Alexandre dumas contesa de charny

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.86 Mb.
səhifə14/35
tarix08.01.2019
ölçüsü2.86 Mb.
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   35

Capitolul 33

BONETA ROŞIE

Cum s-a văzut, Dumouriez se retrăsese foarte repede, mai întîi fiindcă nu putea suprta disperarea reginei, apoi fiindcă, puţin sensibil la idei, era mai interesat de oameni. Nu avea deloc sentimentul conştiinţei politice, dar era deosebit de accesibil sentimentului de milă. Şi apoi, îl aştepta Brissot spre a-l conduce la iacobini, iar Dumouriez nu voia să întîrzie în a se supune puterni­cului Club.

De Adunare nu se neliniştea deloc, din moment ce era omul lui Pétion, Gensonné, Brissot şi al Girondei.

Dar nu era omul lui Robespierre, al lui Collot d'Herbois şi al lui Couthon. Şi tocmai aceştia trei îi conduceau pe iacobini.

Prezenţa lui nu fusese prevăzută. Era o lovitură deo­sebit de îndrăzneaţă din partea unui ministru al regelui să vină la iacobini. De aceea, chiar în momentul cînd i se pronunţă numele, toate privirile se întoarseră spre el.

Ce va face Robespierre văzîndu-l ?

Robespierre se întoarse ca şi ceilalţi, ciuli urechile la numele care zbura din gură în gură, apoi, încruntîndu-şi sprîncenele, redeveni nepăsător şi tăcut.

O tăcere de gheaţă se răspîndi de îndată în sală. Du­mouriez înţelese că trebuie să ia taurul de coarne.

Ca semn de egalitate, iacobinii tocmai adoptaseră bo­neta roşie. Doar trei sau patru membri judecaseră, fără îndoială, că patriotismul lor este suficient de cunoscut pentru a nu avea nevoie să dea această dovadă.

Robespierre era unul dintre aceştia.

Dumouriez nu ezită : îşi zvîrli pălăria, luă de pe capul unui patriot alături de care se aşezase boneta roşie, şi-o înfundă peste urechi şi urcă la tribună arborînd semnul egalităţii.

Sala întreagă izbucni în aplauze.

Ceva ca un şuierat de viperă şerpui în mijlocul acestor aplauze şi le stinse pe dată.

Era un „sst” pornit de pe buzele subţiri ale lui Robes­pierre.

De atunci, Dumouriez mărturisi de mai multe ori că niciodată şuieratul gloanţelor trecînd deasupra capului său nu-l făcuse să tremure ca şuieratul ieşit din buzele fostului deputat de Arras.

Dar Dumouriez era un jucător tare, general şi orator în acelaşi timp, greu de doborît atît pe cîmpul de bătă­lie, cît şi la tribună.

Aşteptă cu un surîs calm ca această linişte glacială să se instaleze, şi apoi rosti cu glas vibrant :

— Fraţi şi prieteni, toate clipele vieţii mele vor fi de acum înainte consacrate strădaniei de a duce la îndepli­nire voinţa poporului şi de a justifica totodată încrederea regelui constituţional. Voi pune în negocierile mele cu străinătatea toată energia unui popor liber, şi aceste ne­gocieri vor aduce în curînd o pace sigură sau un război hotărîtor !

La aceste cuvinte, aplauzele izbucniră din nou, în pofida apelului la „linişte” făcut de Robespierre.

— Dacă vom avea război, continuă oratorul, îmi voi rupe pana politică şi-mi voi ocupa gradul în armată, pentru a triumfa satina muri liber alături de fraţii mei ! O mare povară apasă pe umerii mei. Fraţilor, ajutaţi-mă s-o port. Spuneţi-mi adevărul, cel mai curat adevăr, dar respingeţi calomnia şi nu respingeţi un cetăţean pe care-l cunoaşteţi ca sincer şi neînfricat şi care se devotează cauzei revoluţiei.

Dumouriez terminase. Coborî în mijlocul aplauzelor. Aceste aplauze îl iritară pe Collot d'Herbois, actorul atît de des fluierat, atît de rar aplaudat.

— De ce aceste aplauze ? strigă el de pe locul său. Dacă Dumouriez vine aici ca ministru, n-avem nimic să-i răspundem. Dacă vine ca afiliat şi ca frate, nu-şi face decît datoria şi adoptă opiniile noastre. N-avem deci decît un răspuns să-i dăm : să acţioneze cum a vorbit !

Dumouriez făcu un semn cu mîna, care voia să spună : „Chiar aşa am de gînd să fac !”

Atunci se ridică Robespierre, cu un zîmbet aspru. Lu­mea înţelese că vrea să se ducă la tribună — şi-i făcu loc, că vrea să vorbească — şi tăcu.

Numai că această linişte, comparată cu aceea care-l întîmpinase pe Dumouriez, era blîndă şi mîngîietoare.

Urcă la tribună şi vorbi cu solemnitatea-i obişnuită:

— Nu fac parte dintre aceia care cred absolut impo­sibil ca un ministru să fie patriot, şi primesc chiar cu plăcere prezicerile ce ni le împărtăşeşte domnul Dumou­riez. Cînd îşi va fi împlinit promisiunile, cînd îi va fi îmblînzit pe duşmanii înarmaţi împotriva noastră de pre­decesorii săi şi de conspiratorii care mai conduc încă şi azi guvernul, în pofida izgonirii cîtorva miniştri, atunci şi numai atunci voi fi dispus să-i fac elogii. Dar nici atunci nu voi putea socoti că orice bun cetăţean al acestei societăţi n-ar fi egalul său. Numai poporul e mare, el sin­gur e demn de respect în ochii mei. Fleacurile puterii ministeriale dispar în faţa sa. Din respect pentru popor, pentru ministrul însuşi, cer ca intrarea sa aici să nu fie marcată prin omagii care ar atesta decăderea spiritului public. El ne cere sfaturi. Îi promit, în ce mă priveşte, să-i dau sfaturi care să fie folositoare şi lui, şi cauzei generale. Atîta timp cît domnul Dumouriez va proba, prin dovezi grăitoare de patriotism şi mai ales prin ser­vicii reale făcute patriei, că e fratele bunilor cetăţeni şi apărătorul poporului, nu va avea aici decît sprijinitori. Nu mă tem pentru această societate de prezenţa nici unui ministru, dar declar că în momentul cînd un ministru va avea aici mai multă influenţă decît un simplu cetăţean, voi cere ostracizarea lui. Nu se va întîmpla nicio­dată altfel.

Şi, în mijlocul aplauzelor, ursuzul orator coborî de la tribună. Dar o capcană îl aştepta pe ultima treaptă. Du­mouriez, simulînd entuziasmul, se afla acolo cu braţele deschise.

— Virtuosule Robespierre, exclamă el, cetăţean inco­ruptibil, îngăduie-mi să te îmbrăţişez !

Şi în ciuda eforturilor fostului constituant, îl strînse la pieptul său. Nu se văzu decît actul ce se împlinea, nu şi dezgustul manifestat de Robespierre faţă de înfăptu­irea lui.

Întreaga sală izbucni din nou în aplauze.

— Vino, îi spuse încet de tot Dumouriez lui Brissot, s-a isprăvit comedia ! Am pus boneta roşie şi l-am îm­brăţişat pe Robespierre : sînt sacrosanct !

Şi, într-adevăr, ajunse la uşă în mijlocul uralelor sălii şi ale tribunelor.

La uşă, un tînăr în uniformă de aprod schimbă cu mi­nistrul o privire rapidă şi o încă mai rapidă strîngere de mînă. Acest tînăr era ducele de Chartres.

Suna tocmai de unsprezece seara. Brissot îl călăuzea pe Dumouriez : cu un pas grăbit, se îndreptau amîndoi spre locuinţa soţilor Roland. Aceştia mai stăteau încă pe strada Guénégaud.

Fuseseră preveniţi din ajun de Brissot că Dumoriez, la îndemnul lui Gensonné şi al lui, urma să-l propună regelui pe Roland ca ministru de Interne. Brissot îl în­trebase atunci pe Roland dacă se simţea destul de puternic pentru o asemenea însărcinare; şi Roland, naiv ca tot­deauna, răspunse că se credea în stare.

Dumouriez venea să-l anunţe că lucrul era împlinit.

Roland şi Dumouriez nu se cunoşteau decît după nume. Nu se văzuseră încă niciodată. Se înţelege cu cîtă curio­zitate se priviră viitorii colegi. ;

După complimentele de rigoare, prin care Dumouriez îşi exprima satisfacţia deosebită pentru chemarea în guvern a unui patriot luminat şi virtuos ca el, convorbirea trecu în mod firesc la rege.

— De aici va veni piedica, spuse Roland zîmbind.

— Ei bine, iată, voi spune ceva în care veţi vedea o naivitate a mea, pentru care cu siguranţă nu voi fi lău­dat, spuse Dumouriez. Îl cred pe rege un om cinstit şi un patriot sincer.

Apoi, văzînd că doamna Roland nu dădea nici un răs­puns şi se mulţumea să surîdă, Dumouriez întrebă :

— Nu e şi părerea doamnei Roland ?

— L-aţi văzut pe rege ? întrebă ea.

— Da.

— Aţi văzut-o pe regină ?



Fu rîndul lui Dumouriez să nu răspundă şi să se măr­ginească a zîmbi.

Îşi dădură întîlnire a doua zi la unsprezece dimineaţa, pentru a depune jurămîntul. Ieşind de la Adunare, urmau să se ducă la rege.

Era unsprezece şi jumătate. Dumouriez ar mai fi rămas încă, dar era tîrziu pentru nişte oameni simpli ca soţii Roland.

De ce ar mai fi rămas Dumouriez ? Iată de ce. În ra­pida privire pe care, intrînd în casa lor, Dumouriez o aruncase asupra soţiei şi bărbatului, remarcase în pri­mul rînd bătrîneţea soţului — Roland avea cu zece ani mai mult decît Dumouriez iar Dumouriez părea cu douăzeci de ani mai tînăr decît Roland — şi formele planuroase ale soţiei.

Dumouriez era unul dintre acei bărbaţi care nu pot vedea un soţ bătrîn fără să rîdă şi o femeie tînără fără s-o dorească. Ceea ce a displăcut în acelaşi timp şi soţiei soţului, şi i-a făcut pe amîndoi să le atragă atenţia lui Brissot şi generalului că e tîrziu.

Brissot şi Dumouriez plecară.

— Ei bine, o întrebă Roland pe soţia lui cînd uşa se închise, ce crezi despre viitorul nostru coleg ?

Doamna Roland zîmbi.

— Există oameni, spuse ea, pe care nu e nevoie să-i vezi de două ori spre a-ţi face o părere despre ei. Are un spirit subtil, un caracter maleabil, o privire falsă. A ex­primat o mare satisfacţie pentru alegerea patriotică pe care era însărcinat să ţi-o comunice. Ei bine, n-aş fi mi­rată să te concedieze într-o bună zi.

— E punct cu punct şi părerea mea, spuse Roland.

Şi amîndoi se culcară cu obişnuitul lor calm, nebănuind nici unul, nici celălalt, că mîna de fier a destinu­lui tocmai înscrisese numele lor cu litere de sînge în analele Revoluţiei.

A doua zi, noul ministru depuse jurămînt în faţa Adu­nării naţionale, apoi se duse la Tuileries.

Roland era încălţat cu ghete cu şireturi, fiindcă n-avea probabil bani să-şi cumpere catarame. Purta o pălărie rotundă, fiindcă nu purtase niciodată altceva. Se duse la Tuileries în costumul său obişnuit şi era ultimul, în urma colegilor săi.

Maestrul de ceremonii, domnul de Brézé, îi lăsă să intre pe primii cinci, dar îl opri pe Roland.

Roland habar n-avea de ce i se refuză intrarea.

— Dar şi eu, spuse el, sînt ministru ca şi ceilalţi. Chiar ministru de interne !

Maestrul de ceremonii nu părea convins în ruptul capului.

Dumouriez auzi discuţia şi interveni.

— De ce refuzaţi intrarea domnului Roland ?

— Eh, domnule, exclamă maestrul de ceremonii frîngîndu-şi mîinile, cu pălărie rotundă, şi fără catarame!

— Ah ! domnule, răspunse Dumouriez cu cel mai mare sînge rece, cu pălărie rotundă, şi fără catarame : totu-i pierdut.

Şi îl împinse pe Roland în cabinetul regelui.



Capitolul 34

ÎN AFARĂ ŞI ÎNĂUNTRU

Acest guvern, care intrase atît de greu în cabinetul regelui, se putea numi guvernul de război.

La 1 martie murise împăratul Leopold, în mijlocul haremului său italian, ucis de afrodisiacele ce şi le prepara singur.

Regina, care citise într-o zi în nu se ştie ce pamflet iacobin că un pateu îi va veni de hac împăratului Austriei, regina care îl chemase pe Gilbert pentru a-l întreba dacă există un antidot universal, regina strigă sus şi tare că fratele ei fusese otrăvit. Odată cu Leopold dispăru şi politica austriacă de tergiversare.

Cel ce urca pe tron, Francisc al II-lea — pe care l-am cunoscut şi care, după ce a fost contemporanul părin­ţilor noştri a fost şi al nostru — era un amestec de sînge german şi italian. Austriac, născut la Florenţa, slab, violent, viclean, om cinstit după părerea preoţilor ; inimă de piatră şi bigot, ascunzîndu-şi duplicitatea sub o fizionomie placidă, sub o mască trandafirie, de o fixitate în­spăimîntătoare ; mergînd ca un automat, ca statuia comandorului, sau ca spectrul regelui Danemarcei ; dîndu-şi fiica învingătorului pentru a nu-i ceda provinciile sale, apoi lovindu-l pe la spate la primul pas de retragere determinat de vîntul îngheţat din nord ; în sfîrşit, Fran­cisc al II-lea, omul temniţelor din Spielberg, călăul Andryanei şi al lui Silvio Pellico !

Iată cine era protectorul emigranţilor, aliatul Prusiei, duşmanul Franţei.

Ambasadorul nostru la Viena, domnul de Noailles era, să zicem aşa, prizonier în palatul său.

Ambasadorul nostru la Berlin, domnul de Ségur, a fost precedat de zvonul că venea să surprindă secretele rege­lui Prusiei devenind amantul metreselor acestuia. Din întîmplare, acest rege al Prusiei avea amante, nu glumă !

Domnul de Ségur se prezentă în audienţă publică în acelaşi timp cu trimisul de la Coblentz1. Regele întoarse spatele ambasadorului Franţei şi-l întrebă pe delegatul prinţilor cum o mai duce contele d'Artois.

Prusia se credea pe atunci, cum se mai crede şi astăzi, în fruntea progresului german. Trăia încă din acele stra­nii tradiţii filozofice ale regelui Frederic, care încuraja rezistenţii turci şi revoluţiile poloneze, înăbuşind în ace­laşi timp libertăţile Olandei. O guvernare cu mînă hul­pavă care pescuieşte fără încetare în apa tulbure a revo­luţiilor, cînd un Neuchâtel, cînd o parte din Pomerania, cînd o parte din Polonia.

Aceştia erau cei doi duşmani vizibili ai noştri, Francisc al II-lea şi Frederic Wilhelm. Duşmanii noştri încă nevăzuţi erau Anglia, Rusia şi Spania.

Şeful întregii coaliţii avea să fie agresivul rege al Suediei, acest pitic înarmat ca un uriaş, care era numit Gustav al III-lea şi pe care îl ţinea în mînă Ecaterina a II-a.

Urcarea lui Francisc al II-lea pe tronul Austriei se făcu cunoscută prin următoarea notă diplomatică :
1. Să se dea satisfacţie principilor germani deţinători de bunuri în regat — altfel spus, să se recunoască suze­ranitatea imperială în mijlocul departamentelor noastre — susţinînd Austria în interiorul Franţei2.

2. Să fie înapoiat Avignon, pentru ca, la fel ca odi­nioară, regiunea Provence să fie dezmembrată.

3. Să fie restabilită monarhia în poziţia avută la 23 iunie 1789.
Era evident că această notă răspundea dorinţelor se­crete ale regelui şi reginei.

Dumouriez ridică din umeri.

S-ar fi spus că Austria adormise la 23 iunie şi, după un somn de trei ani, credea că se trezeşte la 24.

La 16 martie 1792, Gustav este asasinat în mijlocul unui bal.

Nota austriacă îi parveni lui Dumouriez a treia zi după asasinat, încă necunoscut în Franţa. El o duse îndată lui Ludovic al XVI-lea.

Pe cînd Maria-Antoaneta, adeptă a procedeelor ex­treme, dorea un război pe care îl considera eliberator pen­tru ea, pe atît regele, omul căii de mijloc, al încetinelii, al tergiversării şi al căilor piezişe, pe atît regele se temea de el.

Într-adevăr, odată războiul declarat, imaginaţi-vă o victorie : el ar fi la discreţia generalului biruitor ; imagi­naţi-vă o înfrîngere : poporul l-ar face răspunzător, ar striga că a fost trădat, s-ar năpusti asupra castelului Tuileries.

În sfîrşit, dacă duşmanul ar pătrunde pînă în Paris, pe cine ar aduce cu el? Pe Monsieur, adică pe regentul regatului.

Ludovic al XVI-lea decăzut din drepturi, Maria-An­toaneta pusă sub acuzare ca soţia infidelă, fiii Franţei proclamaţi poate copii adulterini, acestea ar fi fost rezul­tatele înapoierii emigraţilor la Paris. Regele se încredea în austrieci, în germani, în prusaci, dar nu avea încredere în emigranţi.

La citirea notei, el înţelese totuşi că venise ceasul cînd trebuia să tragă sabia Franţei şi cînd nu mai putea da înapoi.

La 20 aprilie regele şi Dumouriez intrară în Adunarea Naţională : ei aduceau declaraţia de război Austriei. De­claraţia fu primită cu entuziasm.

În acest ceas solemn, în Franţa existau patru partide bine închegate :

adepţii monarhiei absolute — regina făcea parte din acest partid;

adepţii monarhiei constituţionale — regele pretindea că este de-al lor ;

republicanii ;

anarhiştii.

Monarhiştii absoluţi n-au, în afară de regină, şefi re­cunoscuţi în Franţa. Sînt reprezentaţi în străinătate de Monsieur, de contele de Artois, de prinţul de Condé şi de ducele Charles de Lorraine. Domnul de Breteuil la Viena, domnul Merci d'Argenteau la Bruxelles sînt re­prezentanţii reginei pe lîngă acest partid.

Şefii partidului constituţionalist sînt La Fayette, Bailly, Barnave, Lameth, Duport, în sfîrşit, cei de la „Feuillants”. Regele nici nu doreşte altceva decît să renunţe la monarhia absolută şi să meargă alături de ei. Totuşi înclină mai mult să se ţină în urmă decît să stea în frunte.

Şefii partidului republican sînt Brissot, Vergniaud, Gaudet, Pétion, Roland, Isnard, Ducos, Condorcet şi Couthon.

Şefii anarhiştilor sînt Marat, Danton, Santerre, Gonchon, Camille Desmoulins, Hébert, Legendre, Fabre d'Eglantine şi Collot d'Herbois.

Dumouriez va fi ceea ce i se va cere, cu condiţia să găsească profit şi renume.

Robespierre se retrăsese în umbră : el aştepta.

Acum, cui va fi înmînat drapelul Revoluţiei, pe care îl fluturase la tribuna Adunării Dumouriez, acest patriot incert ?

Lui La Fayette, omul de pe Champ-de-Mars ? !

Lui Luckner ! Franţa nu-l cunoaşte decît prin răul ce i l-a făcut ca partizan în războiul de şapte ani.

Lui Rochambeau, care nu voia decît un război defen­siv şi care se simţea umilit văzînd cum Dumouriez dă ordine direct locotenenţilor săi.

Aceştia erau cei trei oameni care comandau cele trei corpuri de armată gata să intre în luptă.

La Fayette apăra centrul; el trebuia să coboare re­pede Meusa, înaintînd de la Givet la Namur.

Luckner apăra provincia Franche-Comté.

Rochambeau apăra Flandra.

Sprijinit de un corp de armată pe care Rochambeau îl va trimite din Flandra, sub comanda lui Biron, La Fayette va cuceri Namur şi vă mărşălui spre Bruxelles, unde îi aştepta, cu braţele deschise, revoluţia din Brabant.

La Fayette avea rolul cel mai frumos : era în avan­gardă. Lui îi rezervase Dumouriez prima victorie. Această victorie urma să-l facă comandant-şef.

La Fayette, victorios şi comandant-suprem, Du­mouriez ministru de război vor lepăda boneta roşie şi îi vor zdrobi cu o mînă pe girondini şi cu cealaltă pe iaco­bini.

Contrarevoluţia era gata !

Dar Robespierre ?

Robespierre, am spus-o, reintrase în umbră, şi mulţi pretindeau că exista un pasaj subteran care lega prăvălia tîmplarului Duplay cu reşedinţa regală a lui Ludovic al XVI-lea.

Nu de aici venea oare pensia plătită mai tîrziu de doamna ducesă d'Angouleme domnişoarei Robespierre ?

Dar şi de astă dată, ca întotdeauna, La Fayette rată ocazia.

Apoi urma să se facă războiul cu partizanii păcii. În­deosebi intendenţii erau prietenii duşmanilor noştri. Ar fi lăsat cu plăcere trupele noastre fără hrană şi fără muniţii, ceea ce şi făcură, pentru a asigura pîinea şi pulberea prusacilor şi austriecilor.

În plus, reţineţi bine că omul intrigilor ascunse, ai subminării perfide, Dumouriez, nu neglija relaţiile sale cu orleaniştii — relaţii care-i aduseră pieirea.

Biron era un general orleanist.

Astfel, orleaniştii şi feuillanţii — Biron şi La Fayette — trebuiau să dea primele lovituri, să facă să sune fanfara primei victorii.

În dimineaţa zilei de 28 aprilie, Biron cuceri Quiévrain şi porni atacul spre Mons.

A doua zi, în 29, Théobald Dillon se îndreptă de la Lille spre Tournai.

Biron şi Dillon erau doi aristocraţi. Doi tineri chipeşi şi curajoşi, şmecheri, spirituali, din şcoala lui Richelieu, unul sincer în opiniile sale patriotice, celălalt neavînd timp să şi le clarifice : va fi asasinat.

Am spus undeva că dragonii reprezentau arma aristo­cratică a armatei. Două regimente de dragoni mărşăluiau în fruntea celor trei mii de oameni ai lui Biron.

Deodată, fără să fi văzut măcar inamicul, dragonii încep să strige : „Fugiţi ! Sîntem trădaţi !”

Panica este totală.

Acelaşi lucru i se întîmplă şi lui Dillon.

Dillon întîlneşte o trupă de nouă sute de austrieci. Dragonilor din avangarda sa li se face frică, fug tîrînd după ei infanteria, abandonînd căruţe, artilerie, trăsuri, şi nu se opresc decît la Lille.

Acolo, fugarii pun laşitatea pe seama şefilor lor, îl ucid pe Théobald Dillon, pe locotenent-colonelul Bertois, după care le predau trupurile plebei din Lille, care-i spînzură şi dansează în jurul cadavrelor.

Cine organizase această înfrîngere, cine urmărise să vîre teama în inimile patrioţilor şi încrederea în cea a duşmanilor ?

Girondinii, care voiseră războiul şi sîngerau pe am­bele flancuri din rana dublă ce li se pricinuise, girondinii acuzară, — şi trebuie s-o spunem că toate aparenţele le dădeau dreptate — acuzară Curtea, adică pe regină.

Prima lor idee a fost să-i răspundă Mariei-Antoaneta cu aceeaşi monedă.

Dar monarhiei i se lăsase timp să-şi pună o armură. Regina reorganizase, încetul cu încetul, acea faimoasă gardă constituţională autorizată de Constituantă, gardă care număra nu mai puţin de şase mii de oameni.

Şi ce oameni ! Spadasini şi maeştri de scrimă, care îşi permiteau să-i insulte pe reprezentanţii patrioţilor pînă şi pe băncile Adunării Naţionale ; gentilomi bretoni şi vedeeni, provensali din Nîmes şi Arles, preoţi zdraveni care, sub pretextul că au refuzat să depună jurămîntul, se lepădaseră de sutană şi luaseră în mînă, în locul sfeştocului, sabia, pumnalul şi pistolul ; apoi, o puzderie de cavaleri ai ordinului Saint-Louis, care ieşeau nu se ştie de unde şi care erau decoraţi nu se ştie pentru ce. Dumouriez însuşi se plînge de asta în memoriile sale : orice guvern care i-ar succeda acestuia n-ar putea reabilita această frumoasă şi nefericită decoraţie atît de darnic împărţită. În doi ani au fost acordate şase mii ! Încît ministerul afacerilor externe refuză să primească marele cordon şi ceru să-i fie dat domnului de Watteville, maior în regimentul elveţian Ernest.

Mai întîi trebuia străpunsă platoşa, apoi se va lovi în rege şi regină.

Deodată se răspîndi zvonul că la vechea Şcoală mili­tară se afla un drapel alb, că acest drapel, care urma să fie arborat din moment în moment, fusese dăruit de rege. Faptul amintea cocarda neagră din zilele de 5 şi 6 octombrie.

Ţinînd seama de cunoscutele opinii contrarevoluţio­nare ale regelui şi ale reginei — toată lumea era în aşa hal de uimită că nu vede fluturînd drapelul alb deasupra palatului Tuileries, încît se aştepta să-l vadă iţindu-se într-o bună dimineaţă pe oricare alt monument.

La ştirea existenţei acestui drapel, poporul se îndreptă spre cazarmă. Găsi aici un drapel alb, mare cît o palmă, înfipt într-un tort dăruit de delfin.

Dar, în afară de această bucată de pînză lipsită de importanţă, găsiră numeroase imnuri în onoarea regelui, numeroase cîntece injurioase la adresa Adunării şi mii de foi cu texte contrarevoluţionare.

Bazire făcu imediat un raport Adunării, în care spu­nea că garda regelui a izbucnit în strigăte de bucurie aflînd înfrîngerea de la Tournai şi Quiévrain, şi a expri­mat speranţa că în trei zile va cădea Valenciennes şi, în cincisprezece zile, armatele străine vor fi la Paris.

Această gardă este o armă teribilă în mîinile monar­hiei. N-ar putea ea, la ordinul regelui, să se îndrepte împotriva Adunării, să încercuiască sala Manège, să-i facă prizonieri pe reprezentanţii naţiunii, sau chiar să-i ucidă de la primul pînă la ultimul ? Sau n-ar putea să-l ia pe rege, să-l scoată din Paris, să-l ducă la graniţă, să organizeze o a doua fugă ca la Varennes, care să reuşească de astă dată ?

Iată de ce, la 22 mai, adică la trei săptămîni după dublul eşec de la Tournai şi Quiévrain, noul primar al Parisului, Pétion, numit la presiunile reginei, care-l protejează din ură împotriva celui care a lăsat-o să fugă, Pétion i-a scris comandantului gărzii naţionale, expri­mînd fără înconjur temerile sale privind o posibilă ple­care a regelui, invitîndu-l să urmărească, să suprave­gheze şi să înmulţească patrulele în împrejurimi...

Să urmărească, să observe, ce ? Pétion nu o spune.

Să înmulţească patrulele ? Unde ? În ce împrejurimi ? Aceeaşi tăcere.

Dar, la ce bun să numească palatul Tuileries şi pe rege ?

Cine este urmărit şi supravegheat de regulă ? Duşmanul !

În jurul a ce se măreşte numărul patrulelor ? În jurul taberei inamice !

Care este tabăra inamică ? Palatul Tuileries.

Cine este duşmanul ? Regele.

Astfel, iată pusă marea problemă.

Pétion, micul avocat din Chartres, fiul unui procuror, este cel care o pune urmaşului sfîntului Ludovic, nepotu­lui lui Ludovic al XIV-lea, regelui Franţei!

Şi regele Franţei îşi manifestă nemulţumirea, căci înţelege că acest glas vorbeşte mai tare decît al lui, se plînge într-o scrisoare pe care directoratul departamen­tului dispune să fie afişată pe zidurile Parisului.

Dar Pétion nu se alarmează cîtuşi de puţin. El nu răspunde şi menţine ordinul dat. Deci, Pétion este adevă­ratul rege.

Dacă aveţi îndoieli, veţi avea dovada pe dată.

Raportul lui Bazire cere să fie desfiinţată garda constituţională a regelui şi să se decreteze arestarea domnului de Brissac, şeful ei.

Fierul era cald ; girondinii îl bătură ca nişte aspri fierari ce erau.

Pentru ei problema se pune în termenii : a fi, sau a nu fi ?

Decretul a fost dat în aceeaşi zi. Garda naţională a fost dizolvată, şeful ei, ducele de Brissac, pus sub stare de arest, iar posturile de sentinelă de la Tuileries predate gărzii naţionale.

O Charny ! Charny ! Unde te aflai ? Tu, care la Varennes erai pe cale să o salvezi pe regină cu trei sute de călăreţi, ce-ai fi făcut tu la Tuileries cu şase mii de oameni ?

Charny trăia fericit, uitînd toate în braţele soţiei sale, Andrée.




Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   35
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə