Alexandre dumas contesa de charny

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.86 Mb.
səhifə9/35
tarix08.01.2019
ölçüsü2.86 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   35

Capitolul 21

BARNAVE ÎŞI IA RĂMAS BUN

La 2 octombrie, adică a treia zi după dizolvarea Con­stituantei, la ora cînd de obicei o vedea pe regină, Bar­nave era introdus nu în mezaninul doamnei Campan, ci în camera numită marele cabinet.

Chiar în seara în care regele jurase pe Constituţie, sentinelele şi aghiotanţii lui La Fayette dispărură din interiorul castelului. Şi dacă regele nu redevenise puter­nic, redevenise cel puţin liber.

Era o uşoară compensaţie pentru umilirea de care am văzut că s-a plîns atît de amar reginei.

Fără să fie primit public şi cu tot ceremonialul unei audienţe solemne, Barnave nu mai era de astă dată supus precauţiilor cerute pînă acum de prezenţa sa la Tuileries.

Era foarte palid şi părea deosebit de trist. Tristeţea şi paloarea sa atraseră atenţia reginei. Ea îl primi în picioare.

— Ei bine, domnule Barnave, iată-vă mulţumit. Regele v-a urmat sfatul, a jurat pe Constituţie !

— Regina este foarte generoasă spunîndu-mi că regele mi-a urmat sfatul... Dacă acest sfat n-ar fi fost în acelaşi timp şi cel al împăratului Leopold şi al prinţului de Kaunitz, poate că Majestatea Sa ar fi ezitat mai mult să accepte singurul act care, totuşi, l-ar fi putut salva pe rege, dacă regele ar putea fi...

Barnave se opri.

— Dacă ar putea fi salvat... nu-i aşa, domnule ? reluă regina abordînd problema direct, cu acel curaj şi, am putea adăuga, cu acea îndrăzneală care-i era proprie.

— Să mă ferească Dumnezeu, doamnă, să mă fac profetul unor asemenea nenorociri ! Şi totuşi, fiind gata să părăsesc Parisul, gata să mă îndepărtez pentru tot­deauna de regină, n-aş vrea nici s-o fac pe Majestatea Sa să piardă orice speranţa, nici să-i las prea multe iluzii.

— Părăsiţi Parisul, domnule Barnave ? Vă îndepărtaţi de mine ?

— Lucrările Adunării, al cărei membru am fost, s-au terminat, doamnă, şi cum Adunarea a hotărît că nici un constituant nu va putea face parte din Adunarea Legislativă, nu am nici un motiv să rămîn la Paris.

— Nici chiar acela de a ne fi util, domnule Barnave?

Barnave zîmbi trist.

— Nici chiar acela de a vă fi util, doamnă, căci începînd de azi, mai bine zis de alaltăieri, nu vă mai pot fi folositor la nimic.

— Oh ! domnule, spuse regina, vă atribuiţi prea puţine calităţi.

— Vai ! doamnă, mă judec şi mă găsesc slab... Mă cîn­tăresc şi mă găsesc uşor... Ceea ce făcea forţa mea — pe care am oferit-o monarhiei spre a se sluji de ea ca de o pîrghie — era influenţa ce o aveam în Adunarea Naţio­nală, alegerea mea la iacobini, în sfîrşit, popularitatea mea, cîştigată cu atîta trudă. Dar Adunarea e dizolvată, iacobinii au devenit feuillanţi, şi mi-e teamă că feuillanţii au mizat pe o carte proastă despărţindu-se de iacobini. Iar popularitatea mea e pierdută !...

Barnave zîmbi şi mai trist decît prima dată.

— Totuşi nu veţi pleca, nu-i aşa, domnule Barnave?

— Desigur, dacă regina îmi ordonă să rămîn, voi rămîne. Dar dacă rămîn, ştiţi ce se va întîmpla, doamnă? În loc să fiu pur şi simplu slab, voi deveni trădător !

— Cum se poate aşa ceva, domnule ? spuse regina uşor jignită. Explicaţi-vă, nu vă înţeleg.

— Îmi permite regina să-i prezint nu numai situaţia în care se găseşte acum ci, mai ales, aceea în care se va găsi ?

-— Spuneţi, domnule. Sînt obişnuită să sondez prăpăs­tiile şi, dacă mi-ar fi teamă de ameţeală, m-aş fi pră­buşit de multă vreme.

— Poate regina priveşte Adunarea care se retrage ca pe duşmanul ei ?

— Să facem deosebirile necesare, domnule Barnave. În această Adunare am avut şi prieteni. Nu veţi nega însă că majoritatea Adunării era ostilă monarhiei.

— Doamnă, reluă Barnave, Adunarea n-a făcut decît un mic act de ostilitate la adresa dumneavoastră şi a regelui, în ziua în care a decretat că nici unul dintre membrii săi nu va putea face parte din Legislativă.

— Nu vă prea înţeleg, domnule. Explicaţi-mi, spuse regina cu un zîmbet de îndoială.

— E foarte simplu : ea a smuls scutul din braţul prie­tenilor dumneavoastră.

— Şi în oarecare măsură, pare-mi-se, sabia din mîinile duşmanilor mei.

— Vai ! doamnă, vă înşelaţi ! Lovitura vine de la Robespierre, şi este îngrozitoare, ca tot ce vine de la acest om. Mai întîi, în ce priveşte noua Adunare, el ne aruncă în necunoscut. Cu constituanta, ştiam pe cine tre­buie să combatem, cu cine ne vom înfrunta. Cu Legisla­tiva trebuie făcut un studiu complet nou. Apoi, reţineţi bine asta, doamnă, propunînd ca nici unul dintre noi să nu fie reales, Robespierre a vrut să pună Franţa în faţa acestei alternative : fie să ia oameni cu obîrşie supe­rioară nouă, fie cu obîrşie inferioară nouă. Deasupra noas­tră nu există nimic : emigraţia a dezorganizat totul. Şi, presupunînd că nobilimea ar fi rămas în Franţa, este sigur că nu printre nobili şi-ar fi căutat poporul repre­zentanţii. De sub noi — asta e ! — de sub noi şi-a ales poporul deputaţii. Astfel, întreaga Adunare va fi demo­crată şi vor fi oarecari nuanţe în această democraţie, iată tot.

Se vedea pe obrazul reginei că urmărea cu deosebită atenţie demonstraţia lui Barnave şi că, începînd să înţe­leagă, începea să se sperie.

— Iată, continuă Barnave, i-am văzut pe aceşti depu­taţi a căror afluenţă spre Paris a şi început de cîteva zile. I-am urmărit cu deosebire pe cei care vin de la Bordeaux. Aproape toţi sînt oameni fără nume, dar zoriţi să-şi facă unul, cu atît mai zoriţi cu cît sînt tineri, în afară de Condorcet, Brissot şi alţi cîţiva, cei mai bătrîni dintre ei de-abia au treizeci de ani. E ascensiunea tinere­tului care-i alungă pe vîrstnici şi detronează tradiţia. Fără oameni cărunţi — e cuvîntul de Ordine. O nouă Franţă, cu părul negru, va ocupa scaunele.

— Şi credeţi, domnule, că trebuie să ne temem mai mult de cei care vin, decît de cei care pleacă ?

— Da, doamnă, căci noii veniţi sosesc înarmaţi cu un mandat : să facă război nobililor şi preoţilor ! În ce-l priveşte pe rege, deocamdată asupra lui nu se pronunţă, vom vedea... Dacă este dispus să se mulţumească a fi putere executivă, poate i se va ierta trecutul.

— Cum ! exclamă regina. Cum ! Să i se ierte trecu­tul ?... Dar regele este cel care va avea de iertat, presupun !

— Ei bine, vedeţi, iată de ce nu vă veţi înţelege nici­odată : cei ce sosesc, doamnă — şi veţi avea, din neferi­cire, dovada — nu vor păstra nici măcar menajamentele ipocrite ale celor ce pleacă... Pentru ei — ştiu asta de la un deputat din Gironde, un confrate de-al meu pe nume Vergniaud — pentru ei, regele este duşmanul !

— Duşmanul ? spuse regina cu uimire.

— Da, doamnă, repetă Barnave, duşmanul ! Adică cen­trul voluntar sau involuntar al tuturor inamicilor din in­terior şi din exterior. Vai ! da, trebuie să mărturisim, nu sînt chiar atît de greşiţi aceşti noi veniţi care cred că au descoperit un adevăr şi care n-au alt merit decît acela de a spune sus şi tare ceea ce majoritatea îndîrji- lilor adversari ai dumneavoastră nu îndrăzneau să spună în şoaptă...

— Duşman ! repetă regina. Regele, duşman al po­porului său ? Oh ! Barnave, iată un lucru de care nu nu­mai că nu mă veţi putea convinge niciodată dar, mai ales, pe care nu mă veţi putea face să-l înţeleg vreodată !

— E totuşi adevărat, doamnă. Duşman înnăscut, duş­man prin temperament. Acum trei zile a acceptat Con­stituţia, nu-i aşa ?

— Da. Ei şi ?

— Ei şi, revenind aici, regele era aproape să leşine de furie şi seara i-a scris împăratului.

— Dar cum vreţi să suportăm asemenea umilinţe ?

— Ah ! vedeţi bine, doamnă : duşman, în chip fatal duşman... Duşman voluntar, căci, crescut de domnul de la Vauguyon, şeful partidului iezuiţilor, regele are sufle­tul în mîna preoţilor, care sînt duşmanii naţiunii. Duşman involuntar, căci el este ca şi obligat să fie şeful contra­revoluţiei. Şi, presupunînd chiar că nu va mai părăsi Parisul, el este totuşi la Coblentz cu emigraţia, în Vendeesa cu preoţii, la Viena şi în Prusia cu aliaţii săi, Leopold şi Frederic. Regele nu face nimic... Admit că n-ar face nimic, doamnă, spuse cu tristeţe Barnave, ei bine, în lipsa persoanei sale i se exploatează numele : în colibă, în amvon, în castel e bietul rege, e bunul rege, e sfîntul rege ! Încît domniei Revoluţiei i se opune o revoltă teribilă, doamnă : revolta milei !

— Dar, în sfîrşit, domnule, printre cei ce sosesc şi care, dacă trebuie să vă cred, vor să ne facă un război de exterminare, există ceva stabilit dinainte, un plan hotărît ?

— Nu, doamnă, şi n-am surprins încă decît aprecieri vagi : suprimarea titlului de Majestate pentru şedinţa de deschidere ; în locul tronului, un simplu fotoliu la stînga preşedintelui.

— Vedeţi în asta ceva mai mult decît în gestul dom­nului Thouret, care s-a aşezat fiindcă regele şedea ?

— E, cel puţin, încă un pas înainte, în loc să fie un pas înapoi... Dar mai e ceva înfricoşător, doamnă ; se pare că domnii La Fayette şi Bailly vor fi înlocuiţi ?

— În ce-i priveşte pe aceştia, spuse cu vioiciune re­gina, nu-i regret !

-— Şi greşiţi, doamnă. Domnii Bailly şi de La Fayette sînt prietenii dumneavoastră...

Regina zîmbi cu amărăciune.

— Prietenii dumneavoastră, doamnă, poate ultimii dumneavoastră prieteni ! Menajaţi-i. Dacă şi-au salvat o oarecare popularitate, folosiţi-o, dar grăbiţi-vă : popu­laritatea lor nu va întîrzia să se stingă, cum s-a întîmplat cu a mea.

— În concluzia celor ce mi-aţi spus, domnule, îmi arătaţi prăpastia, mă conduceţi pînă la marginea ei, mă faceţi să-i măsor adîncimea, dar nu-mi spuneţi mijlocul de a o evita.

O clipă Barnave rămase mut. Apoi, scoţînd un suspin, murmură :

-— Ah ! doamnă, de ce v-au arestat pe drumul spre Montmédy !

— Bine ! spuse regina. Iată-l pe domnul Barnave care aprobă fuga la Varennes.

— Nu o aprob, doamnă, căci situaţia în care vă găsiţi azi este consecinţa firească a acestei evadări. Dar fiindcă această fugă trebuie să aibă asemenea consecinţe, deplîng faptul că n-a reuşit mai bine.

— Astfel încît azi, domnul Barnave, membru al Adu­nării Naţionale, delegat de această Adunare, împreună cu domnii Pétion şi Latour-Maubourg, spre a-l readuce pe rege şi pe regină la Paris, deplînge faptul că regele şi regina nu sînt în străinătate ?

— Oh ! să ne înţelegem bine, doamnă. Cel ce deplînge asta nu este Barnave, membru al Adunării Naţionale, nu e colegul domnilor Latour-Maubourg şi Pétion, ci sărma­nul Barnave care nu mai e nimic altceva decît umilul dumneavoastră servitor, gata să-şi dea viaţa pentru dum­neavoastră, adică tot ce posedă.

— Vă mulţumesc, domnule, spuse regina. Sper însă că nu voi avea voie să vă cer un asemenea sacrificiu.

— Cu atît mai rău pentru mine, doamnă ! răspunse cu simplitate Barnave.

— Cum, cu atît mai rău ?

— Da... Deoarece dacă tot trebuie să cad, cel puţin să cad luptînd. Dar aşa, iată cum se vor petrece lucrurile, doamnă : în fundul provinciei mele, Dauphiné, unde vă voi fi inutil, mă voi ruga mai degrabă pentru femeia tînără şi frumoasă, pentru mama duioasă şi devotată, decît pentru regină. Aceleaşi greşeli din trecut vor pregăti viitorul: vă bizuiţi pe un sprijin dinafară, care nu va veni, sau va veni prea tîrziu. Iacobinii vor pune mîna pe putere, în Adunare şi în afara ei. Prietenii dumneavoas­tră vor părăsi Franţa pentru a scăpa de persecuţii. Cei ce vor rămîne vor fi arestaţi, întemniţaţi. Voi face şi eu parte dintre aceştia, căci nu vreau să fug ! Atunci voi fi judecat şi condamnat. Poate că moartea mea neînsemnată vă va fi inutilă, chiar neştiută, sau, dacă zvonul acestei morţi va ajunge pînă la dumneavoastră, vă voi fi de un ajutor atît de modest, încît veţi uita cele cîteva ceasuri în timpul cărora am putut spera să vă fiu de folos...

— Domnule Barnave, spuse regina cu o mare demni­tate, ignor cu desăvîrşire soarta ce ne aşteaptă, pe rege şi pe mine. Ştiu însă că numele oamenilor care ne-au adus servicii sînt cu grije înscrise în memoria noastră şi nimic din ce li se va întîmpla, în bine sau în rău, nu ne va fi străin... Pînă atunci, domnule Barnave, putem face ceva pentru dumneavoastră ?

-— Mult... dumneavoastră personal, doamnă... Mi-aţi putea dovedi că n-am fost o fiinţă cu totul lipsită de valoare în ochii dumneavoastră.

— Şi ce trebuie să fac pentru asta ?

Barnave puse un genunchi în pămînt.

— Să-mi daţi mîna s-o sărut, doamnă.

Ea întinse spre tînăr mîna-i albă şi rece. Barnave o atinse numai cu buzele. Apoi, ridicîndu-se, reluă :

— Doamnă, nu voi avea orgoliul să vă spun : „Monarhia e salvată !”, dar vă spun : „Dacă monarhia e pierdută, cel ce nu va uita niciodată favoarea pe care o regină i-a acordat-o, acela dispare odată cu ea”.

Şi, salutînd-o pe regină, ieşi.

Maria-Antoneta îl privi suspinînd cum pleacă şi, cînd uşa se închise după Barnave, spuse :

— Biată lămîie ! Nu le-a trebuit multă vreme să te stoarcă şi să nu mai rămînă din tine decît coaja !...



Capitolul 22

CÎMPUL DE BĂTĂLIE

Am încercat să relatăm îngrozitoarele evenimente ce s-au petrecut pe Champ-de-Mars în după-amiaza zilei de 17 iulie 1791. Să încercăm acum să dăm o idee despre priveliştea oferită de teatrul evenimentelor, după ce am pus sub ochii cititorilor tabloul dramei ce s-a jucat, avîndu-i ca actori principali pe La Fayette şi Bailly.

Această privelişte îl impresionă pe un tînăr îmbrăcat în uniformă de ofiţer al gărzii naţionale, care intra pe Champ-de-Mars, venind dinspre strada Grenelle.

Spectacolul, luminat de luna ce se pierdea din cînd în cînd în nori groşi, negri, era lugubru !

Champ-de-Mars avea aspectul unui cîmp de bătălie acoperit de morţi şi răniţi, în mijlocul căruia rătăceau, ca nişte umbre, oamenii însărcinaţi să arunce morţii în Sena şi să ducă răniţii la spitalul militar Gros-Caillou.

După ce privi timp de cîteva minute strania operaţie ce se efectua, apropiindu-se de doi oameni ce duceau un cadavru spre malul Senei, tînărul ofiţer întrebă :

— Cetăţeni, binevoiţi să-mi spuneţi ce veţi face cu acest om ?

— Urmează-ne şi vei vedea, au răspuns cei doi.

Tînărul îi urmă.

Ajunşi la podul de lemn, cei doi legănară cadavrul numărînd : „Un-doi-trei !” şi aruncară leşul în Sena.

Tînărul scoase un strigăt de groază.

— Şi aţi aruncat multe cadavre în Sena ?

— Cinci sau şase, răspunse unul din cei doi oameni.

— Iertare, cetăţene, mă interesează să ştiu dacă prin­tre cadavrele aruncate aţi remarcat un bărbat de vreo patruzeci şi opt de ani, îndesat, viguros, jumătate ţăran, jumătate burghez ?

— Pe legea mea, spuse unul din cei doi, n-avem decît o singură treabă : să vedem dacă oamenii culcaţi aici sînt morţi sau vii. Dacă sînt morţi, îi aruncăm în apă, dacă sînt vii, îi ducem la spitalul Gros-Caillou.

— Ah ! spuse tînărul, e vorba de unul din bunii mei prieteni, care n-a ajuns acasă. Cum ştiu că a fost aici în timpul zilei, mi-e teamă să nu se afle printre răniţi sau morţi.

— Păi ! spuse unul din hamali mişcînd un cadavru pe cînd celălalt îl lumina cu un felinar, dacă era aici, poate că mai e. Dacă nu s-a întors acasă, poate că nu se va mai întoarce.

Apoi, intensificînd mişcarea ce o imprima corpului care zăcea întins la picioarele sale, omul municipalităţii strigă :

— Hei ! Eşti mort sau viu? Dacă nu eşti mort, dă-ţi osteneala să răspunzi !

— Oh ! în ce-l priveşte pe ăsta, e mort de-a binelea, spuse al doilea. A primit un glonţ în mijlocul pieptului.

— Atunci, la rîu cu el spuse primul.

Şi cei doi oameni ridicară cadavrul şi o porniră spre podul de lemn.

— Cetăţeni, spuse ofiţerul, n-aveţi nevoie de felinar să-l aruncaţi în apă. Fiţi buni şi împrumutaţi-mi-l o clipă : cît timp vă continuaţi drumul, eu îmi voi căuta prietenul.

Hamalii consimţiră şi felinarul trecu în mîna tînărului ofiţer, care începu căutarea. Ca şi el, vreo zece-doisprezece oameni, cu felinare în mînă, se dedicau aceleiaşi fu­nebre căutări.

La un moment dat, doi oameni trecură pe lîngă ofiţer, ducînd un cadavru spre Sena.

— Ei ! spuse cel care îl ţinea de subţiori şi care, în consecinţă, era mai aproape de cap, cred că mortul nostru a scos un suspin !

— Cetăţeni, spuse ofiţerul, vă implor ! Lăsaţi-mă să văd omul pe care-l duceţi !

— Cu plăcere, spuseră cei doi oameni.

— Şi aşezară cadavrul pe spate, pentru ca ofiţerul să-i poată lumina mai uşor faţa.

Tînărul apropie felinarul şi scoase un ţipăt. În pofida rănii îngrozitoare care-l desfigura, i se păru că îl re­cunoaşte pe cel căutat. Dar era mort sau viu ?

Cel ce făcuse jumătate din drumul spre mormîntul umed avea capul despicat de o lovitură de sabie. Rana, după cum spusesem, era îngrozitoare. În partea unde era rana rănitul era de nerecunoscut. Tînărul duse lu­mina, cu o mînă tremurătoare, spre cealaltă parte.

— Oh ! cetăţeni, exclamă ofiţerul, e el !... E cel pe care-l caut : e domnul Billot !

— Drace ! spuse unul din cei doi. Ei bine, e cam avariat domnul Billot al dumneavoastră !

— N-aţi spus că a scos un suspin ?

— Mi s-a părut că aud ceva...

— Atunci, făceţi-mi o favoare...

Ofiţerul scoase un bănuţ din buzunar.

— Care? întrebă hamalul, plin de bunăvoinţă la vederea banului.

— Alergaţi pînă la rîu şi aduceţi-mi apă în pălăria dumneavoastră.

— Cu plăcere.

Bărbatul începu să alerge spre Sena. Ofiţerul îl spri­jinea pe rănit. Peste cinci minute, mesagerul se înapoie .

— Stropiţi-l cu apă pe obraz, spuse tînărul.

Hamalul se supuse. Înmuie mîna în pălărie şi stropi obrazul rănitului.

— A tresărit ! exclamă tînărul care îl ţinea pe muri ­bund în braţele sale. Nu e mort !... Mai aruncaţi apă !

Hamalul repetă operaţia. Rănitul se înfioră şi scoase un suspin.

— Haide, haide, spuse al doilea hamal, cu siguranţă nu e mort.

— Ei bine, ce facem acum ? spuse primul.

— Ajutaţi-mă să-l duc în strada Saint-Honoré, la domnul doctor Gilbert, şi veţi avea o bună recompensă ! spuse tînărul.

— Nu putem.

— De ce ?

— Avem ordin să aruncăm morţii în Sena şi să-i ducem pe răniţi la spitalul Gros-Caiîlou...

— Ei bine, să-i ducem la spital cît mai repede cu putinţă !

— Unde e spitalul ?

— La trei sute de paşi, aproape de Şcoala militară.

— Atunci, pe acolo ?

— Da.


— Trebuie să străbatem Champ-de-Mars ?

— În lungime.

— Doamne ! N-aveţi o targă ?

— Păi, se mai poate găsi, răspunse al doilea hamal. Ca şi apa, cu un bănuţ...

— De acord, iată bănuţul, găsiţi-mi targa.

În zece minute targa era găsită şi rănitul întins pe saltea. Cei doi hamali puseră mîna pe targă şi lugubrul cortegiu, escortat de tînăr, se îndreptă spre spital.

Era groaznic acest marş nocturn pe un teren inundat de sînge, printre cadavrele nemişcate şi ţepene de care te izbeai la fiecare pas, sau răniţii care se ridicau pentru a cădea din nou, cerînd ajutor.

Peste un sfert de oră trecură pragul spitalului Gros-Caillou.



Capitolul 23

SPITALUL GROS-CAILLOU

În acea vreme spitalele, mai ales spitalele militare, erau departe de a fi bine organizate, cum sînt azi. Nu ne vom mira deci de zăpăceala ce domnea acolo şi de imensa dezordine ce se împotrivea îndeplinirii dorinţelor chirurgilor.

Primul lucru ce lipsea erau paturile. Atunci au fost rechiziţionate saltelele de la locuitorii din împrejurimi. Acestea erau întinse pe jos, ajungînd pîna în curte. Pe fiecare din ele era cîte un rănit, aşteptînd ajutor. Dar chirurgii lipseau, ca şi saltelele, şi erau mai greu de găsii.

Ofiţerul — în care cititorii noştri l-au recunoscut cu siguranţă pe vechiul nostru prieten Pitou — obţinu, prin intermediul altor bănuţi, să-i fie lăsată salteaua brancardei, astfel încît Billot a fost culcat cu destulă grije în curtea spitalului.

Pitou a cerut să fie aşezat rănitul cît mai aproape de poartă, pentru a-l prinde pe primul chirurg care ar intra sau ar ieşi.

Tare ar fi vrut să alerge prin săli şi să aducă unul, cu orice preţ. Dar nu îndrăzni să părăsească rănitul, de teamă ca nu cumva sub pretextul că este mort — oricine se putea înşela fără rea-credinţă — pretinsul cadavru să nu fie azvîrlit pe caldarîmul curţii.

Pitou stătea acolo de peste o oră, strigînd mereu, în gura mare, după cei doi sau trei chirurgi pe care-i vedea trecînd, cînd, deodată, zări un bărbat îmbrăcat în negru, luminat de doi infirmieri, vizitînd, unul după altul, patu­rile muribunzilor.

Cu cît omul îmbrăcat în negru se apropia, cu atît Pitou credea că-l recunoaşte. De aceea strigă din ră­runchi :

— Hei ! Pe-aici, domnule Gilbert, pe-aici !

Chirurgul, care era într-adevăr doctorul Gilbert, alergă la acest strigăt.

— Ah ! tu eşti, Pitou ?

— Doamne, da, domnule Gilbert.

— L-ai văzut pe Billot ?

— Da, domnule, iată-l, răspunse arătîndu-l pe rănitul nemişcat,

— E mort ? întrebă doctorul.

— Vai, dragă domnule Gilbert, sper că nu.

Gilbert se apropie de saltea şi cei doi infirmieri ce-l urmau luminară obrazul rănitului.

— La cap, la cap e rănit, spunea Pitou. Dragul meu Billot are capul despicat pînă la falcă.

Gilbert cercetă rana cu atenţie.

— Adevărul e că rana este gravă, murmură el.

Apoi, întorcîndu-se spre cei doi infirmieri :

— Îmi trebuie o cameră pentru acest om, care e un prieten de-al meu.

Cei doi infirmieri se sfătuiră apoi spuseră :

— Nu-i nici o cameră liberă, dar există camera de lenjerie.

— Minune ! spuse Gilbert. Să-l ducem acolo.

L-au ridicat pe rănit cu cea mai mare atenţie, dar oricît de uşor l-au ridicat, el lăsă să-i scape un geamăt.

— Ah ! spuse Gilbert, nici cînd o exclamaţie de feri­cire nu mi-a făcut o plăcere egală cu acest suspin de du­rere ! Trăieşte ! Asta-i principalul.

Billot a fost dus în camera de lenjerie şi Gilbert începu să-l panseze. La urmă ordonă ca rănitul să fie sprijinit de perne cu spatele şi nu cu capul.

Abia după ce i-a dat toate îngrijirile, îl întrebă pe Pitou de ce a venit la Paris şi cum s-a întîmplat să se afle la locul potrivit exact în clipa potrivită să-l ajute pe Billot,

Lucrul era dealtfel simplu. De la dispariţia Catherinei şi plecarea soţului ei, mama Billot căzuse într-un fel de idiotism care progresa. Încetul cu încetul vorbea tot mai rar şi în cele din urmă nu mai scoase nici o vorbă. Docto­rul Raynal a spus că doar un singur lucru pe lume era în stare s-o scoată din această toropeală pe bătrîna Billot : să-şi revadă fiica.

Pitou s-a oferit să meargă pe dată la Paris, şi ajunse în strada Saint-Honoré, la locuinţa doctorului Gilbert, unde află că şi acesta şi Billot se duseseră la Champ-de-Mars.

Doctorul se înapoiase, dar pe Billot nu-l văzuse nimeni.

Servitorul care-i dădea lui Pitou aceste informaţii spunea că Champ-de-Mars era plin de morţi şi de răniţi. Poate că Billot se afla printre unii sau printre ceilalţi.

Am văzut cum prietenul nostru Ange Pitou, îmbrăcat în uniforma de căpitan al gărzii naţionale de la Haramont, a ajuns la Champ-de-Mars tocmai la timp pentru a împie­dica aruncarea trupului lui Billot în Sena.

Pe de altă parte, ne amintim cum Gilbert, aflîndu-se la rege, primise un bilet nesemnat, dar recunoscuse scrisul lui Cagliostro, şi în care se afla următorul paragraf :
Lasă-i deci pe cei doi condamnaţi, care mai sînt încă numiţi în derîdere rege şi regină, şi du-te fără să pierzi o clipă la spitalul Gros-Caillou. Vei găsi acolo un muri­bund, mai puţin bolnav decît ei, căci pe acest muribund poate îl vei mai putea salva, în timp ce ei, fără să-i poţi salva, te vor tîrî în prăbuşirea lor !
Aflînd prin doamna Campan că regina e reţinută în altă parte şi nu se va mai înapoia, Gilbert ieşi din Tuileries şi, urmînd aproape acelaşi drum ca şi Pitou, intră în spitalul Gros-Caillou.

Am arătat în ce stare l-a găsit Gilbert pe demnul fermier şi şansele ce le avea acesta de-a fi salvat. Cine ştie ce s-ar fi întîmplat dacă rănitul ar fi intrat pe mîini mai puţin iscusite decît cele ale doctorului Gilbert...




Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   35
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə