Alexandre dumas contesa de charny

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.86 Mb.
səhifə7/35
tarix08.01.2019
ölçüsü2.86 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   35

Capitolul 16

ÎN CARE AJUNGEM, ÎN SFÎRŞIT , LA PROTESTUL PE CARE ÎL COPIA DOAMNA ROLAND

Convorbirea dintre regină şi Barnave le-a dat citito­rilor noştri, sperăm, o idee exactă asupra situaţiei în care se găseau toate partidele la 15 iulie 1791 :

Noii iacobini avansau în locul celor vechi ;

Vechii iacobini creau clubul Feuillants ;

Cordelierii — în persoana lui Danton, Camille Des- moulins şi Legendre — se alăturau noilor iacobini ;

Adunarea, devenită regalistă-constituţională, era hotărîtă să-l păstreze pe rege cu orice preţ ;

Poporul, hotărît să obţină decăderea din drepturi a regelui prin toate mijloacele posibile, era în acelaşi timp hotărît să folosească întîi protestul şi petiţia.

Şi acum, să vedem ce s-a întîmplat în noaptea şi în ziua scursă între întrevederea lui Barnave cu regina, protejată de actorul Saint-Prix, şi momentul în care ne întoarcem la doamna Roland.

O vom spune în cîteva cuvinte.

În timpul convorbirii citate şi chiar în clipa cînd ca se încheia, trei bărbaţi stăteau în jurul unei mese, cu hîrtie, pene şi cerneală în faţa lor, însărcinaţi de iacobini să redacteze petiţia.

Cei trei erau Danton, Laclos şi Brissot.

Danton nu era omul unor asemenea reuniuni. Dealt­fel, din cauza vieţii agitate şi pline de plăceri pe care o ducea, aştepta cu nerăbdare sfîrşitul fiecărei şedinţe a comitetelor din care făcea parte. De aceea se şi ridică curînd, lăsîndu-i pe Brissot şi pe Laclos să redacteze petiţia cum vor crede de cuviinţă.

Laclos îl văzu ieşind şi îl urmări cu privirea pînă cînd dispăru.

— Ah! dragă domnule Brissot, spuse Laclos, redac­taţi singur moţiunea cum credeţi ; în ce mă priveşte, mă recuz... O asemenea treabă mă plictiseşte îngrozitor !

Dimpotrivă, Brissot era omul unui asemenea gen de lucrări. Convins că va redacta moţiunea mai bine ca ori­cine, acceptă mandatul ce i-l dădea plecarea lui Danton şi retragerea lui Laclos care, închizînd ochii, se aşeză cît mai comod în fotoliu, ca şi cum ar fi vrut să doarmă, şi se pregăti să cîntărească fiecare frază, spre a intercala la locul potrivit rezerva care i-ar asigura prinţului său regenţa.

Pe măsură ce Brissot scria o frază, o citea, şi Laclos o aproba cu o mişcare din cap şi cu un mormăit uşor.

Brissot scoase în evidenţă, făcînd să rezulte limpede situaţia :

Întîi, tăcerea ipocrită sau timidă a Adunării, care n-a vrut sau n-a îndrăznit să ia o hotărîre asupra situa­ţiei regelui.

În al doilea rînd, abdicarea de fapt a lui Ludovic al XVI-lea, fiindcă a fugit şi Adunarea l-a suspendat, l-a urmărit şi l-a arestat ; nu se urmăreşte, nu se arestează şi nu se suspendă din funcţii un rege ; sau, dacă e urmă­rit, dacă e suspendat, dacă e arestat, înseamnă că nu mai e rege.

În al treilea rînd, necesitatea de a se prevedea înlo­cuirea lui :

— Bine ! Bine ! spuse Laclos la acest ultim cuvînt.

Apoi, cum Brissot se pregătea să continue, secretarul ducelui de Orléans spuse :

— Aşteptaţi !... Aşteptaţi ! Mi se pare că după cuvin­tele : „înlocuirea sa” trebuie adăugat ceva...

— E posibil, spuse Brissot. Şi cam ce aţi adăuga ?

— Aş adăuga... Ia să vedem...

Laclos păru să caute fraza care, de mult formulată în mintea sa, nu aştepta decît momentul să iasă la iveală.

— Ei bine, spuse el în cele din urmă, după cuvintele : „Necesitatea de a se prevedea înlocuirea lui” aş adăuga : „prin toate mijloacele constituţionale”.

Studiaţi şi admiraţi, voi oameni politici, redactori din trecut şi din prezent ai unor petiţii, proteste şi proiecte de legi !

Nu-i aşa că aceste cuvinte inofensive sînt o nimica toată ?

Ei bine, veţi vedea — adică acei cititori care au feri­cirea să nu fie oameni politici vor vedea unde duc aceste patru cuvinte : „Prin toate mijloacele constituţionale”.



Toate mijloacele constituţionale de a se ajunge la în­locuirea regelui se reduceau la unul singur. Iar acest unic mijloc era : regenţa.

Or, în absenţa contelui de Provence şi a contelui d'Artois, fraţii lui Ludovic al XVI-lea şi unchii delfi­nului — deveniţi de altfel nepopulari fiindcă emigraseră — cui îi revenea regenţa ?

Ducelui de Orléans !

Această mică frază nevinovată, strecurată într-o peti­ţie redactată în numele poporului, îl făcea pe ducele de Orléans, tot în numele acestui popor, regent !

Nu-i aşa, frumoasă treabă e politica ? Numai că poporul va mai avea nevoie de mult timp pentru a vedea limpede cînd are de-a face cu oameni de talia domnului de Laclos !

Brissot nu sesiză explozibilul ascuns în aceste cuvinte, nu făcu nici o obiecţie şi adăugă fraza spunînd :

— Într-adevăr, prin asta ni se vor alătura cîţiva con­stituţionali... Ideea e bună, domnule de Laclos !

Restul petiţiei era potrivită cu sentimentul celor care o iniţiaseră.

A doua zi, Pétion, Brissot, Danton, Camille Desmoulins şi Laclos se duc la iacobini. Aduc petiţia.

Sala e goală sau aproape goală. Toată lumea se afla la Feuillants.

Barnave nu se înşelase : dezertarea era totală.

Pétion alergă imediat la Feuillants.

Pe cine găseşte acolo ? Pe Barnave, Duport şi Lameth, care redactează o adresă către societăţile iacobine din provincie, prin care le anunţă că clubul iacobinilor nu mai există şi a fost mutat la Feuillants, sub numele de Societatea prietenilor Constituţiei.

Astfel această asociaţie, care a fost înfiinţată cu atita trudă şi care, asemenea unei reţele, se întinde peste Franţa întreagă, va înceta să acţioneze, paralizată de şovăială.

În cine va crede, cui va da ascultare — vechilor sau noilor iacobini ?

Între timp se va realiza lovitura de stat contrarevo­luţionară, şi poporul, care nu va mai avea nici un punct de sprijin şi va slăbi vigilenţa, bizuindu-se pe buna cre­dinţă a celor ce veghează asupră-i, se va trezi învins şi încătuşat.

Se pune problema de a face faţă furtunii.

Fiecare îşi va redacta protestul pe care-l va trimite în provincie, acolo unde speră să aibă audienţă.

Roland, deputat de Lyon, are mare influenţă asupra populaţiei din această a doua capitală a regatului. Înainte de a se duce pe Champ-de-Mars, Danton trece pe la Roland, îi explică situaţia şi-i cere să trimită fără întîrziere un protest la lionezi, lăsînd pe seama lui redactarea acestui document important.

Poporul din Lyon va da mîna cu cel din Paris şi va protesta în acelaşi timp cu el.

Acest protest, redactat de soţul ei, îl copiază doamna Roland.

În ce-l priveşte pe Danton, el s-a dus să-şi întîl- nească prietenii pe Champ-de-Mars. Acolo tocmai avea loc o discuţie asupra cuvintelor introduse de Laclos în petiţie. Fraza buclucaşă era pe cale să treacă neobservată, cînd un bărbat — care părea să facă parte din popor după costumul ce-l purta şi manierele de o sinceritate care atingeau violenţa — îl opri brusc pe raportor.

— Stai ! spuse el. Poporul este înşelat !

— Cum se poate ? întrebă raportorul.

— Cu cuvintele „Prin toate mijloacele constituţionale” înlocuiţi pe I cu I... refaceţi o monarhie, şi noi nu mai vrem rege.

— Nu, nu mai vrem monarhie ! Nu, nu mai vrem rege ! strigă majoritatea asistenţei.

Ciudat lucru, iacobinii fură atunci cei care luară par­tea regalităţii !

— Domnilor, domnilor, exclamară ei, fiţi atenţi ! Fără monarhie, fără rege, înseamnă proclamarea republicii, iar noi nu sîntem copţi pentru republică.

— Nu sîntem copţi ? zise omul din popor. S-ar putea... Dar o zi sau două cu soare, ca cea de la Varennes, ne vor coace.

— La vot ! Puneţi petiţia la vot !

Trebuiră să treacă la vot.

— Cei ce vor să nu mai fie recunoscut Ludovic al XVI-lea şi nici vreun alt rege, zise necunoscutul, să ridice mîna.

O atît de mare majoritate ridică mîna, încît n-a mai fost necesar să se numere voturile.

— E bine, spuse instigatorul. Mîine, duminică 17 iulie, întregul Paris va fi aici să semneze. Eu, Billot, mă însăr­cinez să-l convoc.

După numele de Billot, fiecare l-a recunoscut pe apri­gul fermier care, împreună cu aghiotantul generalului La Fayette, l-a arestat la Varennes pe rege şi l-a adus la Paris.

Astfel, dintr-o singură lovitură au fost depăşiţi cei mai îndîrjiţi cordelieri şi iacobini. De cine ? De un om din popor, adică de instinctul maselor.

Mai întîi însă trebuia să se obţină de la primărie per­misiunea de întrunire pentru a doua zi.

— Fie, spuse omul din popor, obţineţi-o, şi dacă nu o obţineţi, o voi pretinde eu !

Camille Desmoulins şi Brissot fură însărcinaţi să facă demersurile necesare.

Bailly era absent. Nu-l găsiră decît pe primul locţiitor. Acesta nu-şi asumă nici o răspundere, nu refuză, dar nici nu încuviinţă. Se mulţumi să aprobe verbal petiţia. Brissot şi Desmoulins părăsiră primăria cu convingerea de a fi obţinut autorizaţia.

În spatele lor, primul locţiitor trimise un delegat să anunţe Adunarea Naţională despre cererea ce i se pre­zentase.

Adunarea era într-o situaţie dificilă. Nu statuase nimic în ce priveşte situaţia lui Ludovic al XVI-lea, fugar, sus­pendat din prerogativele regale, ajuns din urmă la Varen­nes, readus 1a Tuileries şi ţinut acolo ca prizonier începînd din 26 iunie.

Nu era timp de pierdut.

Desmeuniers, cu toate aparenţele unui duşman al fa­miliei regale, prezentă un decret conceput în următorii termeni :


Suspendarea puterii executive va dura pînă cînd actul constituţional va fi prezentat regelui şi acceptat de el.
Propus la şapte seara, decretul a fost adoptat la ora opt, cu o imensă majoritate.

Astfel, petiţia poporului devenea inutilă. Regele era suspendat numai pînă în ziua cînd va accepta Constituţia şi va redeveni, prin această simplă acceptare, rege ca şi înainte. Oricine va cere deci demiterea unui rege men­ţinut constituţional de Adunare va fi un rebel.

La nouă seara s-a şi deschis reuniunea consiliului municipal, la primărie. La ora zece s-a hotărît ca a doua zi, duminică 17 iulie, începînd de la opt dimineaţa, decre­tul Adunării să fie afişat pe toate zidurile Parisului şi citit, după sunetul trompetelor, de funcţionarii muni­cipali.

O oră mai tîrziu, iacobinii aflară de decizia luată şi, simţindu-se slabi şi izolaţi, se supuseră. Santerre, bera­rul popular de la Bastilia, se însărcină să se ducă la Champ-de-Mars şi să retragă petiţia.

Cordelierii se arătară şi mai prudenţi. Danton declară că îşi va petrece ziua de mîine la Fontenay-sous-Blois, la socrul său, limonagiul, care avea acolo o mică proprie­tate. Legendre îi promise să vină la el împreună cu Desmoulins şi Fréron.

Soţii Roland primiră un bilet prin care erau înştiin­ţaţi că este inutil să-şi trimită protestul la Lyon.

Totul eşuase sau fusese animat.

Chiar în acest moment, doi oameni, un peruchier şi un invalid, instalaţi la o masă în circiuma Gros-Caillou, puneau la cale un proiect bizar după ce goliseră o a treia sticlă de vin.

— Ah ! ce idei nostime ai, domnule Lajariette ! spunea invalidul rîzînd cu un rîs obscen şi stupid.

— Asta e, moş Remy, reluă peruchierul. În zori ne ducem pe Champ-de-Mars, ridicăm o scîndură de pe alta­rul patriei şi ne băgăm dedesubt. Punem scîndură la loc şi apoi, cu un burghiu, facem găuri în podea... O sume­denie de cetăţence tinere şi frumoase vor veni mîine aici să semneze petiţia, şi, pe legea mea, prin găurile alea...

Rîsul obscen şi stupid al invalidului se înteţi. Era evident că şi privea, în imaginaţie, prin găurile podelei...

În consecinţă, cei doi beţivi cerură a patra sticlă.

Erau pe cale s-o înceapă, cînd invalidului îi mai veni o altă idee : să ia un butoiaş şi să golească sticla în el, să mai adauge alte două sticle şi să ia butoiaşul cu -ei.

Peruchierul se învrednici să zîmbească. Şi cum cîrciumarul le atrase atenţia că e timpul să plece dacă nu mai beau, ei se îndreptară spre Champ-de-Mars, scoaseră o scîndură şi, cu butoiaşul între ei, se culcară şi adormiră pe nisipul moale.



Capitolul 17

PETIŢIA

Zorile se ridicau strălucitoare, curmînd noaptea de 16 spre 17 iulie.

La patru dimineaţa se şi adunaseră pe Champ-de- Mars aproape o sută cincizeci de cetăţeni. Deodată, o femeie, o vînzătoare de limonadă, care se urcase pe trep­tele altarului, scoate un strigăt. Vîrful unui burghiu îi găurise pantoful. Strigă după ajutor, lumea vine în fugă. Podeaua este străpunsă toată de găuri. Burghiul care a găurit pantoful vînzătoarei de limonadă indică prezenţa unuia sau mai multor oameni sub platforma altarului patriei.

Ce pot face ei acolo ?

Sînt interpelaţi, sînt somaţi să răspundă, să iasă, să apară.

Nici un răspuns.

Garda din Gros-Caillou, chemată să ia măsuri, nu vede un motiv suficient de serios să se deranjeze şi refuză ajutorul. Mulţimea, exasperată, de întîmplare, ridică o scîndură, intră în cavitate şi-i găseşte pe cei doi.

Sînt luaţi de guler, sînt siliţi să se urce pe platformă, sînt interogaţi asupra intenţiilor lor şi, cum ei se bîlbîie, sînt duşi la comisar. Acolo mărturisesc în ce scop s-au ascuns. Comisarul consideră că este vorba de o poznă fără consecinţe şi-i pune în libertate. Dar în acest moment vine în fugă un om şi anunţă că s-a găsit sub podeaua altarului patriei un butoiaş cu pulbere. N-aveau decît să tragă cepul butoiaşului şi să vadă că înăuntru era vin şi nu praf de puşcă ; dar sînt momente în care nu se veri­fică nimic sau, mai bine zis, în care oamenii se feresc să verifice.

Accesul de mînie se transformă imediat în furtună. Soseşte un grup de oameni, pun mîna pe cei doi neno­rociţi, îi trîntesc la pămînt, invalidul este străpuns de lovituri de cuţit şi nu se mai ridică, peruchierul este tîrît sub un felinar, i se pune ştreangul de gît şi este ridicat... Greutatea corpului încă în viaţă rupe ştreangul şi omul cade, se zbate o clipă şi vede capul prietenului său în vîrful unei suliţe. Scoate un ţipăt şi leşină. I se taie capul pe loc şi se găseşte o nouă suliţă pentru a primi sîngerosul trofeu !

De îndată, nevoia de a plimba în Paris cele două capete pune stăpînire pe gloată, şi purtătorii trofeelor, urmaţi de o sută de inşi de aceeaşi teapă, o iau pe strada Grenelle, în urlete şi cîntece.

La ora nouă, funcţionarii municipali, însoţiţi de aprozi şi trompete, proclamă în piaţa Palais-Royal decretul Adunării şi măsurile represive ce le va atrage după sine orice infracţiune la acest decret, cînd, prin strada Saint-Thomas-du-Louvre, apar ucigaşii.

Adunarea naţională începea tocmai să se întrunească. Din piaţa Palais-Royal pînă la Manège ştirea n-avea de făcut decît un salt pentru a izbucni în sală.

Numai că acolo nu se vorbeşte de un peruchier şi de un invalid, pedepsiţi mai sever decît era cazul pentru o găinărie de licean, ci este vorba de doi buni cetăţeni, doi prieteni ai ordinii, care au fost ucişi pentru că au recomandat revoluţionarilor respectul faţă de lege.

Atunci, Regnault de Saint-Jean-d'Angély se repede la tribună :

— Cetăţeni, spune el, cer introducerea legii marţiale. Cer ca Adunarea să-i declare vinovaţi de crima de leznaţiune, pe cei care vor incita poporul la rezistenţă, prin scrieri individuale sau colective.

Aproape toată Adunarea se ridică în picioare şi acceptă moţiunea propusă.

Iată-i aşadar pe petiţionari vinovaţi de crimă de lez- naţiune. Era exact ceea ce se urmărea.

Robespierre sta ascuns într-un colţ al Adunării. Alergă la iacobini pentru a-i informa asupra măsurii luate.

Sala iacobinilor e pustie. Vreo treizeci de membri rătăceau în vechea mînăstire. Santerre era acolo, aştep- tînd ordinele şefilor. Este trimis pe Champ-de-Mars să-i prevină pe petiţionari de primejdia ce-i pîndeşte.

Îi găseşte acolo, în număr de două sau trei sute de oameni, semnînd pe altarul patriei petiţia iacobinilor.

Omul din ajun, Billot, se află în centrul acestei mari mişcări.

Santerre se urcă pe altar, anunţă ce a hotărît Adunarea şi declară că este trimis de iacobini pentru a retrage pe­tiţia redactată de Brissot.

Billot îi înapoiază lui Santerre petiţia şi acesta se îndepărtează, făcînd poporului unul din acele gesturi de promisiune şi de asentiment de care poporul nu se mai lasă înşelat. Dealtfel, începe să-l cunoască pe Santerre.

— Acum, spune Billot, iacobinilor le e frică, fie ! Fiindu-le frică, au dreptul să-şi retragă petiţia. Dar noi, cărora nu ne este frică, noi avem dreptul să facem alta.

— Da, da, strigară mai multe voci, o altă petiţie ! Aici, mîine !

— Şi de ce nu azi ? întrebă Billot. Mîine ! Cine ştie ce se va întîmpla pînă mîine ?

— Da, da, strigară mai multe voci, azi, de îndată !

Un grup de oameni s-a format în jurul lui Billot. El se compune din deputaţi ai cordelierilor sau din iacobini amatori care, neinformaţi sau mai îndrăzneţi decît şefii lor, au venit pe Champ-de-Mars în pofida contraordi- nului.

Cei mai mulţi dintre ei purtau nume cu totul necu­noscute pe atunci, dar curînd aveau să dea acestor nume o celebritate deosebită.

Erau : Robert, domnişoara de Kéralio, Roland ; Brune, lucrător tipograf care va fi mareşal al Franţei ; Hébert, publicist, viitor redactor al teribilului Père Duchène; Chaumette, ziarist şi student în medicină ; Sergent, gra­vor care va deveni cumnatul lui Marceau, şi care va pune în scenă serbările populare ; Fabre d'Eglantine, autorul lucrării Intriga epistolară; Henriot, jandarmul ghiloti­nei ; Miliard, teribilul temnicer de la Châtelet, pe care l-am pierdut din vedere de la 6 octombrie şi pe care-l vom regăsi la 2 septembrie ; Isabey-tatăl şi Isabey-fiul, singurul poate dintre actorii acestei scene care o va putea povesti, tînăr şi încă în viaţă la optzeci şi opt de ani.

— De îndată, strigă poporul, da, de îndată !

— Dar cine va scrie ? întrebă un glas.

— Eu, voi, toată lumea ! strigă Billot. Asta va fi cu adevărat petiţia poporului.

Un patriot alergă să aducă pene, hîrtie, cerneală. Se întoarse peste zece minute cu toate cele necesare. De teamă să nu ajungă, cumpărase o întreagă sticlă de cer­neală, un pachet de pene şi vreo şase caiete.

Atunci Robert luă pana, iar domnişoara de Kéralio, împreună cu soţii Roland, dictară pe rînd următoarele-:
PETIŢIE ADRESATĂ ADUNĂRII NAŢIONALE, RE­DACTATĂ PE ALTARUL PATRIEI, LA 17 IULIE 1791.
Reprezentanţi ai naţiunii,
Aţi ajuns la capătul lucrărilor voastre. În curînd, alţi oameni, toţi delegaţi de popor, vor merge pe urmele voastre, fără să întîlnească piedicile pe care vi le-au pus în cale deputaţii celor două stări privilegiate, duşmani fireşti ai tuturor principiilor sfintei egalităţi.

O mare crimă se comite: Ludovic al XVI-lea fuge; îşi abandonează nedemn postul; ţara este la un pas de anarhie ; cetăţenii îl arestează la Varennes şi este readus la Paris. Poporul acestei capitale vă cere stăruitor să nu vă pronunţaţi asupra soartei vinovatului fără să fi auzit expresia voinţei celorlalte optzeci şi două de departa­mente.

Dumneavoastră tărăgănaţi lucrurile : o mulţime de scrisori sosesc la Adunare; toate secţiunile regatului cer simultan ca Ludovic să fie judecat. Dumneavoastră, dom­nilor, aţi hotărît dinainte că e nevinovat şi inviolabil, declărînd prin votul din 16 că i se va prezenta carta con­stituţională după ce Constituţia va fi definitivată. — Le­gislatori ! Nu aceasta era voinţa poporului, iar noi soco­team că cea mai mare glorie a voastră, însăşi datoria voastră, constă în a fi organele voinţei publice. Fără în­doială, domnilor, aţi fost determinaţi să luaţi această hotărîre de mulţimea acelor deputaţi refractari care pro­testaseră dinainte împotriva Constituţiei; dar, domnilor reprezentanţi ai unui popor generos şi încrezător, amin- tiţi-vă că aceşti două sute nouăzeci de protestatari n-aveau drept de vot în Adunarea Naţională, astfel încît decretul este nul, în formă şi în fond; nul în fond, fiindcă e contrar voinţei suverane; nul în formă, fiindcă este adoptat de două sute nouăzeci de indivizi fără cădere.

Aceste consideraţiuni, toate aceste opinii privind binele obştesc, această dorinţă imperioasă de a evita anarhia la care ne-ar expune lipsa de armonie între reprezen­tanţi şi reprezentaţi, totul ne dă dreptul să vă cerem, în numele Franţei întregi, să reveniţi asupra acestui decret; să luaţi în consideraţie că delictul lui Ludovic al XVI-lea este dovedit, că acest rege a abdicat; să-i pri­miţi abdicarea şi să convocaţi un nou corp constituant care să treacă la judecarea vinovatului şi mai ales, la înlocuirea sa şi la organizarea unei noi puteri executive.
După redactarea petiţiei se cere să se facă linişte. Orice zgomot încetează în aceeaşi clipă şi Robert citeşte cu glas tare rîndurile pe care cititorii le-au parcurs mai înainte.

Ele răspundeau dorinţei tuturor. De aceea nici nu s-a făcut vreo observaţie. Dimpotrivă, aplauze unanime izbucniră la ultima frază.

Rămînea doar de semnat. Nu mai erau de faţă doar cîteva sute : erau poate zece mii şi, cum mulţimea nu înceta să sosească prin toate intrările pe Champ-de-Mars, era evident că, în mai puţin de o oră, cincizeci de mii de persoane vor înconjura altarul patriei.

Primii semnează comisarii redactori, care trec apoi petiţia şi pana vecinilor lor. În continuare, cum într-o secundă restul paginii este plin de semnături, se distri­buie foi albe avînd acelaşi format ca şi petiţia, care, nu­merotate, vor fi adăugate în continuarea textului.

Între timp, după ordinele date de Adunare şi transmise lui La Fayette, şi care se referă nu la petiţia ce se sem­nează acum, ci la asasinatele de dimineaţă, primele trupe sosesc pe Champ-de-Mars. Acolo lumea este atît de pre­ocupată, încît abia le dă atenţie.

Ceea ce se va petrece va avea totuşi oarecare impor­tanţă.



Capitolul 18

DRAPELUL ROŞU

Aceste trupe sînt conduse de un aghiotant al lui La Fayette. Care ? Nu se ştie : La Fayette a avut întotdeauna atîţia aghiotanţi, încît, istoria se încurcă în ei !

Oricare ar fi fost, un foc de armă va porni din povîr­niş şi-l va răni pe acest aghiotant. Dar rana nu e gravă şi împuşcătura, fiind izolată, nu se consideră necesar să i se răspundă.

O scenă similară se petrece la Gros-Caillou. Pe aici soseşte La Fayette cu trei mii de oameni şi tunuri.

Dar Fournier e acolo, în capul unei bande de netreb­nici, probabil aceiaşi care i-au asasinat pe peruchier şi pe invalid. Se ridică o baricadă.

La Fayette atacă şi o dărîmă.

Din apropiere, printre roţile unei şarete, Fournier trage asupra lui La Fayette, dar din fericire arma nu ia foc. Fournier este prins şi adus în faţa lui La Fayette.

— Cine e acest om ? întreabă el.

— Cel ce a tras asupra dumneavoastră şi a cărui puşcă n-a luat foc.

— Eliberaţi-l, poate reuşeşte să se facă spînzurat în altă parte !

Fournier dispăru pentru moment şi reapăru în timpul masacrelor din septembrie.

La Fayette ajunge pe Champ-de-Mars. Acolo se con­tinuă semnarea moţiunii. Domneşte liniştea cea mai de­săvîrşită.

Generalul înaintează pînă la altarul patriei. Se infor­mează despre cele ce se întîmplă. I se arată petiţia. Peti­ţionarii se angajează să se înapoieze la casele lor de îndată ce ea va fi semnată. El nu vede nimic reprobabil în toate ; acestea şi se retrage cu trupa sa.

Dar dacă rănirea aghiotantului lui La Fayette şi focul de armă tras asupra lui La Fayette n-au fost auzite la Champ-de-Mars, ele au avut un uriaş răsunet în Adunare.

Să nu uităm că Adunarea doreşte o lovitură de stat regalistă şi orice incident îi este bine venit în acest scop.

— La Fayette a fost rănit ! Aghiotantul său ucis... Se ucide pe Champ-de-Mars !...

Aceasta e ştirea care străbate Parisul şi pe care Adu­narea o transmite oficial primăriei.

Dar primăria se alarmase dinainte de cele ce se în­tîmplă pe Champ-de-Mars şi trimise acolo trei funcţio­nari municipali, pe domnii Jacques, Renaud şi Hardy.

Din vîrful altarului patriei, semnatarii văd apropiindu-se de ei un nou cortegiu. Trimit în întîmpinarea lui o delegaţie.

Cei trei funcţionari municipali se îndreaptă spre al­tarul patriei, dar în locul mulţimii de răzvrătiţi pe care se aşteptau să-i vadă tulburaţi, agitaţi şi ameninţători, văd cetăţeni plimbîndu-se liniştit în grupuri, alţii sem- nînd moţiunea, alţii, în sfîrşit, dansînd farandola şi cîn- tînd Ça ira !

Mulţimea e liniştită, dar poate petiţia îndeamnă la răz­vrătire. Funcţionarii cer să le fie citită şi constată că spi­ritul protestului este cel ce-i stăpîneşte pe toţi, chiar şi pe ei, şi că de n-ar fi funcţionari la primărie ar şi semna-o.

Li se cere să fie eliberaţi doi oameni arestaţi cu pri­lejul încăierării lipsite de gravitate cu garda naţională.

— Nu ne putem lua răspunderea, dar numiţi cîţiva delegaţi care să ne însoţească la primărie şi sîntem con­vinşi că se va face dreptate.

Se aleg atunci doisprezece delegaţi : Billot, numit în unanimitate, face parte din comisie şi se îndreaptă îm­preună cu cei trei funcţionari municipali spre primărie.

Ajungînd în piaţa Grève, delegaţii sînt miraţi că o găsesc plină de soldaţi. Îşi croiesc anevoie drum prin pădurea de baionete.

La uşa sălii de consiliu, cei trei funcţionari municipali roagă delegaţia să aştepte o clipă, intră şi nu mai apar.

Delegaţia aşteaptă o oră.

Nici o veste !

Billot devine nerăbdător, se încruntă şi bate din pi­cior.

Deodată uşa se deschide. Apare întregul consiliu municipal, cu Bailly în frunte.

Bailly e foarte palid. Înainte ele toate este matemati­cian ; poate aprecia foarte exact dreptatea şi nedreptatea ; simte că este împins spre o acţiune injustă; dar ordinul Adunării e limpede şi Bailly îl va executa pînă la capăt.

Billot se îndreaptă spre Bailly.

— Domnule primar, spune el pe un ton ferm, pe care cititorii noştri i-l cunosc, vă aşteptăm aici de mai bine de o oră.

— Cine sînteţi şi ce aveţi să-mi spuneţi ? întrebă Bailly.

— Cine sînt ? răspunse Billot. Mă mir că mă întrebaţi cine sînt. E drept că cei ce merg la stînga nu vor re­cunoaşte pe cei ce urmează drumul drept... Sînt Billot — Bailly tresări la auzul acestui nume — şi ceea ce am să vă spun este că sîntem trimişii poporului adunat pe Champ-de-Mars.

— Şi ce anume cere poporul.?

— Cere să fie respectată promisiunea făcută de cei trei trimişi ai dumneavoastră, de a se pune în libertate doi cetăţeni acuzaţi pe nedrept şi de a căror nevinovăţie răspundem.

— Nu putem ţine promisiunea dată unor răzvrătiţi, spuse Bailly, şi mă voi duce pe Champ-de-Mars să restabilesc ordinea.

Billot ridică din umeri şi începu să rîdă zgomotos.

— Să restabiliţi ordinea pe Champ-de-Mars ? Dar prietenul dumneavoastră, La Fayette, ca şi trimişii dumneavoastră, au plecat de acolo şi vă pot spune că pe Champ-de-Mars e mai multă linişte decît în piaţa primăriei !

Chiar în acea clipă vine în goană şi înspăimîntat, că­pitanul unei companii de centru a batalionului Bonne-Nouvelle.

— Unde e domnul primar ? întreabă el.

— Iată-mă.

— La arme, domnule primar ! La arme, strigă căpita­nul. E bătălie pe Champ-de-Mars. Cincizeci de mii de bandiţi se pregătesc să ia cu asalt Adunarea naţională.

— Şi cine spune asta ? întrebă Billot.

— Cine o spune ? Adunarea.

— Adunarea minte, răspunde arendaşul.

— Domnule ! spuse căpitanul trăgînd sabia.

— Adunarea minte ! repetă Billot, smulgînd sabia din mîinile căpitanului.

— Destul, destul, domnilor ! spuse Bailly. Vom vedea noi înşine... Domnule Billot, înapoiaţi sabia, vă rog. Şi dacă aveţi influenţă asupra celor ce vă trimit, înapoiaţi-vă la ei şi poftiţi-i să se împrăştie.

Billot aruncă sabia la picioarele căpitanului.

— Să se împrăştie ? Haida-de ! Dreptul de petiţie ne este cunoscut printr-un decret, şi pînă cînd acest decret nu va fi abrogat, nu-i este îngăduit nimănui, fie primar, fie comandant al gărzii naţionale, să-i oprească pe cetă­ţeni să-şi exprime voinţa... Mergeţi pe Champ-de-Mars ? Vom fi acolo înaintea dumneavoastră, domnule primar !

Cei ce-l înconjurau pe Bailly nu aşteptau decît un cuvînt, un gest sau un ordin ca să-l aresteze pe Billot. Dar Bailly simţea că acest glas puternic care-i vorbea atît de hotărît era vocea poporului.

Făcu semn că Billot şi ceilalţi delegaţi să fie lăsaţi să plece.

Coborîră în piaţă: faldurile însîngerate ale unui imens drapel roşu se răsuceau la una din ferestrele primăriei la primele adieri ale unei furtuni ce se ridica spre ceruri.

Din nefericire, această furtună nu dură decît cîteva clipe. Bubui fără ploaie, spori arşiţa zilei, răspîndi ceva mai multă electricitate, şi-atîta tot.

Mulţimea crescuse cu încă o treime cînd Billot dim­preună cu ceilalţi unsprezece delegaţi reveniră pe Champ-de-Mars. Aproape şaizeci de mii de cetăţeni şi cetăţene se aflau atît pe taluzul ce înconjura altarul pa­triei cît şi pe platforma şi treptele sale.

Biilot şi colegii săi sosesc. Se produce o imensă mişcare. Cei doi cetăţeni au fost eliberaţi ? Ce a răspuns domnul primar ?

— Cei doi cetăţeni n-au fost eliberaţi, iar primarul a răspuns că petiţionarii sînt nişte răzvrătiţi.

Mulţimea începe să rîdă de titlul ce i s-a dat şi fiecare îşi reia plimbarea, locul, ocupaţia.

În tot acest timp se continuă semnarea petiţiei.

Deodată, un cetăţean vine în fuga mare, gîfîind. Nu numai că a văzut, ca şi delegaţii, drapelul roşu la ferestrele primăriei, dar în plus, la vestea că garda naţio­nală se va îndrepta spre Champ-de-Mars, soldaţii au izbucnit în strigăte de bucurie. Apoi şi-au încărcat ar­mele şi, în sfîrşit, după ce armele au fost încărcate, un ofiţer municipal s-a dus din rînd în rînd, şoptind ceva la urechea şefilor de unităţi.

Atunci, întreaga masă a gărzii naţionale, cu Bailly şi consiliul municipal în frunte, s-a pus în mişcare spre Champ-de-Mars.

Cel ce a adus amănuntele a găsit mijlocul să ajungă înainte şi să le comunice patrioţilor veştile sinistre.

Cetăţenii care îşi exercită un drept recunoscut prin constituţie nu pot crede că ei sînt cei ameninţaţi. Preferă să creadă că mesagerul s-a înşelat.

Deodată începe totuşi să se audă răpăitul tobei. Zgo­motul se apropie. Atunci toţi se privesc şi încep să fie îngrijoraţi. Se iscă un freamăt pe povîrnişuri : oamenii arată cu degetul baionetele care lucesc în zare, asemeni unor spice de fier.

Răpăitul tobei se aude din ce în ce mai aproape şi, în aceeaşi clipă, garda naţională apare la cele trei intrări de pe Champ-de-Mars.

O treime din această masă înarmată apare prin deschiderea vecină cu Şcoala militară ; o a doua treime prin deschiderea ce se găseşte ceva mai jos ; în sfîrşit, a treia, prin aceea ce se află în faţa movilelor Chaillot. Prin această parte înaintează trupa după ce a trecut podul de lemn, cu drapelul roşu în frunte, cu Bailly în mijlocul lor.

Iată ce văd petiţionarii din Champ-de-Mars.

Acum, ce văd cei ce sosesc ?

Marea cîmpie înţesată de oameni inofensivi, care se plimbă, şi, în mijlocul cîmpiei, altarul patriei, construcţie gigantică pe a cărei platformă se pot urca deodată, pe cele patru scări gigantice, patru batalioane.

Garda naţională din Marais şi din suburbia Saint- Antoine, însumînd aproape patru mii de oameni, cu artileria lor, venea prin deschiderea care se învecinează cu unghiul sudic al Şcolii militare.

Trupa se desfăşură în faţa clădirii.

La Fayette n-avea încredere în aceşti oameni din Marais şi din suburbii, care formau partea democrată a armatei sale ; de aceea le adăugase un batalion din garda plătită, care se compunea din foşti soldaţi concediaţi din garda franceză, din militari furioşi împotriva po­porului care, ştiind că s-a tras asupra dumnezeului lor — La Fayette — veneau să răzbune această crimă.

Garda sosea dinspre Gros-Caillou, intra zgomotoasă, formidabilă şi ameninţătoare prin mijlocul mulţimii. Pe dată ajunse în faţa altarului patriei.

În sfîrşit, al treilea corp, care pătrundea pe podul de lemn, era alcătuit din rezerva gărzii naţionale, în care se amestecase vreo sută de dragoni şi un grup de peruchieri purtînd sabie, cum le permitea privilegiul, şi înarmaţi dealtfel pînă-n dinţi.

Prin aceleaşi deschizături prin care trecea infanteria gărzii naţionale pătrundeau în acelaşi timp cîteva escadroane de cavalerie care, ridicînd praful adus de furtuna de-o clipă, ce putea fi privită ca o prevestire funestă, acoperea spectatorilor vederea dramei care urma să se săvîrşească, sau nu-i lăsa să întrevadă evenimentele decît printr-un văl sau prin largi spărturi.

Vom încerca să descriem în cele ce urmează ce se poate zări prin acest văl sau prin aceste spărturi.

Mai întîi, mulţimea învolburîndu-se în faţa călăreţilor, ai căror cai sosesc în galop în vastul circ ; mulţimea care, complet închisă într-un cerc de fier, se refugiază la picioarele altarului patriei, ca pe pragul unui azil inviolabil.

Apoi, dinspre malul apei se aude o împuşcătură, ur­mată de un puternic schimb de focuri, iar fumul se ridică spre cer.

Bailly este primit cu huiduielile copiilor aşezaţi pe taluzul dinspre Grenelle. În mijlocul acestor huiduieli se aude o împuşcătură şi un glonte îi răneşte uşor pe un dragon aflat în spatele primarului Parisului. Atunci Bailly ordonă să se deschidă focul, dar mai întîi să se tragă o salvă în aer, pentru intimidare.

Dar, ca un ecou la această salvă, răspunde o altă salvă.

Era garda plătită, care trăsese la rîndul ei.

Asupra cui ?

Asupra mulţimii nevinovate care înconjura altarul patriei.

Un strigăt înspăimîntător urmă acestei salve. S-a văzut apoi ceea ce nu se prea văzuse pînă atunci şi ceea ce avea să fie văzut de atîtea ori mai tîrziu : mulţimea fugind şi lăsînd în urmă cadavre nemişcate, răniţi tîrîn- du-se năclăiţi de sînge. Şi, în mijlocul fumului şi prafului, cavaleria îndîrjită în urmărirea fugarilor.

Champ-de-Mars avea un aspect jalnic. Fuseseră loviţi mai ales femeile şi copiii.

A urmat fenomenul ce se produce în asemenea împre­jurări : demenţa sîngelui, dezmăţul masacrului se pro­pagă din aproape în aproape.

Artileria îşi puse tunurile în bătaie şi se pregăti să tragă. La Fayette n-a avut la dispoziţie decît timpul necesar să se repeadă şi să se posteze cu calul său în gura tunurilor.

După ce s-a învolburat o clipă, mulţimea, înnebunită, s-a dus din instinct să se azvîrle în rîndurile gărzii na­ţionale din Marais şi din suburbia Saint-Antoine.

Soldaţii gărzii naţionale şi-au deschis rîndurile şi i-au primit pe fugari, iar vîntul, împingînd fumul spre ei, i-a făcut să nu vadă nimic şi să creadă că toată această mulţime s-a refugiat la ei doar de frică.

Cînd fumul s-a risipit, au văzut cu spaimă pămîntul pătat de sînge şi presărat cu morţi !

În acest moment vine în galop un aghiotant şi dă ordin gărzii naţionale din suburbiile Saint-Antoine şi Marais să înainteze şi să cureţe piaţa, spre a realiza joncţiunea cu celelalte două trupe.

Dar, dimpotrivă, soldaţii gărzii naţionale ridică ar­mele şi sînt gata să tragă împotriva aghiotantului şi cavaleriştilor care urmăresc mulţimea.

Aghiotantul şi cavaleriştii dau înapoi în faţa baione­telor patriotice.

Toţi cei care s-au refugiat în- această parte au găsit o neclintită ocrotire.

Champ-de-Mars fu evacuat într-o clipă. Nu rămaseră acolo decît trupurile bărbaţilor, femeilor şi copiilor ucişi sau răniţi de această oribilă salvă a gărzii plătite, şi trupurile nefericiţilor fugari ciopîrţiţi de săbiile dragonii or sau striviţi de cai.

Şi totuşi, în mijlocul acestui măcel, fără să se sperie de prăbuşirea celor loviţi de moarte, de gemetele răniţilor, patrioţii adună sub ploaia de gloanţe şi în bătaia gurilor de tun caietele cu semnături ale petiţiei care, după toate probabilităţile, au fost adăpostite în casa lui Santerre.

Cine dăduse ordin să se tragă ? Nimeni n-a ştiut-o. Este unul din acele secrete ale istoriei care rămîn nelă­murite, în pofida celor mai minuţioase cercetări. Nici cavalerescul La Fayette, nici onestul Bailly nu iubeau sîngele ; dealtfel, acest sînge i-a urmărit pînă în mormînt.

Popularitatea lor se înecă în aceeaşi zi.

Cîte victime au rămas pe cîmpul masacrului ? Nu se ştia, căci unii micşorară numărul, spre a reduce răspun­derea primarului şi a generalului comandant ; iar alţii îl sporiră, spre a mări mînia poporului.

După căderea nopţii, cadavrele au fost aruncate în Sena. Sena, complice oarbă, le rostogoli spre ocean. Ocea­nul le înghiţi.

În zadar însă Bailly şi La Fayette au fost nu numai absolviţi, ci şi felicitaţi de Adunare ; în zadar ziarele constituţionale numiră această acţiune un „triumf al legii”. Acest triumf a fost stigmatizat aşa cum merită să fie toate zilele sîngeroase în care puterea ucide fără să lupte. Poporul, care le dă lucrurilor numele lor adevărat, numi acest triumf : Masacrul de la Champ-de-Mars.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   35
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə