Alexandre dumas contesa de charny

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.86 Mb.
səhifə6/35
tarix08.01.2019
ölçüsü2.86 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35

Capitolul 14

MEZANINUL DE LA TUILERIES

Vom şti îndată ce conţinea acest protest pe care-l copia doamna Roland. Dar, pentru ca cititorul să fie pe deplin la curent cu situaţia şi să vadă limpede unul din cele mai întunecate mistere ale revoluţiei, trebuie mai întîi să treacă împreună cu noi prin Tuileries în seara zilei de 15 iulie.

În spatele uşii unui apartament ce dădea într-un coridor întunecos şi pustiu, situat la mezaninul palatului, stătea în picioare o femeie, cu urechea la pîndă, cu mîna pe cheie, tresărind la fiecare pas ce trezea un ecou prin împrejurimi.

Dacă n-am şti cine e această femeie, ne-ar fi greu s-o recunoaştem, căci, în afara întunericului care dom­neşte în coridor chiar în plină zi, se lăsă noaptea şi, fie din întîmplare, fie premeditat, fitilul singurei lămpi cu ulei ce arde acolo este lăsat în jos şi pare gata să se stingă.

Mai mult decît atît este luminată numai cea de-a doua cameră a acestui apartament, iar femeia aşteaptă, tresare şi ascultă, sprijinită de uşa primei încăperi.

Cine este femeia care aşteaptă ? Maria-Antoaneta !

Pe cine aşteaptă ? Pe Barnave.

O, semeaţă fiică a Mariei-Tereza, cine v-ar fi spus în ziua în care aţi fost unsă regină a francezilor că va veni un moment în care, ascunsă în spatele uşii aparta­mentului cameristei dumneavoastră, veţi aştepta, tresărind de spaimă şi de speranţă, un neînsemnat avocat din Grenoble, dumneavoastră, care l-aţi făcut atît de mult să aştepte pe Mirabeau şi pe care n-aţi binevoit să-l primiţi decît o singură dată !

Dar să nu ne înşelăm. Regina îl aştepta pe Barnave dintr-un interes pur politic. În respiraţia întretăiată, în mişcările nervoase, în mîna care tremură atingînd cheia, inima este absentă şi doar orgoliul este interesat.

Spunem orgoliul, căci, cu toate miile de persecuţii cărora le sînt supuşi regele şi regina de la înapoierea lor, este evident că viaţa le e salvată şi că toată problema se rezumă în aceste cîteva cuvinte: „Fugarii din Varennes vor pierde oare şi restul puterii lor, sau vor recuceri puterea pierdută ?”

Din seara blestemată în care Charny a părăsit Tui- lerics pentru a nu se mai întoarce, inima reginei a înce­tat să mai bată. Timp de cîteva zile a rămas nepăsătoare la toate, chiar şi la insulte. Dar, încetul cu încetul, îşi dădu seama că mai erau încă două puncte din puternica ei personalitate prin care mai trăia : orgoliul şi ura. Aşa îşi reveni, pentru a urî şi a se răzbuna. Nu pentru a se răzbuna pe Charny, nu pentru a o urî pe Andrée.

Ceea ce urăşte din străfundul inimii sale este poporul, care a pus mîna pe ea ca pe o evadată oarecare, care a acoperit-o de dispreţ, a urmărit-o cu injurii, a copleşit-o cu ruşine. Da, urăşte acest popor care a numit-o doamna Deficit, doamna Veto, care o strigă Austriaca, şi care o va numi văduva Capet.

Şi dacă se va putea răzbuna, ah ! cum se va mai răzbuna !

Or, ceea ce-i aduce Barnave la 15 iulie 1701, la ora nouă seara, e poate neputinţa şi disperarea, dar poate şi acea mană cerească ce se cheamă răzbunarea.

Într-adevăr, situaţia este de o extremă gravitate. Fără îndoială, graţie lui La Fayette şi Adunării Naţionale prima lovitură a fost evitată cu ajutorul scutului consti­tuţional. Regele a fost răpit, regele n-a fugit.

Dar, ne amintim de afişul cordelierilor, de propunerea lui Marat, ne amintim de diatriba cetăţeanului Prud­homme, de moţiunea lui Camilîe Desmoulins, ne amintim de axioma genovezului Dumont, de ziarul care va fi înfiinţat şi la care va lucra Brissot, şi că acest ziar se va numi Republicanul.

Vreţi să cunoaşteţi prospectul acestui ziar ? E scurt, dar explicit. L-a redactat americanul Thomas Paine, apoi a fost tradus de un tînăr ofiţer, care a luptat în războiul de independenţă şi a fost afişat cu semnătura Duchâtelet.

Ce ciudat lucru e fatalitatea, care cheamă din cele patru colţuri ale lumii noi duşmani împotriva acestui tron ce se prăbuşeşte ! Ce caută aici Thomas Paine ? Acest om care aparţine tuturor ţărilor, care este englez, ameri­can, francez, care a făcut toate meseriile — a fost fabri­cant, învăţător, vameş, marinar, ziarist ! Ce caută aici ? Vine să-şi adauge propria-i răsuflare vîntului aducător de furtună care suflă necruţător asupra acestei torţe ce se stinge.

Iată prospectul Republicanului din 1791, al ziarului care apărea sau urma să apară cînd Robespierre întreba ce este o republică :
Am constatat din proprie experienţă că absenţa unui rege ne este mai utilă decît prezenţa sa. El a dezertat şi, în consecinţă, a abdicat. Naţiunea nu-şi va mai acorda niciodată încrederea sperjurului, fugarului. Fuga e fapta sa, sau a altora ? Ce importanţă are ? Perfid sau idiot, oricum e nedemn. Sîntem eliberaţi de el şi el de noi. Domnul Ludovic de Bourbon e un individ oarecare. Securitatea personală îi este garantată, Franţa nu-şi va păta onoarea, mai ales că monarhia e sfîrşită. Ce poate însemna o funcţie lăsată la cheremul întîmplării repre­zentate de naştere, o funcţie care poate fi împlinită de un idiot ? Nu-i aşa că este un nimic, un neant ?
Este de înţeles ce efect a produs un asemenea afiş lipit pe zidurile Parisului. Constituţionalul Malouet era îngrozit. Intră în goană şi înspăimîntat la Adunarea Naţională, denunţînd prospectul şi cerînd ca autorii să fie arestaţi.

— Fie, răspunse Pétion, dar să citim mai întîi pros­pectul.

Malouet dădu înapoi la această propunere. Dacă tri­bunele ar aplauda ? Şi era aproape sigur că vor aplauda.

Doi membri ai Adunării, Chabroud şi Chapelier, repa­rară greşeala grosolană a colegului lor.

— Presa e liberă, spuseră amîndoi, şi fiecare, nebun sau înţelept, are dreptul să-şi emită părerea. Să dispre­ţuim opera unui smintit şi să trecem la ordinea de zi.

Şi Adunarea trecu la ordinea de zi.

Fie, să nu mai vorbim de asta.

Dar un balaur cu şapte capete ameninţă monarhia. De i se taie un cap, în timp ce acesta creşte la loc, un altul muşcă.

N-a fost uitat nici Monsieur, nici conspiraţia lui Favras. După ce ar fi fost îndepărtat, în locul regelui ar fi fost numit ca regent fratele său. Azi nu mai e vorba de Monsieur. El a fugit în acelaşi timp cu regele, dar, mai norocos decît acesta, a reuşit să treacă graniţa.

Dar ducele de Orléans, a rămas.

A rămas cu omul care-l asculta orbeşte, cu omul care-l împinge înainte, Laclos, autorul Legăturilor primejdioase.

Există un decret privind regenţa, un decret care mucegăieşte în dosare. De ce nu s-ar folosi acest decret?

La 28 iunie, un ziar îi oferă ducelui de Orléans re­genţa. După cum vedeţi, Ludovic al XVI-lea nu mai există — deşi există Adunarea Naţională. Dacă se oferă regenţa ducelui de Orléans, înseamnă că nu mai există rege. Bineînţeles că ducele face pe miratul şi refuză.

Dar la 1 iulie Laclos proclamă din iniţiativă personală decăderea din drepturi a regelui şi cere un regent. În ziua de 3, Réal stabileşte că ducele de Orléans este cu adevărat păzitorul tînărului prinţ. În ziua de 4, el cere de la tribuna iacobinilor să fie tipărit şi recunoscut oficial decretul asupra regenţei. Din nefericire, iacobinii, care nu ştiu încă ce sînt, ştiu cel puţin ce nu sînt. Ei nu sînt orleanişti, deşi ducele de Orléans şi ducele de Chartres fac parte din societatea lor. Regenţa ducelui de Orléans este respinsă de iacobini. Dar peste noapte Laclos izbu­teşte să-şi recapete suflul. Dacă nu e stăpîn la iacobini, e stăpînul ziarului său, şi acolo proclamă regenţa ducelui de Orléans. Cum denumirea de protector fusese profanată de Cromwell, regentul, care va avea întreaga patere, va purta numele de moderator.

Şi toate astea, e limpede, reprezintă o campanie îm­potriva monarhiei — campanie în care regalitatea, nepu­tincioasă prin ea însăşi, n-are alt aliat decît Adunarea Naţională. Or, mai există şi iacobinii, o adunare cu altfel de influenţă şi, mai ales, mult mai de temut decît Adu­narea Naţională.

La 8 iulie — vedeţi cum ne apropiem ! — Pétion ridică problema inviolabilităţii regale. Numai că el desparte in­violabilitatea politică de inviolabilitatea personală. I se obiectează că se va ajunge la învrăjbire cu regii dacă-l detronează pe Ludovic al XVI-lea.

— Dacă regii vor să ne războim, răspunde Pétion, le vom răpi cel mai puternic aliat detronîndu-l pe Ludo­vic al XVI-lea, în timp ce, lăsîndu-l pe tron, le-am da toată forţa pe care i-am înapoia-o.

La rîndul său, Brissot se urcă la tribună şi merge mai departe. El examinează următoarea problemă : poate fi judecat regele ?

— Mai tîrziu, spune el, vom discuta, în caz de desti­tuire, forma de guvernămînt care să înlocuiască regali­tatea.

Se pare că Brissot a fost admirabil. Doamna Roland a participat la această şedinţă. Ascultaţi ce spune :


N-au fost aplauze, au fost strigăte, manifestaţii de bucurie ; de trei ori întreaga Adunare s-a ridicat în pi­cioare, cu braţele întinse, aruncînd pălăriile în aer, în­tr-un entuziasm inexprimabil. Să piară pentru totdeauna oricine a simţit şi a împărtăşit aceste mari bucurii, şi ar mai putea purta lanţuri !
Iată aşadar că nu numai regele poate fi judecat, dar cel care a găsit soluţia mai e şi aplaudat cu entuziasm.

Judecaţi ce ecou îngrozitor trebuie să fi avut aplauzele la Tuileries !

Evident, trebuie ca, la rîndul ei, Adunarea Naţională să soluţioneze această problemă extraordinară.

În loc să dea înapoi în faţa dezbaterii, constituţionalii o provocară : erau siguri de majoritate.

Majoritatea Adunării era însă departe de a reprezenta majoritatea poporului. Dar ce importanţă are — în general adunărilor le pasă prea puţin de asemenea anomalii. Ele fac, poporul trebuie să desfacă. Iar cînd poporul des­face ceea ce a făcut o adunare, aceasta se numeşte pur şi simplu o revoluţie.

La 13 iulie tribunele sînt pline de oameni siguri intro­duşi dinainte, cu invitaţii speciale. Este ceea ce am numi în zilele noastre o galerie plătită să aplaude.

Mai mult, regaliştii păzesc coridoarele. I-au regăsit pentru acest prilej pe „cavalerii pumnalului”.

Urmare a unei propuneri, palatul Tuileries este închis.

Fără îndoială că în seara acestei zile regina l-a aştep­tat pe Barnave cu aceeaşi nerăbdare cu care îl va aştepta în noaptea de 15.

În ziua aceea n-avea totuşi să se decidă nimic. Avea doar să fie citit raportul făcut în numele a cinci comitete.

Acest raport spunea :

Fuga regelui nu este un caz prevăzut în constituţie, dar inviolabilitatea regală este înscrisă.
Considerîndu-l inviolabil, comitetele nu-l dădură pe mîna justiţiei pe rege, ci doar pe domnii de Bouillé, de Charny, pe doamna de Tourzel, pe curieri, servitori şi lachei. Niciodată ingenioasa fabulă despre cei mari şi cei mici nu primise o mai desăvîrşită confirmare practică. Dealtfel, chestiunea se discuta mai mult la iacobini decît în Adunare.

Cum chestiunea nu era judecată, Robespierre rămase la mijloc. Nu era nici monarhist, nici republican. Era un om care se compromitea rar, şi am văzut la sfîrşitul ca­pitolului precedent prin ce spaime trecea chiar cînd nu era compromis.

Se găseau însă oameni care nu aveau această nepre­ţuită prudenţă. Aceşti oameni erau fostul avocat Danton şi măcelarul Legendre — un buldog şi un urs.

— Adunarea îl poate absolvi pe rege, spuse Danton. Judecata va fi modificată de Franţa, căci Franţa îl condamnă !

— Comitetele Adunării sînt nebune, spuse Legendre. Dacă ar cunoaşte starea de spirit a maselor, ar reveni la realitate. De altminteri, adăugă el, dacă vorbesc astfel o fac pentru binele lor.

Asemenea discursuri îi indignau pe constituţionali. Din nenorocire pentru ei, constituţionalii nu reprezentau o majoritate la iacobini, cum erau în Adunare. Se mulţu­miră să plece.

Rău au făcut, căci oamenii care părăsesc locul greşesc întotdeauna. Există în legătură cu asta un vechi dicton francez, plin de semnificaţie : „Cine-şi părăseşte locul, îl pierde”, spune proverbul.

Nu numai că constituţionalii îşi pierdură locul, dar au şi fost înlocuiţi de delegaţi ai poporului, care aduceau cu ei moţiuni împotriva comitetelor. Era un nou sprijin pen­tru iacobini, de aceea i-au şi primit pe delegaţi cu acla­maţii.

În acelaşi timp, în celălalt capăt al Parisului, la clubul „Minimes” se redacta o scrisoare care avea să dobîndească oarecare importanţă în evenimentele ce vor urma. Clubul „Minimes” era o sucursală a cordelierilor şi animatorul său era Danton. Un tînăr de douăzeci şi trei de ani, Jean-Lambert Tallien, inspirat de Danton, redacta comu­nicarea sub care îsi pusese semnătura un nume formi­dabil : POPORUL.

În ziua de 14 a început discuţia în Adunare.

De data asta a fost imposibil să i se interzică publi­cului accesul la galerii. Prologul se jucase în faţa celor tocmiţi să plaude, dar comedia urma să fie reprezentată în faţa publicului adevărat.

Şi trebuie spus că publicul era prost dispus. Atît de prost, dispus încît Duport — foarte popular numai cu trei luni în urmă — fu ascultat într-o tăcere lugubră cînd propuse să i se impute anturajului regelui crima regelui. El merse totuşi pînă la capăt, uimit că vorbeşte pentru prima oară fără a stîrni vreun ecou, o obiecţie sau un semn de aprobare. Era unul dintre aştrii acelei triade a cărei lumină avea să se stingă din ce în ce mai mult pe ceruil politic : Duport, Lameth, Barnave.

După el urcă la tribună Robespierre. Ce va spuse el, omul prudent, care ştia atît de bine să treacă neobservat ? Pentru cine se va pronunţa oratorul care declarase cu opt zile în urmă că nu era nici monarhist, nici republican ?

Robespierre nu se pronunţă deloc.

Se constitui, cu blîndeţea sa acră, avocat al omeniei. Spuse că, după părerea sa, ar fi în acelaşi timp şi ne­drept şi crud să fie loviţi numai cei slabi ; că nu-l atacă pe rege, fiindcă Adunarea pare să-l considere inviolabil, dar că îi apără pe Bouillé, Charny, pe doamna de Tourzel, pe curieri, lachei şi servitori, în sfîrşit pe toţi aceia care, prin poziţia lor subordonată, fuseseră obligaţi să se supună.

Adunarea murmură puternic în timpul acestui discurs. Tribunele ascultau cu mare atenţie, neştiind dacă trebuie să aplaude sau să dezaprobe. Sfîrşiră prin a pricepe ce era adevărat în cuvintele oratorului : un atac real împo­triva regalităţii şi o falsă apărare a curtenilor. Aşa că tribunele îl aplaudară pe Robespierre.

Preşedintele încercă să impună linişte.

Prieur, deputat de Marna, voi să aducă dezbaterea pe un teren perfect curăţat de subterfugii şi paradoxuri.

— Dar bine, cetăţeni, exclamă el, ce aţi face dacă vi s-ar cere să i se redea deplina sa putere regelui, acum scos din cauză ?

Întrebarea era cu atît mai stînjenitoare cu cît era pusă fără înconjur. Dar se produc momente de totală neruşi­nare, în care nimic nu stînjeneşte partidele reacţionare.

Desmeuniers făcu o interpelare şi păru a susţine cauza Adunării în detrimentul regelui.

— Adunarea, spuse oratorul, este un corp atotputernic şi, în atotputernicia sa, are fără discuţie dreptul să sus­pende puterea regală şi să menţină această suspendare pînă ce constituţia va fi definitivată.

În felul acesta regele, care n-a fugit, ci a fost răpit, nu va fi suspendat decît cu titlu provizoriu şi întrucît constituţia n-a fost încă definitivată. Constituţia odată de­finitivată, el va reintra de drept în exercitarea funcţiilor sale regale.

— În sfîrşit, exclamă oratorul, fiindcă mi se cere — nimeni nu i-o ceruse — să-mi redactez explicaţia sub formă de decret, iată proiectul pe care-l propun :

„1. Suspendarea va dura pînă cînd regele va accepta constituţia.

2. Dacă nu o acceptă, Adunarea îl va declara decăzut din drepturii”

— Oh ! fiţi liniştit, exclamă din banca sa Grégoire, nu numai că va accepta, dar va jura tot ce vreţi !

Şi avea dreptate, dacă nu cumva ar fi trebuit să spună : „Va jura şi va accepta tot ce doriţi”.

Regii jură şi mai uşor decît acceptă.

Adunarea ar fi adoptat poate din zbor proiectul de de­cret propus de Desmeuniers, dacă Robespierre n-ar fi aruncat din locul său avertismentul :

— Fiţi atenţi ! Un asemenea decret hotărăşte dinainte că regele nu va fi judecat !

Au fost surprinşi în flagrant delict şi n-au îndrăznit să voteze. Un zgomot ce se auzi la uşă scoase Adunarea din încurcătura.

Era o delegaţie a societăţii frăţeşti „Minimes”, aducînd acea proclamaţie inspirată de Danton, redactată de Tallien şi semnată Poporul.

Adunarea se răzbună pe petiţionari ; refuză să le as­culte mesajul.

Atunci se ridică Barnave.

— Să nu fie citită azi, spuse el, dar mîine ascultaţi-o şi nu vă lăsaţi influenţaţi de o opinie prefăcută... Legea nu trebuie decît să dea semnalul, veţi vedea cum toţi bunii cetăţeni i se vor aduna !

Cititorule, reţine bine accste cuvinte, reciteşte-le, me­ditează asupra acestei fraze: Legea nu trebuie decît să dea semnalul ! Fraza a fost rostită în ziua de 14 ; ma­sacrul din 17 este cuprins în ea.

Astfel, nu se mai mulţumeau să-i sustragă pe nesimţite poporului puterea nelimitată de care el, poporul, credea că dispune iarăşi datorită fugii regelui, mai bine zis da­torită trădării mandatarului său. Îi înapoiau public aceasta putere nelimitată lui Ludovic al XVI-lea, şi dacă poporul reclama, dacă poporul făcea jalbe, acestea nu erau decît opinii factice pe care Adunarea, cealaltă mandatară a poporului, o putea pune la respect dînd semnalul !

Ce însemnau aceste cuvinte : Legea să dea semnalul ?

Însemna proclamarea legii marţiale şi arborarea dra­pelului roşu ?

Într-adevăr, a doua zi, cea de 15, este ziua hotărîtoare. Adunarea are o înfăţişare extraordinară. Nimeni n-o ame­ninţă, dar ea vrea să se ştie ameninţată. Îl cheamă în ajutor pe La Fayette şi acesta, care a trecut întotdeauna pe lîngă adevăratul popor fără să-l vadă, La Fayette tri­mite la Adunarea Naţională cinci mii de soldaţi din garda naţională, cărora, pentru a stimula poporul, are grijă să le adauge o mie de suliţaşi din suburbia Saint-Antoine.

Puştile reprezentau aristocraţia gărzii naţionale, su­liţele proletariatul ei.

Convinsă, ca Barnave, că n-avea decît să arboreze semnalul legii pentru a aduna în jurul său nu poporul, ci pe La Fayette, comandantul gărzii naţionale, ci pe Bailly, primarul Parisului, Adunarea era hotărîtă să ter­mine povestea.

Deşi se născuse doar cu doi ani în urmă, Adunarea ştia să tragă sforile ca o adunare din 1829 sau din 1846. Ştia că nu trebuia decît să-i istovească, să-i plictisească pe deputaţi şi pe auditori, prin discuţii secundare, şi să mute la sfîrşitul şedinţei problema principală, pentru a adopta dintr-o singură lovitură hotărîrea dorită. Jumătate din timpul şedinţei se irosi în lectura unui raport militar, privind treburile departamentului. Apoi se lăsară cu îngă­duinţă să pălăvrăgească trei sau patru deputaţi, care aveau obiceiul să vorbească în mijlocul conversaţiilor particulare. În cele din urmă, ajungînd la capătul dez­baterilor, adunarea se linişti pentru a asculta două dis­cursuri, unul al lui Salles, celălalt al lui Barnave. Erau două discursuri de avocaţi, care convinseră atît de bine Adunarea, încît în clipa cînd La Fayette ceru încheierea dezbaterilor, Adunarea votă cu tot calmul.

Într-adevăr, în această zi Adunarea nu avea de ce să se teamă. Palatul Tuileries era închis. Poliţia se afla la ordinele preşedintelui. La Fayette ocupa un scaun în Cameră pentru a cere încheierea lucrărilor. Bailly staţiona în piaţă în fruntea consiliului municipal, gata să tacă so­maţiile. Peste tot autoritatea sub arme se prezenta po­porului gata de luptă.

De aceea poporul, care nu era în măsură să lupte, se retrase pe lîngă baionete şi suliţe şi se îndreptă spre Champ-de-Mars. Şi, notaţi bine, poporul nu se ducea pe Champ-de-Mars să se revolte, să se pună în grevă, ca poporul roman ; nu, se ducea spre Champ-de-Mars fiindcă era sigur că va găsi acolo altarul patriei, pe care auto­rităţile nu avuseseră încă vreme să-l dărîme din ziua de 14, oricît de grăbite sînt de obicei guvernele să distrugă altarele patriei.

Mulţimea voia să formuleze aici un protest şi să-l facă să ajungă la Adunare.

Pe cînd poporul redacta protestul, Adunarea vota :


1. O măsură preventivă :

Dacă regele retractează jurămîntul făcut, dacă atacă propriul său popor sau nu-l apără, el abdică, devine simplu cetăţean şi poate fi pus sub acuzare pentru delicte ulterioare abdicării sale.

2. O măsură represivă :

Vor fi urmăriţi : Bouillé, ca vinovat principal, iar ca vinovaţi secundari toate persoanele care au participat la răpirea regelui.


În momentul cînd Adunarea tocmai votase, mulţimea îşi redactase şi semnase protestul. Se înapoia să-l prezinte Adunării, pe care o găsi mai bine păzită ca oricînd. Toate forţele erau militare în acea zi: preşedintele Adunării era Charles Lameth, un tînăr colonel ; comandantul gărzii naţionale era La Fayette, un tînăr general ; distin­sul nostru astronom Bailly, care legase în jurul hainei sale de savant panglica tricoloră şi îşi pusese pe capul său de gînditor tricornul municipal avea şi el un aer răz­boinic ; aşa încît, văzîndu-l astfel, doamna Bailly l-ar fi putut confunda cu La Fayette, aşa cum, zice-se, îl con­funda uneori pe La Fayette cu soţul ei.

Mulţimea parlamenta. Era atît de puţin ostilă, încît nu era posibil să nu se discute cu ea. Rezultatul acestei ne­gocieri a fost îngăduinţa dată delegaţiei de a sta de vorbă cu domnii Pétion şi Robespierre. Delegaţia, formată din şase oameni, plecă spre Adunare bine însoţită. Preveniţi, Robespierre şi Pétion alergară să-i primească în pasajul Feuillantes.

Era prea tîrziu, votul avusese loc !

Poporul pierduse partida şi era furios. Se răspîndi în oraş şi începu să acţioneze, închizînd mai întîi teatrele. Teatrele odată închise, aşa cum spunea unul dintre prie­tenii noştri din 1830, însemna că drapelul negru flutura deasupra Parisului.

Opera avea garnizoană proprie, şi rezistă.

La Fayette, cu cele patru mii de puşti şi o mie de suliţe, nu avea nimic împotrivă să înăbuşe această revoltă în devenire. Autoritatea municipală refuză să-i dea ordine.

Pînă atunci regina fusese ţinută la curent cu eveni­mentele, dar rapoartele se opriră aici, iar urmarea lor se pierdu în noaptea mai puţin întunecată decît ele. Barnave, pe care-l aştepta cu atîta nerăbdare, urma să-i spună ce s-a petrecut în ziua de 15.

Dealtfel, toată lumea presimţea apropierea unui eve­niment hotărîtor.

Regele, care-l aştepta şi el pe Barnave în cea de-a doua cameră a doamnei Campan, fusese anunţat de so­sirea doctorului Gilbert şi, pentru a putea da mai multă atenţie relatării evenimentelor, urcă în biroul său, luîn- du-l cu el pe Gilbert şi lăsîndu-l pe Barnave cu regina.

În sfîrşit, către orele nouă seara răsunară paşi pe scară, se auzi o voce schimbînd cîteva cuvinte cu santinela de pe palier, apoi apăru la capătul coridorului un tînăr îm­brăcat în uniformă de locotenent al gărzii naţionale. Era Barnave.

Cu inima palpitîndă, ca şi cum acest bărbat i-ar fi fost cel mai adorat amant, regina întredeschise uşa şi Barnave, după ce aruncă o privire în faţa şi în spatele său, se strecură înăuntru. Uşa se închise pe dată şi, îna­inte să se fi rostit vreun cuvînt, se auzi scîrţîitul unui zăvor.
Capitolul 15

ZIUA DE 15 IULIE

Inima amîndurora bătea cu o egală violenţă, dar sub impulsul a două sentimente total diferite. Inima reginei bătea în speranţa răzbunării ; inima lui Barnave bătea din dorinţa de a fi iubit.

Regina intră repede în a doua cameră, căutînd, parcă, lumina. Ea nu se temea, desigur, nici de Barnave, nici de dragostea lui, dar, dintr-un instinct de femeie, fugea de întuneric.

Ajunsă în a doua cameră, se aşeză pe un scaun.

Barnave se opri în prag şi cuprinse dintr-o privire camera nu prea mare, luminată doar de două lumînări.

Se aştepta să-l vadă pe rege : regele asistase la ulti­mele două întrevederi pe care le-a avut cu Maria- Antoaneta.

Încăperea era izolată. Pentru prima oară de la plim­barea prin galeria episcopiei de la Meaux se afla între patru ochi cu regina. Mîna i se îndreptă singură spre inimă : ea îi ţinu în frîu bătăile.

— Oh ! Domnule Barnave, spuse regina după un mo­ment de tăcere, vă aştept de două ore.

Primul impuls al lui Barnave la acest reproş făcut cu glas atît de blînd fu să se arunce la picioarele reginei, dacă respectul nu l-ar fi reţinut. Inima îţi spune că, une­ori, a cădea în genunchi în faţa unei femei înseamnă că nu-i porţi respect.

— Vai ! doamnă, e adevărat, spuse el, dar sper că Ma­jestatea Voastră este convinsă că n-am întîrziat din vina mea.

— Oh ! da, spuse regina cu o mică mişcare afirmativă din cap. Ştiu că sînteţi devotat monarhiei.

— Sînt devotat mai ales reginei, spuse Barnave. Iată lucrul de care aş dori să fie convinsă Majestatea Voastră.

— Nu mă îndoiesc, domnule Barnave... Deci, n-aţi pu­tut veni mai devreme ?

— Am încercat să vin la ora şapte, doamnă, dar era încă prea multă lumină şi l-am întîlnit pe terasă — cum fîe îndrăzneşte oare un om ca el să se apropie de palatul dumneavoastră ! — l-am întîlnit pe domnul Marat.

— Pe domnul Marat? spuse regina, ca şi cum căuta în memoria sa. Nu e un gazetar care scrie împotriva noastră ?

— Care scrie împotriva tuturor, da... Ochiul său de viperă m-a urmărit pînă cînd am dispărut după grilajul de la Feuillantes... Am trecut fără să îndrăznesc să arunc o privire spre ferestrele dumneavoastră. Din fericire, la podul Royal l-am întîlnit pe Saint-Prix.

— Saint-Prix ! Cine mai e şi ăsta ? spuse regina cu un dispreţ aproape egal cu cel pe care îl arătase pentru Marat. Un actor ?

— Da, doamnă, un actor, reluă Barnave, dar, ce vreţi ? E o caracteristică a epocii noastre ! Actorii şi gazetarii, oameni necunoscuţi altădată de regi decît pentru a le da ordine pe care aceştia erau foarte fericiţi să le execute, artiştii şi gazetarii au devenit cetăţeni care-şi au partea lor de influenţă, se mişcă după voinţa lor, acţionează po­trivit inspiraţiei lor, pot face bine, putînd face rău... Saint-Prix a dres ce a stricat Marat.

— Cum aşa ?

— Saint-Prix era în uniformă. Îl cunosc bine, doamnă. M-am apropiat de el, l-am întrebat unde face de gardă. Din fericire, la castel ! Ştiam că mă pot încrede în discreţia lui. I-am spus că am onoarea să fiu primit în audienţă de dumneavoastră.

— Oh ! domnule Barnave !

— Era mai bine să renunţ... ? Era mai bine să renunţ să vă văd şi să nu aflaţi importantele evenimente ce am a vi le aduce la cunoştinţă ?

— Nu, spuse regina, aţi făcut bine... Şi credeţi că vă puteţi încrede în domnul Saint-Prix ?

— Doamnă, spuse cu gravitate Barnave, momentul e deosebit de important, credeţi-mă. Oamenii care v-au mai rămas la această oră sînt prieteni cu adevărat devotaţi; căci dacă mîine — şi mîine se va hotărî — iacobinii îi vor învinge pe constituţionali, prietenii dumneavoastră vor fi complici... Şi aţi văzut că legea nu vă scuteşte de pedeapsă decît pentru a-i lovi pe prietenii dumneavoastră, pe care-i numeşte complici.

— E-adevărat, reluă regina. Atunci, spuneaţi că dom­nul Saint-Prix ?...

— Domnul Saint-Prix mi-a spus că e de gardă la Tuileries de la nouă la unsprezece seara, că va încerca să capete postul la mezanin şi că atunci, în timpul acestor două ore, Majestatea Voastră va avea toată libertatea să-mi dea dispoziţiile sale... Numai că m-a sfătuit să îm­brac uniforma de ofiţer al gărzii naţionale. Şi, după cum vedeţi, i-am urmat sfatul.

— Şi l-aţi găsit pe domnul Saint-Prix la postul său?

— Da, doamnă... L-a costat două bilete de spectacol pentru a obţine acest post de la sergent... Vedeţi, adăugă zîmbind Barnave, cît de uşoară e coruperea...

— Domnul Marat... domnul Saint-Prix... două bilete de spectacol... repetă regina aruncînd o privire speriată în prăpastia din care ies micile evenimente care, în zile de revoluţie, ţes destinele regilor.

— Oh ! Dumnezeule, da, spuse Barnave. E straniu, nu-i aşa, doamnă ? Este ceea ce anticii numeau destin, ceea ce filozofii numesc întîmplare, ceea ce credincioşii numesc providenţă.

Regina trase de-a lungul frumosului ei gît o buclă de păr şi-l privi trist.

— În sfîrşit, iată ce m-a făcut să încărunţesc, spuse ea.

Apoi, revenind la Barnave şi la latura politica a si­tuaţiei, părăsită o clipă pentru latura ei obscură şi pi­torească.

— Dar, reluă ea, parcă am auzit spunîndu-se că am obţinut o victorie în Adunarea Naţională.

— Da, doamnă, am obţinut o victorie în Adunare şi le-am pricinuit o înfrîngere iacobinilor.

— Dar, Dumnezeule ! spuse regina, nu mai înţeleg ni­mic... Credeam că iacobinii sînt ai dumneavoastră, ai dom­nului Lameth şi ai domnului Duport ; că îi ţineţi în mînă ; că faceţi din ei ce vreţi ?

Barnave clătină trist capul.

— Aşa era altădată, spuse el, dar un nou spirit suflă deasupra Adunării.

— De la Orléans, nu-i aşa ? spuse regina.

— Da, pentru moment de-acolo vine primejdia.

— Primejdia ! Dar, încă o dată, n-am scăpat de pericol prin votul de azi ?

— Înţelegeţi bine, doamnă — căci pentru a face faţă unei situaţii, trebuie s-o cunoaşteţi bine — iată votul de azi : „Dacă regele retractează jurămîntul făcut, dacă-şi atacă sau nu-şi apără poporul, el abdică, devine simplu cetăţean şi poate fi pus sub acuzare pentru delicte ulte­rioare abdicării sale”.

— Ei bine, spuse regina, regele nu-şi va retracta jurămîntul, regele nu-şi va ataca poporul, iar dacă poporul său e atacat, regele îl va apăra.

— Da, însă prin acest vot, doamnă, spuse Barnave, rămîne o uşă deschisă revoluţionarilor şi orleaniştilor. Adunarea n-a luat o hotărîre în privinţa regelui. Ea a votat măsuri preventive împotriva unei a doua dezertări, dar a lăsat deoparte prima. Şi ştiţi ce a propus aseară, la iacobini, Laclos, omul ducelui de Orléans ?

— Oh ! ceva îngrozitor fără îndoială ! Ce măsură sa­lutară ar putea propune autorul Legăturilor primejdioase ?

— A cerut să se pregătească, la Paris şi în toată Franţa, o petiţie prin care să se ceară decăderea din drep­turi. Şi-a luat răspunderea pentru zece milioane de semnături.

— Zece milioane de semnături ! exclamă regina. Doamne ! Sîntem chiar atît de urîţi, încît zece milioane de francezi să ne respingă ?

— Oh ! doamnă, majorităţile sînt uşor de făcut.

— Şi moţiunea domnului Laclos a fost aprobată ?

— A ridicat o întreagă discuţie... Danton a sprijinit-o.

— Danton ! Dar credeam că acest domn Danton era de-al nostru ? Domnul de Montmorin mi-a vorbit de o funcţie de avocat în consiliul regelui, vîndută sau cum­părată, nu ştiu prea bine, şi care-l făcea omul nostru.

— Domnul Montmorin s-a înşelat, doamnă. Dacă Dan­ton aparţine cuiva, atunci e al ducelui de Orléans.

— Dar domnul de Robespierre, a vorbit şi el ? Se spune că începe să capete o mare influenţă.

— Da, Robespierre a vorbit. Nu s-a pronunţat pentru petiţie, era doar pentru o adresă către societăţile iacobine din provincie.

— Ar trebui totuşi să-l avem de partea noastră pe domnul de Robespierre, dacă începe să capete o asemenea influenţă.

— Domnul de Robespierre nu poate fi avut, doamnă. El îşi aparţine lui însuşi — unei utopii, unei idei, unei fantome, unei ambiţii poate.

— Dar, în sfîrşit, ambiţia lui, oricare ar fi ea, o putem satisface... Presupuneţi că ar vrea să fie bogat ?

— Nu vrea să fie bogat.

— Atunci, ministru ?

— Poate vrea să fie mai mult decît ministru !

Regina îl privi pe Barnave cu o oarecare spaimă.

— Mi se părea, totuşi, spuse ea, că un minister ar fi scopul cel mai înalt pe care l-ar putea atinge un supus de-al nostru.

— Dacă domnul de Robespierre îl priveşte pe rege ca pe un monarh decăzut din drepturi, nu se mai consideră supus al regelui.

— Dar ce ambiţie are el atunci ? întrebă regina înspăimîntată.

— În anumite momente, doamnă, există oameni care visează noi titluri politice în locul vechilor titluri des­fiinţate.

— Da, înţeleg că ducele de Orléans visează să devină regent, fie. Originea sa îl cheamă la această înaltă func­ţie. Dar domnul de Robespierre, un mic avocat din pro­vincie !...

Regina uita că Barnave era şi el un mic avocat din provincie.

Barnave rămase impasibil, fie că lovitura a trecut pe lîngă el fără să-l atingă, fie că a avut curajul s-o pri­mească şi să-şi ascundă durerea,

— Marius şi Cromwell au ieşit din rîndurile poporului , răspunse el.

— Marius ! Cromwell !... Vai, cînd auzeam, în copilărie, pomenindu-se aceste nume, nu bănuiam că într-o zi vor răsuna atît de funest în urechea mea !... Să vedem, to­tuşi, — căci mereu ne îndepărtăm de fapte pentru a ne lansa în aprecieri — domnul de Robespierre, mi-aţi spus, se opunea moţiunii propuse de domnul Laclos şi sprijinite de domnul Danton.

— Da, însă în momentul acela a intrat o grămadă de lume plătită pentru a-l aplauda pe Laclos şi nu numai că moţiunea acestuia a fost votată, dar s-a şi prevăzut ca mîine la ora unsprezece dimineaţa iacobinii reuniţi să asculte lectura petiţiei, care să fie dusă apoi pe Champ-de-Mars, semnată pe altarul patriei şi trimisă de acolo societăţilor din provincie, care o vor semna la rîndul lor.

— Şi cine a redactat această petiţie ?

— Danton, Laclos şi Brissot.

— Trei duşmani ?

— Da, doamnă.

—Dar, Doamne ! Ce fac prietenii noştri, constituţio­nalii ?

-— Ah ! iată... Ei bine, doamnă, ei sînt hotărîţi să joace mîine totul pe o carte.

— Dar nu mai pot rămîne la iacobini ?

— Admirabila dumneavoastră înţelegere a oamenilor şi a lucrurilor vă face să vedeţi situaţia aşa cum e... Da, conduşi de Duport şi Lameth, prietenii dumneavoastră s-au despărţit de duşmanii dumneavoastră. Ei opun „Feuillants” iacobinilor.

— Ce înseamnă asta, Feuillants ? Scuzaţi-mă, nu ştiu nimic. Intră atîtea nume şi cuvinte noi în limbajul nostru politic, încît fiece cuvînt al meu e o întrebare.

— Doamnă, Feuillants este clădirea mare situată lîngă Manège, legată deci de Adunarea Naţională, care dă nu­mele terasei palatului Tuileries.

— Cine va mai face parte din acest club ?

— La Fayette, adică garda naţională, Bailly, adică municipalitatea.

— La Fayette, La Fayette... credeţi că se poate conta pe La Fayette ?

— Îl cred sincer devotat regelui.

— Devotat regelui ca tăietorul de lemne stejarului pe care-l taie din rădăcină ! Bailly mai merge : n-am avut a mă plînge de el. Aş spune chiar mai mult, că el mi-a predat denunţul acelei femei, care a bănuit plecarea noastră. Dar la Fayette...

— Majestatea Voastră îl va judeca după fapte.

— Da, e-adevărat, spuse regina, aruncînd o privire dureroasă în urmă, da... Versailles... Ei bine, acest club, să revenim la el, ce va face ? Ce va propune ? Ce putere va avea ?

— O putere enormă, fiindcă va dispune, în acelaşi timp, cum spuneam Majestăţii Voastre, de garda naţio­nală, de municipalitate şi de majoritatea din Adunare, care votează cu noi. Ce le va rămîne iacobinilor ? Poate cinci sau şase deputaţi : Robespierre, Pétion, Laclos, ducele de Orléans — toate elementele eterogene, care nu vor mai găsi altceva de agitat decît gloata noilor mem­bri, a intruşilor, o bandă de lătrători care va face mult zgomot, dar nu va avea nici o influenţă.

— Să dea Dumnezeu, domnule ! Pînă atunci, ce are de gînd să facă Adunarea ?

— Adunarea intenţionează să-l mustre cu severitate, chiar mîine, pe primarul Parisului pentru ezitarea şi moliciunea sa de azi. Va rezulta că naivul Bailly, care face parte din familia pendulelor şi care n-are nevoie decît să fie întors pentru a merge, va merge.

În acest moment suna unsprezece fără un sfert şi se auzi sentinela tuşind.

— Da, da, spuse Barnave, ştiu, e timpul să mă retrag. Si totuşi, mi se pare că aş mai avea mii de lucruri să-i spun Majestăţii Voastre.

— Iar eu, domnule Barnave, spuse regina, nu am decît un răspuns să vă dau, acela că vă sînt recunoscătoare dumneavoastră şi prietenilor dumneavoastră pentru pri­mejdiile la care vă expuneţi pentru mine.

— Doamnă, spuse Barnave, primejdia e un joc din care am numai de cîştigat, fie că sînt învins, fie că sînt învingător dacă, învins sau învingător, regina mă răs­plăteşte cu un surîs.

— Vai, domnule, spuse regina, de multă vreme nu mai ştiu ce înseamnă un surîs. Dar faceţi atîtea pentru mine, încît voi încerca să-mi amintesc de vremurile cînd eram fericită şi vă promit că primul meu surîs va fi pentru dumneavoastră.

Barnave se înclină cu mîna pe inimă şi ieşi de-a-ndărătelea.

— Apropo, spuse regina, cînd vă mai văd ?

Barnave păru să calculeze.

— Mîine, petiţia şi al doilea vot al Adunării. Poimîine, explozia şi represiunea provizorie... Duminică seara voi încerca să vin, doamnă, să vă spun ce se va fi întîmplat pe Champ-de-Mars.

Şi ieşi.

Regina urcă, foarte îngîndurată, în apartamentul soţu­lui ei, pe care-l găsi la fel de preocupat. Doctorul Gilbert tocmai plecase şi-i spusese cam aceleaşi lucruri pe care i le comunicase Barnave reginei.

Şi unul şi celălalt n-au avut nevoie decît să schimbe o privire pentru a vedea că veştile fuseseră proaste de ambele părţi.

Regele terminase de scris o scrisoare. Aceasta repre­zenta împuternicirile date lui Monsieur, fratele său, ca să solicite, în numele regelui Franţei, intervenţia armată a împăratului Austriei şi a regelui Prusiei.

— Monsieur mi-a făcut destul rău, spuse regina. Mă urăşte şi-mi va face şi pe mai departe tot răul ce-i va sta în putinţă, dar fiindcă are încrederea regelui, o are şi pe a mea.

Şi, luînd pana, îşi puse eroic semnătura alături de aceea a regelui.




Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə