunci, nume ce se va lega într-un mod atît de strălucit de istoria începutului celui de al nouăsprezecelea secol !

Regina luă decretul şi-l citi, cu sprîncenele încruntate, cu buzele strînse. Apoi, la rîndul său, regele i-l luă din mînă spre a-l citi din nou. După a doua lectură îl aruncă pe patul unde dormeau delfinul şi Madame Royale, insensibili la această discuţie ce le hotăra soarta.

Incapabilă să se mai stăpînească, regina se repezi brusc, înroşindu-se, şi, luînd hîrtia, o mototoli între mîini, o aruncă departe de pat exclamînd :

—- Oh ! domnule, fiţi atent ! Nu vreau ca această hîrtie să-mi mînjească odraslele.

Un imens urlet de dezaprobare se auzi din camera vecină. Membrii gărzii naţionale făcură un pas ca pentru a se năpusti în încăperea unde se aflau iluştrii fugari. Aghiotantul generalului La Fayette lăsă să-i scape un strigăt de groază. Însoţitorul său scoase un strigăt de furie.

— Ah ! mîrîi între dinţi ultimul, este insultată Adu­narea Naţională, este insultată naţiunea, este insultat poporul. Vom vedea.

Şi, întorcîndu-se spre oamenii săi care umpleau camera învecinată, pregătiţi de luptă, înarmaţi cu puşti, cu seceri şi săbii, le strigă :

— La mine, cetăţeni !

Aceştia mai făcură un al doilea pas care-l împlini pe primul, şi numai Dumnezeu ştie ce ar fi rezultat din ciocnirea celor două furii dezlănţuite dacă Charny, care nu rostise de la începutul acestei scene decît cele cîteva cuvinte pe care le-am consemnat şi se ţinuse de o parte, nu s-ar fi repezit înainte şi, apucîndu-l de braţ pe necu­noscutul îmbrăcat în uniforma gărzii naţionale în mo­mentul cînd îşi ducea mîna la mînerul săbiei şi o tră­gea din teacă, îi spuse :

— O vorbă, te rog, domnule Billot. Doresc să-ţi co­munic ceva.

Billot — căci el era — lăsă să-i scape la rîndul său o exclamaţie de surpriză, se făcu palid ca moartea, rămase o clipă nehotărît, apoi împingînd în teacă sabia pe jumă­tate scoasă, răspunse :

— Ei bine, fie ! Şi eu am să vă vorbesc, domnule de Charny.

Îndreptîndu-se apoi repede spre uşă, strigă :

— Cetăţeni, vă rog faceţi loc. Trebuie să stau de vorbă o clipă cu acest ofiţer, dar fiţi liniştiţi, adăugă el şoptind, nici lupul, nici lupoaica, nici puii de lup nu ne vor scăpa. Sînt aici şi răspund de ei !

Ca şi cum acest om necunoscut lor, regelui şi suitei sale — în afară de Charny — ar fi avut totuşi dreptul să le dea ordine, ei ieşiră de-a-ndăratelea, lăsînd liberă prima încăpere.

Dealtfel, fieeare avea de povestit celor din afară ce se petrecuse înăuntru şi să recomande în acelaşi timp patrioţilor să fie mai vigilenţi ca oricînd. În timpul acesta Charny îi şopti reginei :

— Domnul de Romeuf e al dumneavoastră, doamnă, vă las cu el. Folosiţi prilejul cît mai bine cu putinţă.

Situaţia devenea cu atît mai favorabilă cu cît, ajuns în a doua cameră, Charny închise uşa, apoi, sprijinin- du-se de ea, împiedică pe oricine, chiar pe Billot, să intre.

Capitolul 2

URA UNUI OM DIN POPOR

Rămaşi între patru ochi, cei doi bărbaţi se priviră o clipă, dar privirea gentilomului nu îl făcu pe omul din popor să plece ochii. Ba, ceva mai mult, Billot a fost acela care vorbi primul.

— Domnul conte mi-a făcut onoarea să mă anunţe că are ceva să-mi spună. Aştept să binevoiască a vorbi.

— Billot, întrebă Charny, cum se face că te întîlnesc aici, însărcinat cu o misiune de răzbunare ? Te credeam prietenul nostru, al nobililor. Dealtfel, şi un credincios supus al reginei.

— Am fost un supus bun şi credincios al regelui, domnule conte. Am fost nu prietenul dumneavoastră, căci o asemenea onoare nu-i era îngăduită unui sărman arendaş ca mine, am fost doar umilul dumneavoastră slujiior.

— Ei bine ?

— Ei bine, domnule conte, vedeţi, nu mai sînt nimic din toate astea.

— Nu te înţeleg.

— De ce să mă înţelegeţi, domnule conte ? Oare eu va întreb de cauza fidelităţii dumneavoastră faţă de rege, de motivele devotamentului dumneavoastră pentru regină ? Nu, bănuiesc că aveţi raţiunile dumneavoastră să acţionaţi astfel. Şi, cum ştiu că sînteţi un om onest şi înţelept, presupun că motivele dumneavoastră sînt bune sau cel puţin sînt izvorîte din conştiinţa dumnea­voastră. N-am înalta dumneavoastră poziţie socială, dom­nule conte, şi nu am cultura dumneavoastră. Totuşi mă cunoaşteţi, sau m-aţi cunoscut, ca un om cinstit şi chiar deştept ! Închipuiţi-vă, aşadar, că am şi eu motivele mele, dacă nu bune, cel puţin potrivite conştiinţei mele.

— Billot, spuse Charny, care nu ştia nimic din moti­vele de duşmănie pe care fermierul le putea avea împo­triva nobilimii sau a monarhiei, te-am cunoscut, nu e mult de-atunci, altfel decît eşti acum.

— Oh ! desigur, nu neg, spuse Billot cu un surîs amar, da, m-aţi cunoscut altfel decît sînt. Am să vă spun, dom­nule conte, cum am fost : am fost un adevărat patriot, devotat faţă de doi oameni şi faţă de un lucru : aceşti doi oameni erau regele şi domnul Gilbert ; acest lucru era pa­tria mea. Într-o zi, agenţii regelui — şi vă mărturisesc, spuse fermierul clătinînd capul, că asta a început să mă în­furie împotriva lui — într-o zi, agenţii regelui vin la mine şi, mai prin forţă, mai prin surpriză, îmi iau o casetă încredinţată mie de domnul Gilbert. De îndată ce am fost liber, am plecat la Paris. Am sosit acolo în seara de 13 iulie. Era în mijlocul revoltei populare, cînd mulţi­mea purta busturile ducelui d'Orléans şi a domnului Necker şi parcurgea străzile strigînd : „Trăiască ducele de Orléans ! Trăiască domnul Necker !” Asta nu făcea mare rău regelui, şi totuşi, deodată, soldaţii regelui ne-au atacat. Am văzut cum bieţi nenorociţi care n-au avut altă vină decît că au strigat trăiască pentru doi oameni pe care cu siguranţă nici nu-i cunoşteau, cădeau în jurul meu, unii cu capul despicat de lovituri de sabie, alţii cu pieptul străpuns de gloanţe. L-am văzut pe domnul de Lambesc, un prieten al regelui, urmărind în Tuileries femei şi copii care nu strigaseră nimic, şi călcînd sub copitele calului său un bătrîn de vreo şaptezeci de ani. Asta a continuat să mă înfurie ceva mai mult împotriva regelui. A doua zi mă prezint la internatul micului Sébastien şi aflu de la el că tatăl său e închis la Bastilia, pe baza unui ordin al regelui, cerut de o doamnă de la Curte ! Mi-am spus că regele, despre care se spunea că este atît de bun, avea, în această bunătate a sa, mari momente de rătăcire, de ignoranţă sau de uitare, şi în ce mă priveşte, pentru a îndrepta cîte ceva, atît cît îmi stă în puteri, voi contri­bui şi eu la luarea Bastiliei. Am ajuns acolo — spun drept — nu fără mari greutăţi. Soldaţii regelui au tras asupra noastră şi ne-au ucis aproape două sute de oameni, ceea ce mi-a dat din nou prilejul să nu fiu de părerea celor ce credeau în bunătatea regelui. Dar, în sfîrşit, Bastilia a fost cucerită. Într-una din celule l-am găsit pe domnul Gilbert, pentru care am riscat să fiu ucis de douăzeci de ori, şi bucuria de a-l fi regăsit m-a făcut să uit multe lucruri. Dealtfel, domnul Gilbert mi-a spus cel dintîi că regele e bun, că ignora cea mai mare parte din josniciile ce se făceau în numele său, că nu lui trebuia să-i păstrez pică, ci miniştrilor săi. Or, cum tot ce spunea în acea epocă domnul Gilbert era literă de evanghelie pentru mine, l-am crezut, şi văzînd Bastilia cucerită, pe domnul Gilbert liber şi pe Pitou şi pe mine nevătă­maţi, am uitat salvele de arme din strada Saint-Honoré, şarjele de la Tuileries, cei aproape două sute de oameni ucişi de infanteria prinţului de Saxa şi arestarea domnu­lui Gilbert la o simplă cerere făcută de o doamnă de la Curte... Dar, iertaţi-mă, domnule conte, spuse Billot întrerupîndu-se, toate astea nu vă privesc şi nu mi-aţi cerut să discutăm între patru ochi pentru a asculta vorbăria unui sărman ţăran fără educaţie. Dumneavoastră sînteţi în acelaşi timp un mare senior şi un învăţat.

Şi Billot făcu o mişcare pentru a duce mîna la clanţă şi a intra în camera regelui. Dar Charny îl opri. Pentru a-l opri, Charny avea două motive : primul, să afle cauzele duşmăniei lui Billot, care, într-o asemenea situaţie nu era fără importantă ; al doilea, să mai cîstige timp.

— Nu ! spuse el, povesteşte-mi tot, dragul meu Billot. Ştii bine prietenia ce-o avem pentru dumneata, bieţii mei fraţi şi cu mine, iar ceea ce îmi spui mă interesează în cel mai înalt grad.

La cuvintele bieţii mei fraţi Billot zîmbi cu amărăciune.

— Ei bine, aşadar, reluă el, am să vă povestesc totul, domnule de Charny, şi regret că bieţii dumneavoastră jraţi... mai ales unul... domnul Isidore, nu sînt aici să mă asculte.

Billot rostise cuvintele : mai ales unul, domnul Isidore, cu o expresie atît de bizară, încît Charny îşi reţinu gestul de durere pe care numele fratelui iubit i-l trezea în suflet. Fără să-i răspundă lui Billot, care, vădit lucru, nu ştia nimic despre nenorocirea fratelui său, a cărui prezenţă o dorea, îi făcu semn să continue. Billot continuă.

-— De aceea, spuse el, cînd regele porni spre Paris n-am văzut în el decît un părinte revenind în mijlocul copiilor săi. Mergeam împreună cu domnul Gilbert alături de caleaşca regală, făcînd cu trupul meu zid de apărare pentru cei dinăuntru şi strigînd în gura mare : „Trăiască regele”. Aceasta era prima călătorie a regelui. Ajungînd în piaţa primăriei, mulţimea şi-a dat seama că regele nu mai purta cocarda albă, dar nu purta încă nici cocarda tricoloră. Se auziră strigăte : „Cocarda ! cocarda !” Am luat cocarda de la pălăria mea şi i-am dat-o. El mi-a mulţumit şi, în mijlocul aclamaţiilor mulţimii, a pus-o la pălărie. Eram beat de fericire să văd cocarda mea la pălăria acestui bun rege. Recolta mea de cereale era neculeasă şi avea nevoie de prezenţa mea. Dar aş ! ce mă interesa recolta ? Eram îndeajuns de bogat să-mi pot permite să-mi pierd recolta, şi dacă prezenţa mea era cu ceva utilă acestui rege bun, părinte al poporului, restau­ratorul libertăţii franceze, cum îl numeam noi, nerozii, în vremea aceea, era mai bine să rămîn la Paris decît să mă înapoiez la Pisseleau. Recolta fermei, pe care o încredinţasem Catherinei, a fost aproape pierdută ! După cît se părea, Cathérine avea altceva de făcut decît să se ocupe de recoltă... Să nu mai vorbim ! Am lăsat pînă una alta ferma fără stăpîn ! Aş ! Eram suficient de bogat ca după ce pierdusem recolta din 1789 s-o pierd şi pe cea din 1790 ! Dar într-o dimineaţă vine Pitou şi-mi spune că sînt pe cale să pierd un lucru pe care un părinte nu e niciodată atît de bogat să-l piardă : pe fiica mea !

Charny tresări. Billot îl privi stăruitor şi continuă :

— Trebuie să vă spun, domnule conte, că se afla la o leghe de casa mea, la Boursonnes, o familie nobilă, o familie de mari seniori, o familie deosebit de bogată. Această familie se compunea din trei fraţi. Cînd erau copii şi cînd se duceau de la Boursonnes la Villers-Cotterèts, cel mai tînăr dintre ei îmi făcea aproape totdeauna onoarea să se oprească la fermă. Spunea că nu băuse niciodată un lapte atît de bun ca laptele vacilor mele, că nu mîncase o pîine mai bună ca cea făcută de mama Billot şi, din cînd în cînd adăuga — şi eu, sărman neghiob, credeam că îmi spunea toate astea pentru a-mi răsplăti ospitalitatea — că nu văzuse o fată mai fru­moasă ca fiica mea, Catherina... Aşadar, Pitou venise la Paris şi-mi spuse două vorbe care mi-au dovedit că nu numai recolta era în primejdie, ci şi copilul meu, că nu averea mea urma să fie pierdută ci fericirea mea ! L-am lăsat deci pe rege la Paris şi m-am întors la fermă. Am crezut la început că fiica mea se afla în pericol de moarte datorită unei boli : delira, avea febră cerebrală, mai ştiu eu ce ? Starea în care se găsea m-a îngrijorat cu atît mai mult cu cît medicul mi-a interzis să intru în camera ei pînă ce nu se va însănătoşi. Dar, neputînd intra în camera ei, eu, sărman părinte disperat, am crezut că mi-e îngăduit să ascult la uşa ei. Aşadar am ascultat! Atunci am aflat că era cît pe ce să moară, că avea febră cerebrală, că era aproape nebună, fiindcă iubitul ei plecase. Plecasem şi eu cu un an în urmă, dar ea, în loc să înnebunească că tatăl ei pleacă, zîmbise cînd mi-am părăsit ferma... Plecarea mea îi lăsa toată liber­tatea să-şi vadă ibovnicul... Cathérine se înzdrăveni după boală, însă bucuria de a trăi îi pierise ! Trecură o lună, două, trei, şase luni, fără ca vreo rază de voioşie să lu­mineze acest obraz, pe care nu-l slăbeam din ochi. Într-o dimineaţă am văzut-o zîmbind şi atunci am început să tremur : surîsul acesta însemna că ibovnicul ei va reveni ? Într-adevăr, a doua zi, un păstor care-l văzuse trecînd, mă anunţă că sosise chiar în dimineaţa aceea ! N-am avut nici o îndoială că va veni la mine, adică la Cathérine, în această seară ! Aşa că, odată cu înserarea, mi-am încărcat arma cu două ţevi şi m-am aşezat la pîndă...

-— Billot ! exclamă Charny. Ai făcut asta ?

— De ce nu ? spuse Billot. Mă pun la pîndă să ucid mistreţul cînd vine să-mi răstoarne brazdele cu cartofi, să ucid lupul cînd vine să-mi fure oile, vulpea cînd vine să-mi sugrume găinile, şi să nu mă pun la pîndă să ucid un om care vine să-mi răpească fericirea, ibovnicul care mi-a dezonorat fiica ?

— Dar, ajuns aici, inima te-a împiedicat să tragi, nu-i aşa, Billot ? spuse contele agitat.

— Nu, spuse Billot, nu inima, ci ochiul şi mîna. O dîră de sînge mi-a dovedit totuşi că nu mi-am greşit complet ţinta. Numai că, vedeţi bine, adăugă Billot cu amărăciune, fiica mea n-a şovăit între amant şi tată. Cînd am intrat în camera Catherinei, ea dispăruse.

— Şi n-ai revăzut-o de atunci ? întrebă Charny.

— Nu, răspunse Billot. Dar de ce aş face-o ? Ştia bine că dacă aş revedea-o, aş ucide-o.

Charny făcu o mişcare, privind cu un sentiment de admiraţie amestecat de groază puternica personalitate din faţa sa.

— Mi-am reluat munca la fermă, continuă Billot. Ce importanţă avea nenorocirea mea dacă Franţa urma să fie fericită ? Regele nu mergea cu loialitate pe drumul revoluţiei ? Nu trebuia să ia parte la sărbătorirea federa­ţiilor ? Nu urma să-l revadă pe acest rege de treabă căruia mi-am dat cocarda la 16 iulie şi căruia aproape că i-am salvat viaţa la 6 octombrie ? Ce fericire trebuia să fie pentru el să vadă întreaga Franţă reunită pe Champ-de-Mars, jurînd ca un singur om pentru unitatea patriei ! Aşa că, o clipă, cînd l-am văzut, am uitat de toate, pînă şi de Cathérine... Nu, mint, un tată nu-şi uită fiica !... Iar el a jurat la rîndul său ! Mi s-a părut că jura cam prost, că jura din vîrful buzelor, că jura de pe locul său în loc să jure pe altarul patriei ! Dar fie şi aşa ! A jurat, asta era esenţialul : un jurămînt e un jurămînt ! Locul unde este rostit nu-l face mai mult sau mai puţin sacru, iar cînd jură un om cinstit, îşi şi ţine jurămîntul ! Aşa că regele şi-l va respecta ! E-adevărat că, odată înapoiat la Villers-Cotterèts — cum nu mai aveam nimic altceva de făcut decît să mă ocup de politică, eu nemaiavînd copil — am auzit spunîndu-se că regele a vrut să se lase răpit de domnul de Favras, dar că treaba a eşuat ; că regele a vrut să fugă împreună cu mătuşile lui, dar că proiectul n-a reuşit ; că regele a vrut să se ducă la Saint-Cloud şi de acolo la Rouen, dar că poporul s-a opus. E-adevărat că auzisem toate astea dar nu le dădeam crezare. Nu-l văzusem eu cu ochii mei pe rege întinzînd mîna ? Nu-l auzisem cu urechile mele depunînd jurămîntul în faţa naţiunii ? Era oare de crezut că, jurînd în faţa a trei sute de mii de oameni, un rege îşi va considera jurămîn­tul mai puţin sacru decît al celorlalţi oameni ? Nu era probabil ! De aceea, am fost foarte mirat cînd, ducîndu-mă alaltăieri la Meaux să vînd o cantitate mai mare de cereale — şi trebuie să vă spun că am dormit la şeful poştei, unul din prietenii mei — spun, am fost foarte mirat cînd i-am recunoscut la un popos, într-o trăsură care-şi schimba caii, pe rege, pe regină şi întreaga familie regală ! Nici o confuzie nu era posibilă, fiindcă mă obişnuisem să-i văd în trăsură, fiindcă la 16 iulie i-am însoţit de la Versailles la Paris. Atunci l-am auzit pe unul dintre acei domni îmbrăcaţi în galben spunînd : „Spre Châlons !” Glasul lui m-a făcut să tresar. M-am întors şi am re­cunoscut... pe cine ? Pe cel ce mi-a răpit-o pe Cathérine, un nobil gentilom care-şi făcea datoria de lacheu, alergînd în faţa trăsurii regelui...

La aceste cuvinte, Billot îşi sfredeli interlocutorul cu privirea, pentru a-şi da seama dacă acesta înţelege că este vorba de fratele său Isidore. Dar Charny se mulţumi să-şi şteargă sudoarea ce-i curgea pe frunte şi tăcu.

Billot reluă :

— Am vrut să-l urmăresc, dar se îndepărtase. Avea un cal bun, era înarmat, iar eu nu eram... O clipă am scrîşnit din dinţi la ideea că acest rege îi scapă Franţei şi că seducătorul fiicei mele îmi scapă mie. Dar, deodată, îmi vine o idee : „Iată, îmi zic, şi eu am depus jurămînt naţiunii, şi dacă regele şi-l calcă pe al său, eu nu trebuie să-l ţin pe al meu ? Într-adevăr, da ! Să mi-l respect! Nu sînt decît la zece leghe de Paris. E ora trei dimineaţa. Pe un cal bun, ajung acolo în două ore ! Voi discuta chestiunea cu domnul Bailly, om onest, care-mi pare să fie de partea celor ce-şi ţin jurămîntul împotriva celor ce nu şi-l ţin.” Hotărîrea odată luată, vorbesc cu prietenul meu, şeful poştei din Meaux, fără să-i spun, bineînţeles, ce am de gînd să fac, şi-l rog să-mi împrumute uniforma lui de ostaş al gărzii naţionale, sabia şi pistoalele sale. Am luat cel mai bun cal din grajd şi, în loc să plec în trap mic spre Villers-Cotterèts, mă îndrept în galop întins spre Paris ! Pe legea mea, am ajuns la timp. Se şi aflase de fuga regelui, dar nu se ştia în ce parte a luat-o. Domnul de Romeuf fusese trimis de domnul La Fayette pe drumul spre Valenciennes ! Dar iată ce înseamnă în- tîmplarea ! La barieră el este arestat, obţine să fie adus la Adunarea Naţională şi ajunge tocmai în momentul în care domnul Bailly, informat de mine, dădea cele mai amănunţite detalii asupra itinerariului regelui. Nu mai era altceva de făcut decît să se scrie un ordin după toate regulile şi să se schimbe ruta. Treaba s-a făcut într-o clipă ! Domnul de Romeuf a fost trimis pe drumul spre Chêlons, iar eu am primit misiunea să-l însoţesc, misiune pe care am îndeplinit-o, după cum vedeţi. Acum, adăugă Billot cu un aer sumbru, l-am ajuns pe rege, care m-a înşelat ca francez, şi sînt liniştit că nu-mi va scăpa ! Îmi mai rămîne doar să-l găsesc pe cel ce m-a înşelat ca tată ! Şi vă jur, domnule conte, că nici el nu-mi va scăpa !

— Vai ! dragă Billot, spuse Charny cu un suspin, te înşeli !

— Cum se poate ?

— Spun că nefericitul despre care vorbeşti ţi-a scăpat!

— A fugit ? exclamă Billot cu o indescriptibilă ex­presie de furie.

— Nu, spuse Charny, e mort!

— Mort ? exclamă Billot tresărind fără să vrea şi ştergîndu-şi fruntea, care se acoperise pe loc cu picături de sudoare.

— Mort ! repetă Charny, şi acest sînge pe care-l vezi, şi pe care ai avut dreptate să-l compari acum cîteva clipe cu acela cu care erai stropit în curtea mică de la Versailles, acest sînge era al său... Şi dacă ai îndoieli, coboară, dragă Billot, şi-i vei găsi trupul aşezat într-o curte mică, asemănătoare celei de la Versailles, lovit de moarte pentru aceeaşi cauză ca şi cel ucis acolo !

Billot îl privea pe Charny — care-i vorbea cu glas blînd în timp ce două lacrimi groase îi curgeau pe obraji — cu ochii rătăciţi şi faţa încremenită. Apoi, deodată, Billot exclamă :

— Ah ! există aşadar o justiţie divină !

Şi, repezindu-se în afara încăperii, adăugă :

— Domnule conte, cred în cuvintele dumneavoastră. Vreau totuşi să mă conving cu ochii mei că s-a făcut dreptate...

Charny îl privi îndepărtîndu-se, înăbuşind un suspin şi ştergîndu-şi lacrimile. Apoi, înţelegînd că nu mai era nici un minut de pierdut, se repezi la rîndul său în încă­perea reginei şi îndreptîndu-se spre ea o întrebă pe şoptite :

— Domnul de Romeuf ?

— E de partea noastră, răspunse regina.

-— Cu atît mai bine, căci de cealaltă parte nu e nimic de sperat.

— Atunci, ce-i de făcut ? întrebă regina.

— Să cîştigăm timp pînă ce vine domnul de Bouillé!

— Dar va sosi ?

-— Da, căci mă voi duce să-l aduc.

— Oh ! exclamă regina, străzile sînt ticsite, sînteţi cunoscut şi nu veţi putea trece, vă vor masacra ! Olivier! Olivier !

Dar Charny, zîmbind şi fără să-i răspundă, deschise fereastra care dădea spre grădină, trimise o ultimă făgă­duială regelui, un ultim salut reginei şi sări de la înălţimea de cincisprezece picioare ce-l despărţeau de pămînt.

Regina scoase un ţipăt de groază şi-şi ascunse capul în mîini, dar tinerii ofiţeri alergară la fereastră şi răs­punseră cu un strigăt de bucurie ţipătului de groază al reginei.

Charny tocmai sărise zidul grădinii, dispărînd de cealaltă parte a acestui zid.

Era şi timpul, căci în acel moment Billot apăru pe pragul încăperii.