Alexandre dumas contesa de charny

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.86 Mb.
səhifə2/35
tarix08.01.2019
ölçüsü2.86 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35

Capitolul 3

DOMNUL DE BOUILLÉ

Să vedem ce făcea în aceste clipe de mare îngrijorare domnul marchiz de Bouillé, care era aşteptat cu atîta nerăbdare la Varennes şi în care îşi puneau ultimele speranţe membrii familiei regale.

La nouă seara, adică aproape în momentul în care fugarii ajungeau la Clermont, marchizul de Bouillé pără­sea Stenay împreună cu fiul său Louis şi se îndrepta spre Dun, pentru a se apropia de rege.

Totuşi, ajungînd la un sfert de leghe de acest ultim oraş şi temîndu-se ca prezenţa să nu-i fie remarcată, se opri împreună cu însoţitorii săi pe marginea şoselei şi se aşeză într-un şanţ, lăsînd caii în urmă. Acolo se puseră pe aşteptat. Era ora la care, după toate probabilităţile, trebuia să apară curierul regelui.

În asemenea împrejurări minutele par ore, iar orele — secole.

Se auzi sunînd încet, cu acea impasibilitate pe care cei ce aşteptau ar fi dorit s-o potrivească cu bătăile inimii lor, ora zece, apoi unsprezece, miezul nopţii, ora unu, două şi trei dimineaţa.

Între orele două şi trei, zorii începură să se arate, în timpul acestor şase ore de aşteptare, cel mai mic zgo­mot care ajungea la urechile celor de strajă, fie că se apropia, fie că se îndepărta, le aducea speranţa sau dez­nădejdea.

În zori, mica trupă ajunse la deznădejde.

Domnul Bouillé socoti că trebuie să se fi produs un accident, dar, necunoscîndu-l, ordonă ca trupa să se înapoieze la Stenay, pentru ca de acolo, din centrul forţelor sale, să poată, în măsura posibilităţilor, să preîn­tîmpine acest accident.

Încălecară aşadar şi o porniră încet, la pas, pe drumul spre Stenay.

Nu se găseau la mai mult de un sfert de leghe de oraş cînd, întorcîndu-se, domnul Louis de Bouillé zări departe de el, pe şosea, praful ridicaţ de galopul mai multor cai.

Se opriră şi aşteptară.

Pe măsură ce noii călăreţi se apropiau, li se păru că-i recunosc. În cele din urmă nu fu nici o îndoială ; erau domnii Jules de Bouillé şi de Raigecourt.

Mica trupă porni în întîmpinarea lor.

În momentul întîlnirii, toţi membrii unui din grupuri puneau aceeaşi întrebare şi toţi membrii celuilalt dădeau acelaşi răspuns.

— Ce s-a întîmplat ?

— Regele a fost arestat la Varennes !

Era aproximativ ora patru dimineaţa.

Vestea era îngrozitoare. Cu atît mai îngrozitoare cu cît cei doi tineri aflaţi de strajă la capătul oraşului, la hotelul „Grand Monarque”, unde s-au pomenit pe neaştep­tate înconjuraţi de insurgenţi, fuseseră obligaţi să-şi croiască drum prin mulţime fără să fi putut aduce cu ei vreo informaţie precisă.

Cu toate astea, oricît de îngrozitoare era, această veste nu le distrugea orice speranţă.

Domnul de Bouillé, ca toţi ofiţerii superiori care se bizuie pe o disciplină de fier, credea, fără să se gîndească la piedici, că toate ordinele sale fuseseră executate.

Or, dacă regele a fost arestat la Varennes, era sigur că toate posturile care primiseră ordinul de a se replia în spatele regelui trebuie să fi sosit şi ele la Varennes.

Însemna că la această oră regele trebuia să aibă în jurul său cam o sută de husari şi o sută şaizeci sau o sută optzeci de dragoni. Era absolut suficient pentru a face faţă răzmeriţiei unui orăşel de o mie opt sute de suflete.

S-a văzut cum evenimentele au dezminţit calculele strategice ale domnului de Bouillé. Dealtfel, o primă lovitură nu a întîrziat să zdruncine această siguranţă.

Pe cînd domnii de Bouillé şi Raigecourt îl informau pe general, se zări venind în galop mare un călăreţ. Acest călăreţ însemna ştiri. Toţi ochii se întoarseră spre el şi-l recunoscură pe domnul de Rohrig. Recunoscîndu-l, generalul se îndreptă spre el.

Generalul se afla într-una din acele dispoziţii sufle­teşti cînd abia aştepţi să arunci în spinarea unui nevino­vat întreaga povară a furiei tale.

— Ce înseamnă asta, domnule, exclamă generalul, de ce v-aţi părăsit postul ?

Domnule general, răspunse domnul de Rohrig, scuzaţi-mă, dar vin din ordinul domnului de Damas.

— Ei bine, domnul de Damas este la Varennes cu dragonii săi ?

— Domnul de Damas este la Varennes fără dragonii săi, domnule general, doar cu un ofiţer, un adjutant şi doi sau trei oameni.

— Şi ceilalţi ?

— Ceilalţi n-au vrut să meargă.

-— Şi domnul Dandoins cu dragonii săi ? întrebă dom­nul de Bouillé.

— Se spune că sînt prizonierii municipalităţii din Sainte-Menehould.

— Dar, cel puţin domnul de Chaiseul se află la Varen­nes cu husarii săi şi cu ai dumneavoastră ? exclamă generalul.

— Husarii domnului de Choiseul au trecut de partea poporului şi strigă : „Trăiască naţiunea”. Husarii mei sînt păziţi în cazarma lor de garda naţională din Varennes.

— Şi dumneavoastră nu v-aţi pus în fruntea lor, domnule, şi n-aţi atacat toată calicimea, şi nu v-aţi re­grupat în jurul regelui ?

— Domnul general uită că n-aveam nici un ordin, că domnii de Bouillé şi de Raigecourt erau superiorii mei, şi nu ştiam că Majestatea Sa urma să treacă prin Varennes.

— E-adevărat, spuseră în acelaşi timp domnii de Bouillé şi Raigecourt.

— La primul zvon auzit, continuă sublocotenentul, am ieşit în stradă şi m-am informat : am aflat că o trăsură despre care se spunea că e a regelui şi a familiei regale a fost oprită cu un sfert de oră în urmă şi că persoanele din această trăsură au fost duse la procurorul comunei. Pe străzi se adunase o mare mulţime înarmată. Se bătea toba şi suna clopotul de alarmă. În mijlocul acestui imens tumult am simţit că cineva mă bate pe umăr, m-am întors şi l-am recunoscut pe domnul de Damas, îmbrăcat cu o redingotă peste uniformă : — „Dumneavoastră sînteţi sublocotenentul comandant al husarilor din Varennes ?” m-a întrebat. — „Da, domnule colonel. — Mă cunoaşteţi ? — Sînteţi contele Charles de Damas. — Ei bine, încăle­caţi fără să pierdeţi o secundă, duceţi-vă la Dun, la Stenay... alergaţi pînă ce îl veţi întîlni pe domnul marchiz de Bouillé. Spuneţi-i că Dandoins şi dragonii săi sînt prizonieri la Sainte-Menehould, că dragonii mei au re­fuzat să mă urmeze, că husarii domnului de Choiseul ameninţă să se alăture poporului şi că regele şi familia regală, care sînt aici, arestaţi în această casă, şi-au pus ultimele speranţe de salvare în el.” După un asemenea ordin, domnule general, am crezut că nu trebuie să fac nici un fel de obiecţie ci, dimpotrivă, era de datoria mea să ascult orbeşte. Am încălecat, am plecat în galop mare şi iată-mă.

— Şi domnul de Damas nu v-a mai spus nimic altceva ?

— Ba da, mi-a spus că vor folosi toate mijloacele să cîştige timp, astfel încît să puteţi ajunge la Varennes, domnule general.

— Mda ! spuse domnul de Bouillé scoţînd un suspin, văd că fiecare a făcut ce a putut. E de datoria noastră să facem tot ce putem.

Apoi, întorcîndu-se spre contele Louis, adăugă :

— Louis, eu rămîn aici. Aceşti domni vor duce diferi­tele ordine ce le voi da. Mai întîi, detaşamentele de la Mouza şi de la Dun vor porni de îndată în marş spre Varennes, păzind trecerea de pe Meusa, şi vor începe atacul... Domnule de Rohrig, duceţi-le acest ordin din partea mea şi spuneţi-le că vor fi sprijiniţi îndeaproape.

Tînărul ofiţer căruia i se dăduse acest ordin salută şi plecă spre Dun.

Domnul de Bouillé continuă :

— Domnule de Raigecourt, duceţi-vă în întîmpinarea regimentului elveţian Castella, care se află în marş spre Stenay. Oriunde îl veţi întîlni, comunicaţi-i gravitatea situaţiei şi ordinul ce i-l dau de a dubla pasul. Duceţi-vă.

Apoi, văzîndu-l plecat pe tînărul ofiţer într-o direcţie opusă celeia ce o urma cu toată viteza calului său, deja obosit, domnul de Rohrig, se întoarse spre al doilea fiu al său :

-— Jules, spuse el, schimbă calul la Stenay şi pleacă spre Montmédy. Domnul de Klinglin să pornească în marş spre Dun regimentul de infanterie Nassau, care se află la Montmédy, iar el personal să se îndrepte spre Stenay. Du-te !

Tînărul ofiţer salută şi plecă la rîndul său.

În cele din urmă, întorcîndu-se spre fiul său cel mai mare îi spuse :

— Louis, regimentul regal german se află la Stenay?

— Da, tată.

— A primit ordinul să fie gata în zorii zilei ?

— Chiar eu i-am transmis colonelului ordinul din partea dumneavoastră.

— Adumi-l, voi aştepta aici, pe şosea. Poate vor sosi noi informaţii. Regimentul Regal-german e un regiment sigur, nu-i aşa ?

—- Da, tată.

— Ei bine, acest regiment ne e suficient. Vom porni cu el marşul asupra oraşului Varennes. Du-te !

Şi contele Louis plecă la rîndul său, dar reapăru peste zece minute.

-— Regimentul regal german mă urmează, îi spuse generalului.

— L-ai găsit gata de marş ?

— Nu, spre marea mea mirare. Probabil că ieri co­mandantul m-a înţeles greşit cînd i-am transmis ordi­nul, căci l-am găsit în pat. Dar se scoală şi mi-a promis că se duce la cazarmă pentru a grăbi plecarea. Temîndu-mă să nu fiţi neliniştit, am venit să vă spun cauza întîrzierii.

— Bine, spuse generalul, atunci va veni ?

— Colonelul mi-a spus că mă urmează.

Aşteptară zece minute, un sfert de oră, douăzeci de minute, dar nu apăru nimeni. Generalul, nerăbdător, îşi privi fiul.

— Mă întorc acolo, tată, spuse acesta.

Şi, porindu-şi calul în galop, intră iar în oraş.

Oricît de lung i s-a părut domnului de Bouillé, în nerăbdarea sa, timpul de aşteptare, acest timp n-a fost bine folosit de comandantul regimetului. Abia cîţiva oameni erau gata echipaţi. Tînărul ofiţer se plînse cu amă­răciune, reînnoi ordinul generalului, şi, după promisiunea fermă făcută de comandant că în cinci minute soldaţii săi şi el vor fi în afara oraşului, se înapoie la tatăl său.

Revenind, observă că poarta prin care trecuse de patru ori mai înainte era acum păzită de garda naţională.

Aşteptară din nou cinci minute, zece, un sfert de oră, şi nimeni nu apăru.

Generalul de Bouillé îşi dădea seama că fiecare minut pierdut reprezenta un an răpit vieţii prizonierilor.

Pe şosea apăru o cabrioletă venind dinspre Dun. Era a lui Léonard, care-şi continua drumul, din ce în ce mai tulburat.

Domnul de Bouillé îl opri, dar pe măsură ce sărmanul tînăr se îndepărta de Paris, în mintea lui se producea un asemenea haos, încît generalul nu putu scoate nimic coerent de la el.

Într-adevăr, plecat din Varennes înainte de arestarea regelui, Léonard nu-i putea spune nimic nou domnului de Bouillé.

Acest mic incident îi folosi generalului spre a-şi recă­păta calmul. Dar, în cele din urmă, trecînd aproape o oră de la ordinul dat comandantului regimentului regal-german, domnul de Bouillé îl invită pe fiul său să se înapoieze pentru a treia oară la Stenay şi să nu se întoarcă fără întregul regiment.

Contele Louis plecă furios.

Ajungînd în piaţă, furia i se mări : abia cincizeci de oameni erau încălecaţi !

Mai întîi îi luă pe aceşti cincizeci de călăreţi şi puse stăpînire pe poarta care asigura libera intrare şi ieşire din oraş. Reveni apoi la general, care continua să aştepte, asigurîndu-l că de astă dată e urmat de comandant şi soldaţii săi. Aşa o credea. Dar numai cînd era pe cale să intre în oraş pentru a patra oară, se zări capul coloanei regimentului regal-german.

În orice altă împrejurare, generalul Bouillé ar fi pus să fie arestat comandantul de către înşişi oamenii acestuia, dar într-un asemenea moment îi era teamă să-i întărite pe gradaţi şi pe soldaţi deopotrivă. Se mulţumi, aşadar, să-i facă oarecare reproşuri în privinţa încetinelii. Apoi, adresînd o cuvîntare soldaţilor, le spuse ce misiune de onoare li se încredinţează şi cum de ei depinde nu numai libertatea, ci şi viaţa regelui şi a familiei regale. Promise ofiţerilor onoruri şi soldaţilor recompense şi, pentru început, le distribui acestora din urmă patru sute de ludovici.

Discursul, terminat prin această peroraţie, produse efectul aşteptat. Un imens strigăt de „Trăiască regele !” izbucni şi întregul regiment porni în trap mare spre Varennes.

La Dun găsiră, păzind podul de pe Meusa, detaşamentul de treizeci de oameni pe care Deslon îl lăsase acolo cînd părăsise oraşul împreună cu Charny. Îi luară cu ei şi pe aceşti treizeci de oameni şi îşi continuară drumul.

Aveau de făcut opt leghe pe un teren accidentat, astfel că nu puteau merge cu viteza dorită. Trebuiau să ajungă, dar să ajungă neapărat cu soldaţii în stare să susţină un şoc sau să execute o şarjă.

Simţeau totodată că înaintează pe un teren duşmănos : la dreapta şi la stînga, în sate sunau clopotele de alarmă ; înaintea lor se auzea pocnind ceva ca un schimb de focuri de armă.

Ei îşi continuau înaintarea.

La Grange-au-Bois apăru un călăreţ fără pălărie, culcat aproape pe calul său — care părea că aleargă mîncînd pămîntul — şi le făcu din depărtare semne de chemare. Grăbiră pasul. Regimentul şi omul se apropiară.

Acest călăreţ era contele de Charny.

— La rege, domnilor! La rege! strigă el de departe, ridicînd şi mîna.

— La rege ! Trăiască regele ! strigară în acelaşi timp soldaţii şi ofiţerii.

Charny luă loc în front. Expuse în cîteva cuvinte si­tuaţia : regele se mai afla încă la Varennes cînd ei aplecase, aşa că totul nu era încă pierdut.

Caii sînt tare obosiţi, dar ce importanţă are, trebuie să gonească. Caii fuseseră îndopaţi cu ovăz, oamenii în- fierbîntaţi prin discursul şi monezile de aur ale domnului de Bouillé, regimentul înaintează ca un uragan, cu strigă­tul „Trăiască regele !”

La Crépy întîlnesc un preot, unul constituţional, care vede întreaga trupă gonind spre Varennes.

— Duceţi-vă, duceţi-vă ! spune el. Din fericire, veţi ajunge prea tîrziu.

Contele de Bouillé îl aude şi se aruncă asupra lui cu sabia ridicată.

— Nenorocitule, îi strigă tatăl său, ce faci ?

Tînărul conte înţelege că era pe cale să ucidă un om fără apărare şi că acest om este un eclesiast — deci dublă crimă — îşi scoate piciorul din scara şeii şi izbeşte cu cizma în pieptul preotului.

— Veţi ajunge prea tîrziu ! repetă preotul rostogolindu-se în praf.

Drumul continuă, oamenii blesteamă profetul ne­norocirii.

Trupa se apropie din ce în ce mai mult de zgomotul focurilor de armă. E domnul Deslon, care hîrţuieşte cu cei şaizeci de oameni ai săi un număr aproape egal de oameni din garda naţională.

Regimentul atacă garda naţională, o împrăştie — trece mai departe. Dar acolo află de la domnul Deslon că regele a plecat din Varennes încă de la opt dimineaţa.

Domnul de Bouillé îşi scoate ceasul : e nouă fără cinci minute.

Fie ! Nu e pierdută nici acum orice speranţă. Nu e cazul să traverseze oraşul, din cauza baricadelor. Vor înconjura Varennes pe la stînga, căci prin dreapta e imposibil, din cauza reliefului terenului.

La stînga vor avea de trecut rîul. Dar Charny asigură că el poate fi trecut prin vad.

Varennes este lăsat la dreapta şi trupa se avîntă prin ogoare. Vor ataca escorta pe drumul spre Clermont, oricît de mare ar fi, îl vor elibera pe rege sau vor muri.

La două treimi distanţă de oraş dau de rîu. Charny îşi împinge primul calul spre vad. E urmat de domnii de Bouillé. Ofiţerii se avîntă după ei şi soldaţii îi ur­mează pe ofiţeri. Cursul apei dispare sub cai şi uniforme. În zece minute vadul e trecut.

Trecerea prin apă a înviorat caii şi pe călăreţi. Reiau galopul, zburînd în linie dreaptă spre şoseaua ce duce la Clermont.

Deodată Charny, care precede trupa cu douăzeci de paşi, se opreşte şi scoate un strigăt : e pe marginea unui canal adînc, încastrat la nivelul pămîntului.

Uitase de acest canal, menţionat de el în releveul topografic, care se întinde pe mai multe leghe şi prezintă peste tot aceeaşi dificultate ca şi în locul unde se găsesc.

Dacă nu e trecut imediat, nu va fi trecut niciodată.

Charny dă exemplul. Se aruncă primul în apă : canalul nu are vad, dar calul contelui înoată viguros spre celălalt mal.

Numai că malul este în pantă, foarte înclinat şi lutos, în care nu se pot înfige potcoavele calului.

Charny încearcă de trei, patru ori să urce, dar cu toată abilitatea călăreţului, cu toate eforturile disperate ale calului pentru a se ridica pe mal, alunecă, din lipsa unui punct de sprijin solid pentru picioarele din faţă, şi cade în apă, răsuflînd anevoios, pe jumătate răsturnat peste călăreţul său.

Charny înţelege că ceea ce nu poate face calul său pur sînge, condus de un călăreţ experimentat, nu vor putea face în nici un caz patru sute de cai de escadron.

Este aşadar o încercare ratată. Fatalitatea e mai puter­nică. Regele şi regina sînt pierduţi şi, fiindcă nu i-a putut salva, nu-i rămîne decît o datorie de împlinit, să piară împreună cu ei.

Încearcă un ultim efort, inutil ca şi celelalte, pentru a atinge malul rîpos, dar în mijlocul acestui efort înfige sabia în lut pînă la jumătate.

Sabia rămase acolo ca un punct de sprijin inutil calului, dar care-l va servi pe călăreţ.

Într-adevăr, Charny lasă scările şi frîul, lasă calul să se zbată fără călăreţ în această apă nefastă, înoată spre sabie, încearcă s-o apuce cu mîna, se agaţă, ajunge după cîteva zadarnice eforturi să pună piciorul şi, în cele din urmă, se aruncă pe mal.

Atunci se întoarce şi, de cealaltă parte a canalului îi vede pe generalul de Bouillé şi pe fiul său plîngînd de furie, pe toţi soldaţii nemişcaţi şi sumbri, înţelegînd, după lupta dusă de Charny sub ochii lor, ce inutil ar fi să încerce să treacă acest canal de netrecut.

Mai ales domnul de Bouillé îşi frînge mîinile cu dis­perare. El, căruia îi reuşiseră toate acţiunile, el, căruia i-au fost încununate de succes toate activităţile, el, care în armată dăduse naştere zicalei : norocos ca Bouillé.

— Oh ! domnilor, exclamă generalul cu glas îndurerat, şi mai spuneţi că sînt norocos !

— Nu, generale, răspunse Charny de pe celălalt mal, dar fiţi liniştit, voi spune că aţi făcut tot ce poate face un om, şi cînd eu voi spune acest lucru, va fi crezut. Adio, domnule general.

Şi porni pe jos, de-a curmezişul cîmpului, murdar din cap pînă în picioare de noroi, dezarmat, căci sabia îi rămăsese în canal, iar praful pistoalelor se udase. Charny aleargă şi dispare în mijlocul grupurilor de ar­bori care, ca nişte santinele avansate în pădure, sînt plantaţi de o parte şi de alta a şoselei.

Pe acest drum e dus regele şi familia regală prizonieră. Nu are de făcut altceva decît să-l urmeze spre a-i întîlni.

Dar înainte de a-l urma, se întoarce pentru ultima oară şi vede pe malurile canalului blestemat pe domnul de Bouillé şi pe călăreţii săi care, cu toată imposibilitatea recunoscută de a merge înainte, nu se pot hotărî să bată în retragere.

Le mai face un ultim semn nedefinit, apoi înaintează pe şosea, face un ocol, şi dispare cu totul.

Spre a se călăuzi îi rămîne imensul vuiet ce-l precede, alcătuit din strigătele, urletele, ameninţările, rîsetele şi blestemele a zece mii de oameni.



Capitolul 4

PLECAREA

Se ştie cum a plecat regele.

Totuşi, ne rămîne să spunem cîteva cuvinte despre această plecare şi despre această călătorie, în timpul căreia vom vedea cum se împlinesc destinele ultimelor prieteni devotaţi pe care fatalitatea, întîmplarea sau de­votamentul i-a grupat în jurul monarhiei muribunde.

Să revenim aşadar la casa domnului Sausse.

Cum am spus, Charny abia sărise pe fereastră cînd uşa se deschise şi Billot apăru în prag.

Obrazul îi era întunecat. Ochii, peste care gîndirea coborîse sprîncenele, erau scrutători şi profunzi. Trecu în revistă toate personajele dramei, dar în cercul pe care-l parcurse privirea sa nu păru să observe decît două lucruri :

Fuga lui Charny, care ea era evidentă ; contele nu mai era acolo, iar domnul de Damas tocmai închidea fereastra în urma lui ; aplecîndu-se, Billot l-ar fi putut vedea sărind zidul grădinii.

Apoi, un fel de pact încheiat între regină şi domnul de Romeuf, pact în care tot ce putea promite tînărul aghiotant era să rămînă neutru.

Prima cameră, cea din spatele lui Billot, se umpluse de aceiaşi oameni din popor, înarmaţi cu puşti, coase, sau săbii şi pe care arendaşul îl alungă cu un gest.

Billot aruncă o privire în spatele său. Privirea lui, încrucişîndu-se cu cea a oamenilor înarmaţi, îi dădu si­guranţa că se putea bizui pe ei chiar în cazul în care s-ar impune să se aplice violenţa.

— Ei bine, îl întrebă el pe domnul de Romeuf, sînt hotărîţi să plece ?

Regina îi aruncă lui Billot una din acele priviri piezişe, care i-ar fi pulverizat pe imprudenţii cărora le-ar fi fost adresată, dacă ea ar fi avut posibilitatea să-şi înzestreze privirea cu puterea trăsnetului Apoi, fără să răspundă, se aşeză, apucînd braţele fotoliului ca şi cum ar fi vrut să se cramponeze de ele.

— Regele mai cere cîteva clipe, răspunse aghiotantul. Nimeni n-a dormit astă noapte, şi Majestăţile Lor sînt frînte de oboseală.

—- Domnule de Romeuf, replică Billot, ştiţi prea bine că Majestăţile Lor mai cer un răgaz nu din cauză că sînt obosite, ci fiindcă speră că în acest timp va sosi domnul de Bouillé. Numai că, adăugă Billot cu afectare, Majestăţile Lor să ia seama, dacă refuză să meargă de bună voie, vor fi tîrîte de picioare pînă la trăsura lor.

— Mizerabile ! exclamă domnul de Damas azvîrlin- du-se asupra lui Billot cu sabia în mînă.

Dar Billot se întoarse cu braţele încrucişate.

Într-adevăr, n-avea nevoie să se apere singur. Opt sau zece oameni se repeziseră la rîndul lor din prima în a doua încăpere, şi domnul de Damas se pomeni ameninţat în acelaşi timp de zece arme diferite.

Regele văzu că nu era necesar decît un cuvînt sau un gest ca cei doi din garda sa personală, domnii de Choiseul şi de Damas, precum şi cei doi sau trei ofiţeri sau subofi­ţeri din preajma sa să fie masacraţi.

— E bine, spuse el, puneţi caii la trăsură. Plecăm.

Doamna Brunier, una din cele două cameriste ale re­ginei, scoase un ţipăt şi leşină. Acest ţipăt îi trezi pe cei doi copii. Tînărul delfin începu să plîngă.

— Ah, domnule, spuse regina adresîndu-i-se lui Billot, probabil că n-aveţi copii de puteţi fi atît de crud cu o mamă.

Billot tresări, dar pe dată, cu un surîs amar, spuse:

— Nu, doamnă, nu mai am.

Apoi se adresă regelui :

— Nu-i nevoie să se pună caii la trăsură, sînt înhămaţi demult.

— Ei bine, atunci să tragă în faţă.

— Se şi află la uşă.

Regele se apropie de fereastră şi văzu, într-adevăr, trăsura cu caii înhămaţi. În mijlocul imensului vacarm din stradă nu o auzise sosind.

Poporul îl zări pe rege prin geamuri. Atunci, din mul­ţime izbucni un strigăt, sau, mai bine zis, o ameninţare formidabilă. Regele păli.

Domnul de Choiseul se apropie de regină.

— Ce ordonă Majestatea Sa? întrebă el. Eu şi cama­razii mei preferăm să murim decît să vedem ce se petrece.

— Credeţi că domnul de Charny este salvat ? întrebă pe şoptite dar agitată regina.

— Oh ! sînt sigur, spuse domnul de Choiseul. Răspund de asta.

— Bine, să plecăm. Dar, în numele cerului, mai mult pentru dumneavoastră deeît pentru noi, nu ne părăsiţi.

Regele înţelese de ce se temea regina.

— Aşa-i, spuse ei, domnii de Choiseul şi de Damas ne însoţesc dar nu le văd caii.

— E-adevărat, spuse domnul de Romeuf, adresîn- du-i-se lui Billot, nu-i putem opri pe aceşti doi domni să-l însoţească pe rege.

— Aceşti domni, spuse Billot, îl vor urma pe rege şi regină dacă pot. Ordinele primite de mine privesc regele şi regina şi nu pomenesc de aceşti doi domni.

— Dar eu, spuse regele, cu mai multă fermitate decît s-ar fi aşteptat cineva de la el, declar că nu voi pleca pînă cînd aceşti doi domni nu-şi vor primi caii.

— Ce spuneţi de asta? întrebă Billot întorcîndu-se spre oamenii care umpleau încăperea. Regele nu va pleca dacă aceşti doi domni nu-şi vor primi caii !

Oamenii izbucniră în rîs.

— Mă duc să spun să fie aduşi, spuse domnul de Romeuf.

Domnul de Choiseul făcu un pas înainte şi, barînd trecerea domnului de Romeuf, îi spuse :

— Nu le părăsiţi pe Majestăţile Lor. Misiunea pe care o aveţi vă dă o oarecare putere asupra poporului şi intră în obligaţia dumneavoastră să vegheaţi să nu se clatine nici fir de păr din capul Majestăţilor Lor.

Domnul de Romeuf se opri. Billot ridică din umeri.

— Bine, spuse el, atunci mă duc eu.

Şi porni primul. Dar întorcîndu-se pe pragul uşii. adăugă încruntînd din sprîncene :

— Mă urmaţi, nu-i aşa !

— Oh ! fiţi liniştit, spuseră oamenii cu un hohot de rîs, care arăta că, în caz de rezistenţă, nu se va putea aştepta la nici o milă din partea lor.

Într-adevăr, ajunsă la acest grad de iritare, mulţimea ar fi folosit cu siguranţă violenţa împotriva familiei re­gale, sau ar fi deschis focul asupra oricui care ar fi încercat să fugă.

Unul din oameni stătea lîngă fereastră, urmărind din priviri ce se petrecea în stradă.

— Iată caii, spuse el, hai să pornim !

— La drum ! repetară însoţitorii săi cu un ton ce nu admitea replică.

Regele porni primul. Urmă domnul de Choiseul, dînd braţul reginei, apoi domnul de Damas, dînd braţul doam­nei Elisabeth, apoi doamna de Tourzel cu cei doi copii, şi în jurul lor, formînd un grup, restul micii trupe rămasă credincioasă.

Ca trimis al Adunării Naţionale, avînd în consecinţă o investitură, oficială, domnul de Romeuf avea misiunea să vegheze în special asupra cortegiului regal. Dar tre­buie spus că domnul de Romeuf avea mare nevoie el însuşi să se vegheze asupra lui. Se răspîndise zvonul nu numai că a executat fără energie ordinele Adunării, dar şi că a favorizat, dacă nu activ cel puţin prin inerţia sa, fuga unuia dintre ofiţerii cei mai credincioşi ai regelui, care, după cum se zicea, nu l-a părăsit pe suveran decît spre a se duce să-i transmită domnului de Bouillé ordi­nul de a-i veni în ajutor.

Astfel încît, ajuns pe pragul uşii, pe cînd purtarea lui Billot era apreciată de tot poporul, care părea dispus să-l recunoască drept singurul conducător, domnul de Romeuf auzi izbucnind în jurul său cuvintele de aristocrat şi de trădător, însoţite de ameninţări.

Urcară în trăsură în aceeaşi ordine pe care o urma­seră coborînd scările. Cei doi ofiţeri din garda personală îşi reluară locul pe capră.

În momentul cînd cobora, domnul de Valory se apro­pie de rege.

— Sire, spuse el, camaradul meu şi cu mine venim să cerem o favoare Majestăţii Voastre.

— Care, domnilor ? răspunse regele, mirat că ar mai putea exista vreo favoare oarecare de care ar mai putea dispune.

— Fiindcă nu mai avem fericirea de a vă servi ca mi­litari, vă rugăm, Sire, să ne acordaţi favoarea de a ocupa locul servitorilor dumneavoastră.

— Locul servitorilor mei, domnilor ? exclamă regele. Imposibil !

Dar domnul de Valory se înclină.

— Sire, spuse el, părerea noastră este că în situaţia în care se găseşte Majestatea Voastră acest loc ar face onoare şi unor prinţi de sînge, cu atît mai mult unor bieţi gentilomi ca noi.

— Ei bine, fie, domnilor, spuse regele cu lacrimi în ochi. Rămîneţi. Să nu ne părăsiţi niciodată.

Aşa încît cei doi tineri, transformînd în realitate li­vreaua şi funcţia lor factice de curieri, îşi reluară locul pe capră.

Domnul de Choiseul închise portiera trăsurii.

— Domnilor, spuse regele, dau ordinul categoric să fiu dus la Montmédy. Surugii, la Montmédy !

Dar un singur glas, glas imens nu al unei singure mulţimi, ci a zece mulţimi reunite, strigă :

— La Paris ! La Paris !

Apoi, într-un moment de linişte, arătînd cu vîrful săbiei drumul ce trebuia urmat, Billot strigă :

— Surugii, la Clermont !

Trăsura se urni pentru a asculta de acest ordin.

— Vă iau martori pe toţi că voinţa mea este siluită, spuse Ludovic al XVI-lea.

Apoi nefericitul rege, epuizat de acest efort de voinţă care îl depăşea pe oricare făcut pînă atunci, căzu în fundul trăsurii, între regină şi Madame Elisabeth.

Trăsura îşi continuă drumul. Peste cinci minute, şi înainte de a fi făcut două sute de paşi, se auziră în urmă strigăte puternice.

Regina scoase prima capul în afara portierei. Dar aproape în aceeaşi clipă ea se aruncă înapoi, acoperîn- du-şi ochii cu mîinile şi spuse :

— Oh ! Vai vouă ! îl ucid pe domnul de Choiseul.

Regele încercă să facă o mişcare, dar regina şi Ma­dame Elisabeth îl traseră înapoi şi-l făcură să cadă între ele. Dealtfel, trăsura dădea tocmai colţul unei străzi şi era imposibil să vezi ce se întîmplă la douăzeci de paşi în urmă.

Iată ce se petrecea.

La uşa domnului Sausse, domnii de Choiseul şi de Damas încălecaseră, dar calul domnului de Romeuf care, dealtminteri, fusese lăsat la poştă, dispăruse. Aşa că domnii de Romeuf, de Floirac şi adjutantul Foucq pe jos, sperînd fie să găsească cai de-a dragonilor sau husa­rilor, fie ca dragonii sau husarii rămaşi credincioşi re­gelui să le ofere caii lor.

Dar n-apucară să facă nici cincisprezece paşi cînd, de la portiera trăsurii pe care o escorta, domnul de Choi­seul îşi dădu seama că cei trei sînt în pericol de a fi în­conjuraţi, disperaţi, sufocaţi de mulţime.

Atunci el se opreşte pentru o clipă, lasă să treacă tră­sura şi, apreciind că, în virtutea misiunii cu care este investit, dintre ofiţerii ameninţaţi de acelaşi pericol dom­nul de Romeuf este cel care poate face cele mai mari servicii familiei regale, de Choiseul îi strigă servitorului său James Brisack, amestecat şi el în această mulţime :

— Dă al doilea cal al meu domnului de Romeuf !

De-abia pronunţase aceste cuvinte şi observă că po­porul se înfurie, mîrîie şi-l înconjură strigînd :

— E contele de Choiseul, e unul dintre cei care a vrut să-l răpească pe rege ! La moarte cu aristocratul ! La moarte cu trădătorul !

Se ştie cu cîtă repeziciune, în revoltele populare, efec­tul urmează ameninţării.

Smuls din şa, domnul de Choiseul fu răsturnat pe spate şi dispăru, înghiţit de viitoarea teribilă numită mul­ţime şi din care, în acea vreme de patimi ucigătoare, nu se ieşea decît sfîşiat în bucăţi.

Dar chiar în momentul în care cădea, cinci oameni se repeziră în ajutorul său.

Erau domnii de Damas, de Floirac, de Romeuf, ad­jutantul Foucq şi chiar servitorul James Brisack, din mîînile căruia fusese smuls calul şi care, avînd mîinile libere, le putea folosi în sprijinul stăpînului.

Avu loc atunci o scurtă încăierare îngrozitoare, o în­vălmăşeală asemănătoare încăierării pe care popoarele din antichitate, iar în zilele noastre arabii, o fac în jurul trupurilor însîngerate, a răniţilor şi morţilor lor.

Din fericire, împotriva tuturor probabilităţilor, dom­nul de Choiseul nu era nici mort, nici rănit. Mai bine zis, în pofida armelor periculoase cu care fusese atacat, rănile sale erau uşoare.

Un jandarm devie cu ţeava armei lovitura de furcă ce-i fusese destinată. James Brisack evită alta cu basto­nul pe care-l smulsese de la unul dintre agresori.

Bastonul fu retezat ca o trestie, dar lovitura deviată nu răni decît calul domnului de Choiseul.

Atunci, adjutantul Foucq avu ideea să strige :

— Dragoni, la mine !

Cîţiva soldaţi alergară la acest strigăt şi, fiindu-le ru­şine să lase a fi masacrat omul care-i comandase, îşi croiră drum pînă la el. Însuşi domnul de Romeuf se azvîrli înainte.

— În numele Adunării Naţionale, al cărei mandatar sînt, şi al domnului general La Fayette, care m-a delegat, exclamă el, conduceţi-i pe aceşti domni la municipalitate.

Aceste două nume, al Adunării şi al generalului La Fayette, se bucurau în acea vreme de multă popularitate. Produseră astfel efectul dorit.

— La municipalitate ! La municipalitate ! strigă un mare număr de glasuri.

Oameni de bună voinţă făcură un efort şi domnul de Choiseul împreună cu însoţitorii săi se văzură împinşi spre primărie.

Drumul a durat peste o oră şi jumătate. Fiecare minut din această oră şi jumătate a însemnat o ameninţare sau o tentativă de omor.

Ajunseră în cele din urmă la primărie. Un singur func­ţionar municipal se afla acolo, înspăimîntat la culme de răspunderea ce-i apăsa umerii. Pentru a se descărca de această răspundere, el ordonă ca domnii de Choiseul, de Damas şi de Floirac să fie băgaţi la închisoare şi să fie păziţi de garda naţională.

Domnul de Romeuf declară atunci că nu vrea să-l părăsească pe domnul de Choiseul, care se expusese pen­tru el la tot ce urmase. Aşa încît funcţionarul municipal ordonă ca domnul de Romeuf să fie întemniţat împreună cu ceilalţi.

La un semn făcut de domnul de Choiseul servitorului său, acesta, care era prea neînsemnat pentru ca cineva să se ocupe de el, dispăru.

Prima sa grijă — să nu uităm că James Brisack era grăjdar — a fost să se ocupe de cai. Află că, aproape te­feri, caii se găseau în grajdul unui han, păziţi de mai multe sentinele.

Liniştit asupra acestui punct, intră într-o cafenea, ceru un ceai, o pană şi cerneală, şi-i scrise doamnei de Choiseul şi doamnei de Grammont, pentru a le linişti asupra soartei fiului şi nepotului lor care, după toate probabilităţile, era salvat din moment ce era prizonier.

Sărmanul Brisack se cam grăbea anunţînd aceste veşti bune. Da, domnul de Choiseul era prizonier ; da, domnul de Choiseul se afla întemniţat ; da, domnul de Choiseul era păzit de miliţia orăşenească : dar munici­palitatea uitase să pună sentinele la răsuflătorile tem­niţei, şi prin aceste răsuflători se trăgeau asupra prizo­nierilor focuri de armă. Din această cauză ei au fost obligaţi să se refugieze în colţurile încăperii.

Această situaţie precară dură douăzeri şi patru de ore, în timpul cărora domnul de Romeuf, cu un admi­rabil devotament, refuză să-şi părăsească tovarăşii de suferinţă.

În cele din urmă, la 23 iunie, sosind garda naţională din Verdun, domnul de Romeuf obţinu ca prizonierii să-i fie încredinţaţi lui, şi nu-i părăsi decît în clipa cînd avu cuvîntul de onoare al ofiţerilor că vor veghea asupra lor pînă ce vor fi trimişi în închisoarea Înaltei Curţi.

În ce-l priveşte pe sărmanul Isidore de Charny, trupul său a fost tîrît în curtea unui ţesător, unde mîini pioase dar străine îl înmormîntară.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə