Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 24

CATHERINE

S-a văzut cum doctorul Raynal a găsit cu cale s-o avertizeze pe Cathérine să vină la căpătîiul mamei sale. Nu exista însă decît un mijloc să afle unde se găseşte Cathérine : să se adreseze contelui de Charny.

În ziua cînd îl adusese pe fiul doctorului Gilbert, Pitou fusese primit cu atîta blîndeţe de contesă, încît nu şovăi să se ofere să meargă în strada Coq-Héron şi să ceară adresa Catherinei, oricît de tîrzie să fi fost ora.

Într-adevăr, orologiul de la Şcoala militară suna de unsprezece şi jumătate cînd, terminînd îngrijirile, Gilbert şi Pitou putură părăsi patul lui Billot.

Pitou şi Gilbert se urcară în trăsura doctorului, ce aştepta la poarta spitalului. Doctorul porunci vizitiului să treacă prin strada Coq-Héron. În cartier toate casele erau închise şi luminile stinse. După ce sună vreun sfert de oră, Pitou auzi în cele din urmă un glas răguşit şi supărat, strigînd pe un ton plin de iritare :

— Cine-i acolo ?

— Eu, Ange Pitou.

— Cine sînteţi ?

— Ah ! e-adevărat... Ange Pitou, căpitan în garda naţională.

— Ange Pitou ! Nu cunosc !

— Căpitan în garda naţională !

— Căpitan, repetă portarul, căpitan...

— Căpitan ! repetă Pitou, apăsînd pe acest titlu, a cărui influenţă o cunoştea.

Într-adevăr, portarul crezu că are de-a face cu vreun aghiotant al generalului La Fayette. În consecinţă, pe un ton ceva mai blînd, dar fără să deschidă poarta, de care se mulţumi doar să se apropie, întrebă :

-— Ei bine, domnule căpitan, pe cine căutaţi ?

— Vreau să vorbesc cu domnul conte de Charny.

— Lipseşte.

— Atunci cu doamna contesă.

— Lipseşte şi ea.

— Unde se află ?

— Au plecat azi-dimineaţă.

— În ce parte ?

— La moşia lor din Boursonnes.

— Ah, drace ! spuse Pitou ca şi cum îşi vorbea sieşi. Aşadar cu ei m-am încrucişat la Dammartin. Fără în­doială erau în poştalion... Dacă aş fi ştiut !

— Prietene, spuse doctorul, intervenind în acel mo­ment al convorbirii, în lipsa stăpînilor, ai putea să ne dat o informaţie ?

— Ce informaţie doreşte domnul ? întrebă portarul.

— Cunoşti o tînără faţă de care domnul conte, ca şi doamna contesă, arată bunăvoinţă ?

— Domnişoara Cathérine ? întrebă portarul.

— Întocmai, spuse Gilbert.

— Da, domnule... Domnul conte şi doamna contesă au fost de două ori s-o vadă şi m-au trimis deseori s-o întreb dacă are nevoie de cîte ceva. Dar, sărmana domni­şoară, deşi nu cred să fie bogată, nici ea, nici copilul ei, răspunde totdeauna că n-are nevoie de nimic.

— Ei bine, prietene, tatăl sărmanei Cathérine a fost rănit azi pe Champ-de-Mars şi mama ei, doamna Billot, e pe moarte la Villers-Cotterèts. Trebuie s-o înştiinţăm despre toate astea. Vrei să ne dai adresa ?

— Oh ! sărmana fată locuieşte la Ville-d'Avray, dom­nule, pe Strada Mare... Nu v-aş putea spune numărul, dar casa e în faţa unei fîntîni...

— Asta ajunge, spuse Pitou, o voi găsi.

— Mulţumesc, prietene, spuse Gilbert, strecurînd în mîna portarului un ban de aur.

— Nu trebuia, domnule...

Şi făcînd o reverenţă doctorului, portarul intră în casă.

— Ei bine ? întrebă Gilbert.

— Ei bine, răspunse Pitou, plec spre Ville-d'Avray.

— Cunoşti drumul ?

— Nu, o să mi-l arătaţi.

— Mai întîi să te odihneşti. Vei pleca mîine dimi­neaţă.

— Totuşi, dacă e urgent ?

— Nici de o parte nici de cealaltă nu e urgenţă, spuse doctorul. Starea lui Billot e gravă dar, în afara unor accidente neprevăzute, nu e mortală. În ce o priveşte pe mama Billot, ea mai poate trăi încă zece-douăsprezece zile.

— Oh ! domnule doctor, cînd am culcat-o alaltăieri, nu mai vorbea, nu mai mişca, doar ochii păreau încă vii.

— N-are importanţă, ştiu ce spun şi răspund de ea pe timpul ce ţi l-am spus.

-— Ei bine, atunci unde mergem, domnule doctor ?

— La mine ! Vei găsi vechea ta cameră.

— Ei, spuse Pitou zîmbind, îmi va face plăcere s-o revăd.

— Şi mîine, la şase dimineaţa, caii vor fi înhămaţi la trăsură.

— De ce ? întrebă Pitou.

— Să te ducă la Ville-d'Avray.

— Bine ! spuse Pitou. Sînt deci cincizeci de leghe de aici pînă acolo ?

— Nu, doar două-trei, spuse Gilbert, căruia îi tre­ceau pe dinaintea ochilor, ca o amintire din tinereţi, plimbările ce le făcea împreună cu maestrul său, Rousseau, în pădurile din Louveciennes, Meudon şi Ville-d'Avray.

— Atunci, spuse Pitou, nu-mi ia mai mult de-o oră de mers pe jos.

— Şi Cathérine ? întrebă Gilbert. Să meargă şi ea pe jos ?

— Ah ! E-adevărat ! Scuzaţi-mă, domnule Gilbert, sînt un nătărău... Dar, fiindcă veni vorba, ce mai face Sébastien ?

— Minunat ! Sper să-l vezi mîine.

— Tot la abatele Bérardier stă ?

— Tot.

— Ah ! Cu atît mai bine, mă bucur să-l văd.

— Şi el, Pitou, deoarece, ca şi mine, te iubeşte din toată inima.

După aceasta, doctorul şi Ange Pitou se opriră în faţa porţii din strada Saint-Honoré.

Pitou dormi cum mergea, cum mînca, cum se lupta, adică din toată inima. Numai că datorită obişnuinţei că­pătate la ţară de a se scula dis-de-dimineaţă, era în picioare la ora cinci.

La şase, trăsura era pregătită.

La şapte, bătea la uşa Catherinei.

Stabilise cu doctorul Gilbert că la ora opt se vor întîlni la căpătîiul patului lui Billot.

Cathérine veni să deschidă uşa şi scoase un strigăt zărindu-l pe Pitou.

— Ah ! spuse ea. A murit mama !

Şi păli, sprijinindu-se de perete.

— Nu, spuse Pitou, numai că, dacă vreţi s-o mai ve­deţi înainte de a muri, trebuie să vă grăbiţi, domnişoară Cathérine.

Acest schimb de cuvinte, care spunea în puţine vorbe atîtea lucruri, făcu inutilă orice introducere şi o puse pe Cathérine de la început faţă în faţă cu nenorocirea ei.

— Şi-apoi, mai e o nenorocire, continuă Pitou.

— Care ? întrebă Cathérine cu acel ton concis şi aproape indiferent al unei fiinţe care, ajungînd la limita suferinţei umane, nu se mai teme că durerea sa poate creşte.

— Domnul Billot a fost grav rănit ieri pe Champ-de-Mars.

— Ah ! făcu Cathérine.

Evident, tînăra fată era mult mai puţin sensibilă la această noutate decît la prima.

— Atunci, continuă Pitou, iată ce mi-am spus — şi este şi părerea domnului doctor Gilbert : „Domnişoara Cathérine va face, în trecere, o vizită domnului Billot , care a fost transportat la spitalul Gros-Caillou, şi de acolo va lua diligenţa spre Villers-Cotterèts”.

— Şi dumneata, domnule Pitou ? întrebă Cathérine.

— Eu, spuse Pitou, m-am gîndit că, fiindcă vă duceţi acolo să-i daţi ajutor doamnei Billot să moară, e obligaţia mea să rămîn aici, pentru a încerca să-l ajut pe domnul Billot să revină la viaţă... Rămîn lîngă acela care n-are pe nimeni, înţelegeţi, domnişoară Cathérine ?

Pitou rosti aceste cuvinte ce îngereasca lui naivitate, fără să gîndească că astfel, în cîteva cuvinte, descria în­treaga istorie a devotamentului său.

Cathérine îi întinse mîna.

— Ai un suflet mare, Pitou ! spuse ea. Vino să-l îm­brăţişezi pe sărmanul şi micul meu Isidore.

Şi merse înainte, căci scurta scenă pe care am poves­tit-o se desfăşurase pe poteca de lîngă casă, la poarta dinspre stradă. Era mai frumoasă ca oricînd sărmana Cathérine, îmbrăcată în doliu cum era ; ceea ce-l făcu pe Pitou să scoată un oftat.

Cathérine intră înaintea tînărului într-o mică încă­pere ce dădea spre grădină. În această cameră, care, împreună cu o bucătărie şi un salonaş, alcătuia locuinţa Catherinei, se afla un pat şi un leagăn. Patul mamei şi leagănul copilului. Copilul dormea. Cathérine trase per­deaua transparentă şi se dădu în lături, pentru a-l lăsa pe Pitou să privească în voie.

— Oh ! Frumos mai e îngeraşul ! spuse Pitou împreunîndu-şi mîinile.

Şi, ca şi cum ar fi fost cu-adevărat în faţa unui înger, se aşeză în genunchi şi sărută mîna copilului.

Pitou a fost repede răsplătit pentru ceea ce făcuse : simţi fluturînd pe obrazul său părul Catherinei şi două buze îi atinseră fruntea. Mama înapoia sărutul dat fiului.

— Mulţumesc, bunul meu Pitou ! spuse ea. De la ulti­mul sărut primit de la tatăl său, nimeni în afară de mine nu l-a mai sărutat pe sărmanul micuţ.

— Oh ! domnişoară Cathérine ! murmură Pitou în­mărmurit şi zdruncinat de sărutul fetei.

Şi totuşi, acest sărut era pornit numai din ce era sfînt şi recunoscător în dragostea unei mame.

Capitolul 25

FIICA, TATĂL ŞI MAMA

Peste zece minute, Cathérine, Pitou şi micul Isidore se îndreptau spre Paris, în trăsura doctorului Gilbert. Trăsura făcu un popas în faţa spitalului Gros-Caillou. Cathérine coborî, îşi luă fiul în braţe şi-l urmă pe Pitou. Ajunsă la uşa camerei de rufărie, ea se opri :

— Mi-ai spus că-l vom găsi pe doctorul Gilbert lîngă patul tatălui meu ?

— Da...

Pitou întredeschise uşa.

— Şi e chiar aici, spuse ei.

Ajunsă în faţa patului, Cathérine se lăsă în genunchi şi, ridicind mîinile spre cer, exclamă :

— O, Doamne, eşti martor că mă rog ţie din adîncul inimii pentru viaţa tatălui meu !

Era tot ce putea face această fată pentru părintele care voise să-i ucidă iubitul.

La auzul acestui glas, de altfel, o tresărire agită tru­pul bolnavului. Respiraţia i se acceleră. Deschise ochii şi privirea sa, după ce rătăci o clipă în jur ca pentru a-şi da seama de unde vine această voce, se fixă asupra Catherinei.

Mîna lui făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să res­pingă această apariţie, pe care rănitul o luă, fără îndoială, drept o halucinaţie din cauza febrei.

Privirea Catherinei o întîlni pe cea a tatălui său, şi Gilbert văzu, cu un fel de groază, două fulgere de ură în loc de două raze de dragoste. După care tînăra se ridică şi se întoarse lîngă Pitou.

Pitou vru s-o însoţească pînă la diligenţa care pleca la zece dimineaţa, dar ea refuză.

— Nu, spuse ea, ai spus că locul dumitale este lîngă cel ce e singur. Rămîi, Pitou.

Caii erau înhămaţi, vizitiii în şa, Cathérine urcă şi se aşeză pe singurul loc rămas liber din interiorul diligenţei.

Opt ore mai tîrziu, trăsura se opri pe strada Soissons. Era şase după-amiază, adică încă în plină zi. Văduvă şi mamă, Cathérine nu se gîndi la batjocurile provinciale. Coborî din trăsură fără neruşinare, dar şi fără teamă.

La început, lumea n-a recunoscut-o. Era atît de palidă şi atît de schimbată, încît nu părea să mai fie aceeaşi femeie. Doar o singură persoană o recunoscu. Era mă­tuşa Angélique.

Mătuşa Angélique şedea la uşa primăriei, de vorbă cu cîteva cumetre.

— Oh ! strigă ea deodată, e fata lui Billot cu copilul ei. Se furişează în străduţă.

Mătuşa Angélique se înşela. Cathérine nu se ascundea. Cathérine se grăbea să ajungă lîngă mama sa, şi mergea repede. Cathérine o luase pe străduţă fiindcă era drumul cel mai scurt.

Ieşind din ulicioară o luă la stînga, merse pe strada Lormet şi pe o potecă de-a curmezişul cîmpului, ajunse pe drumul spre Pisseleu. Fără teamă, intră repede în fermă.

Un cîine mare lătră pe cînd trecea, apoi, deodată, recunoscîndu-şi stăpîna, se apropie de ea, ridică labele, scoţînd mici urlete fericite. La lătratul cîinelui, un băr­bat apăru în uşă.

— Domnişoara Cathérine ! exclamă el.

— Nene Clouïs ! spuse Cathérine la rîndul ei.

— Fiţi bine venită, draga mea domnişoară, spuse bă­trînul paznic. Casa are nevoie de prezenţa dumneavoas­tră, duceţi-vă !

— Şi sărmana mea mamă ? întrebă Cathérine.

— Vai ! Nici mai bine, nici mai rău ! Se stinge, biata femeie.

— Unde e ?

— În camera ei.

— Singură ?

-— Nu, nu, nu... E cu doamna Clément, aceeaşi infir­mieră care v-a îngrijit şi pe dumneavoastră.

— Şi... întrebă şovăind Cathérine, îşi mai păstrează cunoştinţa, biata mamă ?

— Uneori se pare că da, atunci cînd se rosteşte nu­mele dumneavoastră...

— Să intrăm, să intrăm !

— Intraţi, domnişoară, spuse bătrînul paznic deschizînd uşa camerei unde zăcea doamna Billot.

Bătrîna, culcată în patul cu perdele de serj verde, era vegheată, aşa cum a spus bătrînul Clouïs, de doamna Clément.

Sărmana doamnă Billot nu părea schimbată, numai că tenul ei devenise de o paloare ca de fildeş.

— Mamă ! Mamă ! strigă Cathérine, azvîrlindu-se pe pat.

Bolnava deschise ochii, făcu o mişcare din cap spre Cathérine, un fulger de înţelegere îi străluci în privire, şi buzele ei bolborosiră sunete de neînţeles.

Sosirea Catherinei produse o revoluţie la fermă. Pe Billot îl aşteptau, nu pe fiica sa. Cathérine povesti ce se întîmplase cu Billot. Apoi reluă toată autoritatea pe care tatăl ei i-o acordase într-o zi în detrimentul mamei sale.

Moş Clouïs fu răsplătit şi o porni spre casă.

A doua zi, doctorul Raynal veni la fermă. A fost fericit s-o revadă pe tînăra fată.

Timp de opt zile şi opt nopţi Cathérine nu părăsi patul mamei sale. În noaptea celei de a opta zi, uşa ca­merei în care se afla doamna Billot se deschise, şi Pitou apăru în prag. Venea de la Paris, de unde plecase de dimineaţă, potrivit obiceiului său.

Văzîndu-l, Cathérine tresări. O clipă crezu că tatăl ei murise. Dar chipul lui Pitou, fără să fie chiar vesel, nu era al unui om care aduce o veste atît de gravă.

Într-adevăr, lui Billot îi mergea din ce în ce mai bine, şi în ziua plecării lui Pitou fusese transportat din spitalul Gros-Caillou acasă la doctorul Gilbert.

Din momentul în care Billot încetă să fie în pericol, Pitou îşi manifestă dorinţa de a se înapoia la Pisseleu.

Nu se mai temea de viaţa lui Billot, ci de a Catherinei, căci prevăzuse momentul în care i se va anunţa lui Billot ceea ce nu voiseră să-i spună, adică starea în care i se găsea soţia. Era convins că, în acel moment, oricît de slăbit de boală ar fi fost, Billot va pleca spre Villers-Cotterèts. Şi ce se va întîmplă dacă o va găsi pe Cathérine la fermă ?...

Doctorul Gilbert nu-i ascunsese lui Pitou efectul ce-l produsese asupra rănitului intrarea Catherinei, cînd stătuse o clipă lîngă patul bolnavului. Era limpede că această viziune rămăsese în fundul memoriei lui Billot şi, pe măsură ce raţiunea îi revenea, bolnavul se aştepta ca, dintr-un moment într-altul, năluca să reapară.

Dealtfel, Billot nu scosese nici un cuvînt. Nici o sin­gură dată nu rostise numele Catherinei. Dar doctorul era un prea fin observator să nu fi ghicit totul. În conse­cinţă, îl expediase pe Pitou la fermă. El trebuia s-o în­depărteze pe Cathérine de acolo.

Pitou îi împărtăşi Catherinei temerile sale, dar ea declară că nu va părăsi patul muribundei înainte de a închide ochii mamei, chiar dacă tatăl ar ucide-o.

De zece zile bolnava nu mai mînca. În noaptea celei de-a unsprezecea zi, în momentul cînd respiraţia părea să se fi stins, bolnava păru a prinde viaţă, buzele i se mişcară, ochii i se deschiseră mari şi ficşi.

— Mamă ! Mamă ! strigă Cathérine.

Şi alergă spre uşă, pentru a se duce să-şi ia copilul.

La înapoiere, cînd căzu cu el în genunchi în faţa patu­lui mamei sale, văzu ochii ei luminîndu-se, gura scoţînd un strigăt, braţele întinzîndu-se. Bătrîna se ridică pe pernă, întinse mîinile deasupra capului Catherinei şi al fiului său, apoi, după un efort, rosti :

— Vă binecuvîntez, copiii mei !

Căzu pe pernă, braţele i se prăbuşiră, glasul i se stinse. Murise. Cathérine închise cu pioşenie ochii mamei, mai întîi cu mîinile, apoi cu buzele.

Prevăzînd de multă vreme acest suprem moment, doamna Clément cumpărase dinainte două lumînări, le aprinse şi le aşeză la cele două capete ale patului.

După ce îşi duse copilul în leagăn, Cathérine se înapoie în camera mortuară şi se aşeză în genunchi, cu cartea de rugăciuni în mînă.

Pitou începu să se ocupe de înmormîntare.

Deoarece nu era în relaţii cu abatele Fortier, ne amin­tim de ce, Pitou se duse la paracliser pentru a rîndui slujba religioasă, la hamali pentru a le anunţa ora cînd trebuia ridicat coşciugul, la gropar pentru a-i spune că trebuie să sape groapa.

Apoi, de acolo se duse la Haramont să comunice loco­tenentului şi celor treizeci de oameni din garda naţională că înmormîntarea doamnei Billot va avea loc poimîine, la unsprezece dimineaţa.

Seara, Pitou se înapoie la fermă.

Cathérine se ruga la picioarele patului mamei sale.

Pitou îi povesti ce făcuse în timpul zilei şi apoi adăugă :

— Nu credeţi, domnişoară Cathérine, că a sosit mo­mentul să părăsiţi casa ?

— Nu voi părăsi ferma pînă cînd n-o va părăsi mama mea !

Cathérine spuse aceste cuvinte cu atîta fermitate, încît Pitou înţelese că hotărîrea ei este nestrămutată.

— Iar cînd veţi părăsi ferma, spuse Pitou, vreau să ştiţi că la o leghe depărtare de aici sînt două locuri unde cu siguranţă veţi fi bine primită : coliba lui moş Clouïs şi căsuţa lui Pitou.

-— Mulţumesc, Pitou, răspunse Cathérine, şi în acelaşi timp arătă cu un semn al capului că va accepta unul sau altul din cele două refugii.

A doua zi, de la zece dimineaţa începură să sosească la fermă prietenii poftiţi la ceremonia funebră.

Lipseau numai preotul şi ceilalţi oameni de la biserică.

Aşteptară un sfert de oră, dar nu veni nimeni.

I se povesti lui Pitou că abatele Fortier fusese la mama Billot, dar refuzase să-i dea ultima împărtăşanie, sub pretext că bătrîna nu se putea spovedi. Oamenii se priviră un timp în tăcere. Apoi, un glas spuse :

— Ei bine Şi ce dacă abatele Fortier nu vrea să facă slujba religioasă ? O să ne lipsim de ea !

Glasul era al lui Désire Maniquet, cunoscut pentru părerile sale antireligioase.

A urmat un moment de linişte.

Era limpede că celor de faţă li se părea cam îndrăzneţ să se lipsească de slujba religioasă. Şi, totuşi, trăiau în epoca de înflorire a şcolii lui Voltaire şi Rousseau.

— Domnilor, spuse atunci primarul, să mergem la Villers-Cotterèts. Acolo totul se va lămuri.

— La Villers-Cotterèts ! strigară toţi cei prezenţi.

Pitou făcu semn la patru dintre oamenii săi şi coşciu­gul fu ridicat. La poartă, coşciugul trecu prin faţa Cathe­rinei şi a micului Isidore, pe care îl ţinea în genunchi lîngă ea. Apoi, după ce ieşi cortegiul funebru, Cathérine sărută pragul porţii unde nu mai avea de gînd să pună piciorul şi, ridicîndu-se, îi spuse lui Pitou :

— Mă vei găsi în coliba lui Moş Clouïs.

Şi se îndepărtă repede prin curtea fermei, prin grădi­nile ce dădeau în capătul unei străzi.

Convoiul înainta tăcut, formînd un lung şir pe şosea, cînd, deodată, cei ce închideau convoiul auziră în urma lor un strigăt. Se întoarseră.

Un călăreţ se apropia în galop mare dinspre Ivors, adică pe drumul spre Paris. O parte a obrazului îi era brăzdată de două bentiţe negre. Ţinea pălăria în mînă şi făcea semn să fie aşteptat.

Pitou se întoarse ca şi ceilalţi.

— Hei, spuse el, domnul Billot... Bine ! N-aş vrea să fiu în pielea abatelui Fortier.

La numele de Billot, toată lumea se opri.

Ajuns în capul convoiului, Billot descălecă, aruncă frîul pe gîtul calului şi, după ce spuse „Bună ziua şi mulţu­mesc, cetăţeni”, trecu în spatele coşciugului, lîngă Pitou.

Un grăjdar îi luă în primire calul şi-l duse la fermă.

Fiecare arunca priviri curioase asupra lui Billot.

Slăbise puţin şi era foarte palid. Mai avea vînătăi, pe o parte din frunte şi în jurul unui ochi. Dinţii strînşi sprîncenele încruntate, dovedeau o furie sumbră, care nu aştepta decît momentul să se reverse înafară.

— Ştiţi ce s-a întîmplat ? întrebă Pitou.

— Ştiu tot, răspunse Billot,

De îndată ce Gilbert mărturisise arendaşului în ce stare se afla soţia lui, acesta luă o cabrioletă care-l duse pină la Nanteuil. Billot luă apoi un căluţ de poştă, schimbă calul la Levignan şi ajunse la fermă în clipa cînd convoiul ieşea pe poartă.

La Villers-Cotterèts găsiră un grup de oameni aştep­tînd.

Pe măsură ce convoiul înainta pe străzi, bărbaţi, fe­mei şi copii ieşeau din casă, îl salutau pe Billot şi intrau în rînduri.

Cînd convoiul ajunse în piaţă, număra cinci sute de persoane. Din piaţă începea să se vadă biserica.

Ceea ce prevăzuse Pitou se adeverea : biserica era închisă. Ajunseră la poartă şi se opriră. Billot se făcuse alb la faţă. Expresia chipului său devenea din ce în ce mai ameninţătoare.

Portarul primăriei era şi al bisericii. Fu chemat şi in­terogat de primar, domnul Longpré.

Abatele Fortier interzisese oricărui om al bisericii să ia parte la înmormîntare.

Primarul întrebă unde erau cheile bisericii. Cheile erau la paracliser.

— Du-te şi caută cheile, spuse Billot lui Pitou.

Peste cinci minute acesta reveni spunînd :

— Abatele Fortier a poruncit să-i fie aduse cheile, pentru a fi sigur că biserica nu va fi deschisă.

— Să mergem să luăm cheile de la preot, spuse Désire Maniquet, promotor înnăscut al măsurilor extreme.

— Ar dura prea mult, spuse Billot.

Atunci privi în jurul său. În faţa bisericii se construia o casă. Dulgherii ciopleau o grindă. Billot se îndreptă spre ei, le făcu semn cu mîna că avea nevoie de grinda pe care o ciopleau. Muncitorii se dădură la o parte. Billot îşi trecu braţul între grindă şi pămînt şi, cu un singular efort, o ridică. Dar nu ţinuse seama de puterile ce-l părăsiseră. Sub greutatea enormă, colosul se clătină şi o clipă toată lumea crezu că se va prăbuşi. A durat doar o clipă : Billot îşi regăsi echilibrul, zîmbind cu un surîs teribil. Apoi înaintă cu pas încet dar singur. Semăna cu acele berbece antice cu care Alexandru, Hannibal sau Cezar dărîmau zidurile.

Se înfipse, cu picioarele depărtate, în faţa porţii, şi formidabila maşină începu să funcţioneze.

La a treia lovitură, zăvoarele, broaştele şi balamalele săriră. Uşa de stejar se căscă.

Billot lăsă să cadă grinda. Patru oameni o duseră anevoie înapoi de unde o luase Billot.

— Acum, domnule primar, spuse Billot, aşezaţi în mijlocul naosului coşciugul sărmanei mele soţii, care n-a făcut niciodată vreun rău, nimănui. Şi tu, Pitou, adă-i pe dascăl, pe paracliser, pe copiii din cor şi pe ceilalţi. De preot mă ocup eu.

Şi se îndreptă spre locuinţa abatelui Fortier.

Pentru a doua oară, în răstimp de un an, arendaşul, revoluţionar avea să stea faţă în faţă cu preotul regalist.

Uşa cea mare a casei abatelui era închisă, ca şi cea a bisericii.

Billot căută cu privirea o altă grindă de împrumutat. Găsi un fel de bornă şi o smulse din pavajul în care era încastrată. Apoi, ridicînd-o deasupra capului, se trase trei paşi înapoi şi izbi cu blocul de granit uşa, care zbură în ţăndări.

În momentul cînd Billot îşi croia astfel drum, fereastra de la etaj se deschise şi capul abatelui Fortier apăru, cerînd ajutor grabnic enoriaşilor. Dar apelul pastorului rămase fără răspuns.

După aproape zece minute, timp în care Billot a mai trebuit să desferece două sau trei uşi, în spatele preotului se văzu apărînd capul livid al arendaşului, apoi o mînă se ridică şi se lăsă cu putere pe umărul preotului... Billot şi preotul dispărură în fundul încăperii. Apoi nu se mai auziră decît strigătele tot mai stinse ale abatelui Fortier.

În acest timp, Pitou îi adusese pe paracliser, pe dascăl şi pe copiii din cor, toţi tremurînd. Erau împreună în biserică cînd îl zăriră pe Billot tîrîndu-l după el pe abatele Fortier, care încerca să se împotrivească, cedînd pînă la urmă la numai zece paşi de biserică.

Toată lumea se dădu la o parte, să le lase loc.

Abatele aruncă o privire înspăimîntată asupra porta­lului sfărîmat al bisericii, intră în sacristie şi ieşi peste o clipă în straie, cu sfînta cuminecătură în mînă.

Dar în momentul cînd se întoarse spre a spune primele cuvinte ale rugăciunii, Billot întinse mîna şi rosti :

— Ajunge, prost slujitor al lui Dumnezeu ! Am vrut numai să-ţi frîng orgoliul, asta-i tot. Dar vreau să se ştie că o femeie sfîntă ca a mea se poate lipsi de rugă­ciunile unui preot fanatic şi duşmănos ca tine.

Şi, întorcîndu-se spre imensul cortegiu care umplea nu numai biserica ci şi piaţa primăriei şi a castelului, strigă :

— Cetăţeni, la cimitir !

Cînd totul se termină, Billot întinse mîna spre mor- mînt :

— Dumnezeu mi-e martor că jur să lupt pe veci îm­potriva regelui, care a poruncit să fiu asasinat. Împotriva nobililor, care mi-au dezonorat fiica. Împotriva preoţilor, care au refuzat s-o înmormînteze pe soţia mea.

Întorcîndu-se apoi spre cei de faţă, plini de simpatie pentru acest triplu jurămînt, Billot le spuse :

— Fraţilor ! O nouă Adunare va fi convocată şi alţii vor ocupa locurile trădătorilor care s-au înscăunat la Feuillants. Alegeţi-mă ca reprezentant în această nouă Adunare şi veţi vedea dacă ştiu să-mi ţin jurămintele.

Un strigăt de încuviinţare generală răspunse propu­nerii şi astfel, din acest moment, candidatura sa la Adu­narea Legislativă a fost consfinţită.