Puscariu Sextil

Eu însumi avui în curând dorinţa din ce în ce mai vie să-mi înjgheb o bibliotecă. Alături de premiile şcolare, intrară în ea, îndată ce tata îmi dădu doi fiorini pe lună „bani de buzunar”, Poeziile de Eminescu, Comediile de Caragiale, şi mai târziu Studiile critice de Gherea. Cum frate-meu mai mare nu era amic al cărţilor, peregrinară şi cărţi din biblioteca tatii într-a mea. Din vremea când scosese foaia umoristică „Cocosu roşu”, dar şi disntr-o pronunţata preferinţa pentru scrierile umoristice, el avea în biblioteca lui operele celor doi scriitori spirituali ai timpului, atât de deosebiţi în felul lor de a glumi, americanul Mark Twain şi austriacul Moritz Saphir. Mai era untul, Karl Julius Weber, cu al său Demokritos cel râzător, si, bineînţeles, Alecsandri, cu comediile sale. Pe acestea le-am citit cu deliciu în copilăria mea, dar cu aproape aceeaşi plăcere le-am citit când făceam la universitate cursuri despre marele poet al generaţiei de la 1848.

Mai aveam eu un sistem să-mi îmbogăţesc biblioteca: tăiam din gazete foiletoanele şi le coseam frumos în broşurele. Mai ales „foita” „Tribunei”, care începuse tocmai în copilăria mea să apară la Sibiu, era deosebit de vioaie şi variată. Ioan Slavici, care pe aitunci era în cea mai productivă şi fertilă epocă a activităţii sale, supraveghea de aproape foiletonul. In curând intrară în redacţie Coşbuc, care acolo publică unele din idilele sale şi câteva balade şi legende – îmi aduc aminte mai ales de lunga poezie epică, care îmi plăcu deosebit de mult, intitulată Pe pământul turcului – Bogdan-Duică, care trimitea „corespondente” din Bucureşti despre mişcarea literară şi trata cu o ironie muşcătoare pe unii scriitori ardeleni, ca braşoveanul Teohar Alexi, apoi I. Mera, doctorul de la Karlsbad, care avea talent, Alexandru Hodos, cunoscut mai târziu sub pseudonimul Ion Gorun, cu proză şi versuri, mai ales traduceri din Heine, fratele acestuia, Enea Hodos, mort abia de curând ca nonagenar, un iscusit traducător (din nemţeşte) şi propagandist al lui Turgheniev, Ioan Mota, bun povestitor, vioi şi plin de temperamana s.a. Acesta din urrnă a înfundat în repeţite rânduri temniţele ungureşti pentru articole „iredentiste”. Despre el, sau mai bine-zis despre o înaltă fată bisericească, circula o anecdotă foarte caracteristică. Voind să aranjeze odată la Sibiu o festivitate la care rolul principal îl avea corul teologilor, chemă la sine pe profesorul de canto, să-l consulte asupra programului. „Un irmos de Dima”. – „Bine!” – „O colindă” (serbarea era pe la Crăciun) – „Bine!” – „Ca să se vadă că teologii noştri se pricep să cânte şi în orchestră, propun o sonată de Mozart…” – „Asta nu! îl întrerupse repede arhiereul, că abia a ieşit din închisoare şi o să avem bucluc cu ungurii”.

Exemplul „Tribunei” fu imitat şi de celelalte gazete româneşti, care dădură o importantă din ce în ce mai mare foiletonului. La „Gazeta Transilvaniei” scria versuri Traian Pop şi traducea din nemţeşte Cornel Scurtu. Îmi aduc aminte ce adânc m-a impresionat Cerşetoarea de la Pont des Arts de Wilhelm Hauff. Când, mai târziu, treceam seara Sena şi lămpile celorlalte poduri se reflectau în râu, adesea îmi aduceam aminte de eroina acestei novele. şi romamul Homo sum de Ebers a apărut tot în foiletonul unui jurnal. Pe atunci romanele istorice erau mult citite.

O inovaţie introdusă de „Tribuna” erau şi broşurile în format mic, cu utilizarea zaţului foiletoanelor. Ele se vindeau cu un preţ mic şi au contribuit la răspândirea în cercuri largi a unor scrieri originale şi traduse. Numărul prim al acestei biblioteci populare îl forma Pădureanca lui Slavici. In curând urmă Bunica, romanul ceh de Bojena Nemtova, tradus de Urban Jarnik. Abia peste câţiva ani începură să apară şi în Bucureşti asemenea biblioteci ieftine, desigur imitând seria nesfârşită de cărticele ale Bibliotecii universale a lui „Reklam” din Leipzig, care începuse cu Faust de Goethe şi avea traduceri din toate literaturile pământului. Un librar neamţ, Carol Müller, aruncă pe piaţa Bucuresntor „Biblioteca pentru toţi”, cu un tipar elegant. Prin cărţile de format mic şi cu coperte portocalii el ajută la răspândirea scrisului multor autori tineri. Socec scoase atunci autorii vechi, cronicarii, mitropolitul Dosoftei şi alţii, în cărticele cartonate. şi provincia se mişca. La Iaşi, Saraga edntează o biliotecă în care apărură numere cu proză de Eminescu, Iorga, Sofia Nădejde şi poezii populare din Moldova, iar la Craiova Samitca publica o bibliotecă galbenă în care se dădeau traduceri din Balzac şi alţii. şi Benvenisti începu o serie de cărţi ieftine, cu un format neobişnuit, lung şi îngust, în care se publică traducerea lui Mazeppa de Lordul Byron.

Trecând în clasa a treia de liceu la scoală germană, am ajuns să citesc nemţeşte. Bibliotecile şcolare erau bogate. Marea revelaţie a literaturei germane au fost pentru mine poveştile cu indieni. Acţiune multă, cu episoade neaşteptate şi pline de romantism, caractere nobile, prietenie sinceră şi jertfitoare triumful binelui, adevărului şi sentlmentului de recunoştinţa chiar între indieni, toate făceau lectura lor captivantă. Cel din urmă mohican, Vinetu cel viteaz şi multi alţii erau prietenii mei cei mai buni, iar Cooper, scriitorul meu favorit. Atunci am şi tradus în româneşte o carte înureagă, intitulată Pasărea preeriilor, pe care librarul Haiman din Bucureşti voia să mi-o publice, dar după ce i-am trimis manuscriptul n-a mai dat niciun fel de semn de viaţă, ci a dat faliment. Putând să citesc nemţeşte, făcui cunoştinţa şi cu scriitorii clasici nemţi. Dramele lui Schiller le-am citit toate, iar poeziile lui Heine m-au ispitit adesea să le traduc.

Hölderlin, Rainer Maria Rilke şi Stefan George nu erau apreciaţi sau cunoscuţi pe vremea aceea, iar poeţii lirici cu nume mai putin strălucitor dar plini de suflet, care au scris atâtea versuri ce-şi aşteptau pe marii componişti de lieduri, nu-i descoperisem încă. De asemenea, nu găseam o înrudire între Lenau şi Eminescu, precum o aflau multi. Cu atât mai mult mă încânta poezia epică germană, în special baladele lor puternice. Uhland cu Blestemul cântăreţului, Schiller cu Cocorii lui Ibicus şi numeroşi alti poeţi pe care îi învăţăm de rost şi-i declamam în scoală. O impresie mare a făcut Goethe cu Craiul Ielelor, pe care l-am auzit la Braşov declamat de un recitator şi care, mai târziu, m-a mai impresionat tot atât de puternic ca Grenadirii lui Heine, când îmi vorbeau cu muzica lui Schubert şi Schumann.

Despre drame şi poezii aveam să aud multă teorie în scoală, în lecţiile de poetică din clasa a şasea şi în cele despre teorta dramei din clasa a şaptea. Pe cele dintâi le făcea foarte frumos directorul Onitiu, iar în special despre baladă ne vorbea cu mult entuziasm, de-l ascultam cu plăcere mare, profesorul Branişte. Adevărat că Eminescu şi Coşbuc le ajutau la amândoi să găsească exemple fermecătoare pentru ilustrarea expunerilor lor teoretice. Mai greu era pentru profesorul Iosif Blaga, mai putin interesant ca ceilalţi doi şi prea mult preocupat de partea teoretică a materiei, pe care o trata ca în manualul voluminos ce-l scria tocmai atunci. Cele câteva comedii de Caragiale îi dădeau exemplificări potrivite pentru „prelegerile” lui, dar cu Răzvan şi Vidra şi cu cele câteva drame pline de lirism ale lui Alecsandri nu prea ştia ce să înceapă. Atunci făcu cel mai cuminte lucru ce-l putea face ne conduse în Anglia lii Shakespeare. Pe Macbeth îl ştiam scenă de scenă. Dealtfel drama aveam să o cunosc mai bine decât din expunerile profesorului meu, din lectură şi mai ales prin pasiunea cu care am umblat toată viaţa la teatru.

Chiar dramele antice sau cu subiecte din antichitate mă atrăgeau. Spun „chiar”, pentru că în tinereţea mea se produse o reactine tacită împotriva clasicismului latino-grec. Profesorul nostru de latineşte şi greceşte nu avea darul să spulbere această indiferentă pentru autorii clasici şi antipatia pentru multi eroi şi zei ai mitologiei vechi, care reveneau mereu în versurile şi dramele poeţilor din secolele trecute, ca şi când orice om cult ar trebui să fie familiarizat cu ei. Despre Homer, Vergiliu, Ovidiu şi Horaţiu – căci la aceşti patru se reduceau autorii de epopei şi versuri pe care îi traduceam în liceu – ne rămâneau din scoală numai amintiri neplăoute. Trecuseră timpurile când la liceul din Braşov erau ca profesori de limbile clasice Gavril Munteanu, traducătorul lui Tacit şi „tata” Almăşanu, care scria ode ocaznonale latineşti.

Cunoaşterea limbii germane îmi ajuta mult la îmbogăţirea cunoştinţelor mele literare. Nemţeşte am citit toate acele romane care în anii din urmă ai liceului formau lectura mea predilectă. Epoca romantică mia dat mai ales două daruri preţioase: Ivanhoe de Walter Scott şi Un erou al timpului nostru de Lermontov. Toată vraja cavalerismului medieval şi farmecul unor vieţi certate cu convenţionalul şi cu ordinea burgheză vorbesc din aceste două romane, atât de diferite şi totuşi atât de caracteristice pentru vremea în care au fost scrise. Realismul, naturalismul, psihologismul şi celelalte „isme” ce urmară către sfârşitul veacului trecut, toate se reflectă mai ales în roman. Nu voi pomeni aici decât câteva opere care m-au impresionat mai mult. Înainte de toate cele ruseşti, Părinţi şi copii şi Apele primăverii de Turgheniev, cel ce ne făcea cunoştinţă cu probleme sociale, nouă de tot pentru noi; Ana Karenina şi Resurecţiunea [Învierea] de Tolstoi, marele arhitect al clădirilor epice şi al frescelor cu multe persoane; şi acel Dostoievski atât de alt fel genial decât marii scrirtori europeni, cu Crimă şi pedeapsă. Un romancier care m-a răpit mai ales prin stilul său subtil şi rafinat era danezul Jens P. Jacobsen cu al sau Niels Lyhne.

În Ardeal, în vremea aceasta, mai cu seamă după ce Slavici şi Coşbuc trecuseră munţii, întemeind la Bucureşti revista „Vatra” (care n-a avut o viaţă lungă şi un succes mai mare), era o adevărată secetă literară. Luptele politice, mai ales în epoca Memorandului, absorbeau cu totul preocupările clasei culte. Discuţiile despre originile românilor şi continuitatea lor în Dacia, trasă la îndoială de adversari, erau urmărite cu mai multă pasiune decât literatura, desi nici pe terenul ştiinţific nu apăreau lucrări mai remarcabile. Murise Bariţiu, care în anii din urmă, când Academia Română îi făcuse cinstea să-l aleagă preşedinte, nu mai publică aproape nimic, iar „Transilvania”, revista Asociaţiunii, sub direcţia lui Zaharia Boiu se îngropa în procese-verbale. O lucrare de valoare a iniţiat şi dus la bun sfârşit Dr. Cornel Diaconovici, cu Enciclopedia Română, mult hulită, dar rămasă până astăzi singura lucrare enciclopedică românească ce e încă întrebuinţată pentru timpurile mai vechi. Intre colaboratorii ei se remarcau câţiva profesori braşoveni.

Dintre scriitorii din Braşov, trei profesori merită să fie pomeniţi în locul prim: Andrei Bârseanu, Virgil Onitiu şi I. C. Pampu. Cel dintâi, ales pentru meritele sale literare şi ştiinţifice membru al Academiei Române şi preşedinte al Asociatiunei, avea, pe lângă darul oratoriei, un remarcabil talent poetic. Pe-al nostru steag e scris unire, compus ca mars puternic de Ciprian Porumbescu, arată de cât avânt poetic şi patos nobil era capabil. Onitiu, marele director al Liceului Şaguna în cea mai grea epocă a exigentei lui, era un umorist de seama. Observator bun al stărilor din Ardeal, el a scris câteva schiţe care vor rămânea. Cât despre Pantu, scheianul ironic, care se simţea atât de bine vara, când putea petrece, ca atâţia din înaintaşii săi, în Ialomiţa, încercările sale de a descrie viaţa logofeţilor de pe moşiile cu pământ negru ca părul unei fete frumoase, pe care avea să-i descrie mai târziu Sandu Aldea, merită să fie scoase în evidentă, ca şi romanul său Liniştea casei.

Nimic nu caracterizează mai bine mişcarea literară a unei epoci ca revistele şi felul cum ele sunt primite. In Transilvania stăpânea în vremea aceasta „Familia” lui Iosif Vulcan. Ea continua să apară la Oradea, cu rubrica „Salon”, cu ghicitori pe pagina finală, cu ilustraţii cunoscute din reviste străine şi cu literatura care era pe gvstul lui Vulcan şi al provincialului ardelean. Aproape toţi scrirtorii din Transilvania cu oarecare talent sau numai cu veleităţi de literaţi au debutat în această revistă. Directorul ei le trimitea scrisori de încurajare, aducându-şi aminte de norocul ce-l avusese descoperind pe Eminovici, căruia el îi schimbase numele în Eminescu.

Intre cărţile tatălui meu era şi o colecţie descompletată din „Albina Carpaţilor”, redactată pe vremuri de profesorul braşovean Ioan Lapedatu, mort prea tânăr ca să poată da toată măsura talentului lui real. Îmi aduc aminte cu câta plăcere citeam nuvelele sale istorice. şi câteva numere vechi din foaia umoristică „Gura Satului”, cu caricaturi exagerate, am găsit tot în dulapul de cărţi al tatei. Pe vremea mea era mult citit „Calicul” lui Popa din Sibiu, cu glumele lui grosolane şi tonul cam vulgar în care erau scrise versurile Cocoanei Gură-Dulce, care bârfea curajoasă, lovind fără cruţare şi în fete simandicoase. Iubitorii de scandal citeau „Calicul” cu multă plăcere, iar cei ce se simţeau cu câte o musculiţă pe căciudă îl deschtdeau cu teamă. Tot atât de grosolan era umorul „Vulturului” din Oradea, care avea ceva străin în întreaga lui structură.

Un timp scurt a apărut şi „Rândunica”, o revistă literară a soţilor Silvestru şi Margareta Moldovan. Moldovan era o cunoştinţă veche a Brasovului, de când funcţionase ca profesor şi redactor al „Gazetei”. Sotia lui era feministă – ceva nou pe vremea aceea si, spre scandalizarea doamnelor din Braşov şi Sibiu, fuma. Din cauza aceasta un mucalit îi schimbase numele de fată (păstrat ca scriitoare), din Margareta Tigăreanu în Ţigareta Mărgăreanu. „Rândunica” începu cu o inedita de Alecsandri, aduse câteva pagini de Popovici-Bănajeanu; încolo însă aceleaşi banalităţi, din cauza cărora trebui să-şi înceteze apariţia în curând.

Oricât de naiv era uneori cititorul ardelean, el începuse – şi mai ales în Brasovul cu legături vechi şi statornice cu România – să aprecieze talentele literare şi să nu se mai mulţumească cu diletantismul de la noi. Revistele din partea nordică a Ardealului, ca „Aurora”, nu aveau cititori în Transilvania de miazăzi, la Sibiu şi Braşov. Doar un nume de scriitoare care m-a impresionat cu nuvelele ei, dar pe care nu l-am mai întâlnit de atunci în revistele pe care le citeam, Izabela Rovinaru, mi-a rămas. Chiar din „Familia”, numerele cele urmărite cu mai mult interes erau cele se veneau primăvara, după întoarcerea lui Vulcan de la şedinţele Academiei Rămâne (ce se ţineau pe atunci în martie). In ghiozdanul lui aducea totdeauna câte o poezie sau o bucată în proză de „mărimile” bucureştene, care, desi nu îi dădeau lucruri mari, nu puteau refuza pe stăruitorul lor coleg de peste munţi. şi rapoartele lui constiinnoase despre şedinţele Academiei şi despre cărţile premiate erau citite cu multă plăcere.

În casa unchiului meu Popea descoperii într-o zi, pe dulapul de cărţi, un teanc mare de „Convorbiri literare” de pe când apăreau la Iaşi în format mare, cu învălitoare subţire, albastră sau trandafirie. De câte ori nu mă vedea nimeni, duceam acasă câte un an întreg din revistă.

Cu „Corvorbirile literare” Brasovul avea legături mai strânse decât oricare alt oraş din Ardeal: Fratele lui Popea, episcopul de mai târziu al Caransebesului, era, ca vicar la Sibiu, tribunist înfocat, de unde şi marea simpatie pentru revista „Junimei” la fratele lui din Braşov. Redacţia „Tribunei” era de părerea lui Slavici, care era, ca literat, junimist, ca prietenul său Eminescu, şi ca toţi tinerii profesori ce studiaseră în Viena, unde apărea tocmai „Almanahul României June” cu poezia „Luceafărul” în forma ei originală, nescurtată. Tribunisti erau şi unii negustori braşoveni. „Convorbirile” aveau între ei câţiva abonaţi statornici.

Legătura cu „Convorbirile literare” o făcea şi librăria care începuse să scoată ediţia operelor complete ale lui Alecsandri, Costache Negruzzi, şi ale altor scriitori mari ce se grupaseră de la început în jurul revistei ieşene. Legate luxos, în pânză rosie sau în piele, ele împodobeau bibliotecile particulare ale braşovenilor cu dare de mână. Socec era originar din Săcele, iar tovarăşul lui, Teclu, descindea din neamul negustoiilor braşoveni cu acest nume.

În sfârşit, Maiorescu însuşi, seful recunoscut al „Junimei”, era pe jumătate braşovean. Mama lui era soră cu protopopul, mai târziu episcopul, Popazu. Tatăl meu îşi aducea aminte de vremea când fiul ei, Titu Liviu, era coleg de clasă cu el la liceul din Braşov, atunci deschis.

În 1885, când „Convorbirile” se mutară în capitală, adoptând un format nou, ele erau fără îndoială revista conducătoare a literaturii noastre. Titu Maiorescu era arbitrul criticii române. Alecsandri, laureatul de la concursul felibrilor din 1878, deschise revista, în 1885, cu drama Ovidiu. Eminescu găsise o tardivă dar aproape unanimă recunoaştere. Creangă îşi publică fermecătoarele Amintiri. Caragiale continua cu D-ale Carnavalului seria neântrecutelor sale comedii. Slavici, desi „Tribuna” îi cerea tot timpul, era autorul „novelelor din popor”, apreciate ca un nou gen literar. A. D. Xenopol încrucişă cu curaj spada cu roeslerianii ce ne negau continuitatea. N. Gane, simplul povestitor în grai dulce se avântă la nuvela în stil mare Ura din copilărie. Cum putea „Contemporanul” lui Nădejde şi Mortun să se ia la întrecere cu „Convonbirile”, sau Al. Macedonski, ponegritorul lui Eminescu, să câştige aderenţi pentru „Literatorul” lui? Cel putin în Ardeal, aceste două reviste erau ca inexistente.

Adevărat că o ierarhizare a valorilor strânse în jurul „Convorbirilor” nu eram în stare să facem. Dealtfel, nu o făcea totdeauna nici Maiorescu, care preţuia pe Samson Bodnărescu mai mult decât s-ar fi cuvenit şi considera pe gingaşa Matilda Kugler Pomi de poetă cu talent mare. Nici profesorii noştri de literatură româna nu aveau perspectiva actuală ca să facă distincţia neresară între scriitorii mari şi cei mai mărunţi. Iacob Negruzzi, bunăoară, nu era preţuit pentru marile sale merite ca neobosit şi entuziast redactor al revistei, ci ca autor al Copiilor de pe natură, o continuare a genului apreciat de generaţia trecută, cu tipurile luate în zeflemea de bonjurişti. Noi, la Braşov, eram prea departe de Moldova şi prea aproape de Bucureşti, ca să facem, precum se cuvenea, distincţia necesară între marele artist Creangă şi agreabilul povestitor Ispirescu între ţăranul plin de duh şi cu un neasemuit simt pentru frumuseţile limbei de la tară şi între cel ce rămase la periferia capitalei şi când spunea şăgalnice snoave din popor.

Anii 1889 şi 1890 au adus cele trei pierderi de neânlocuit pentru gruparea de la „Convorbiri”. A murit Alecsandri, iar cei doi prieteni nedespărţiţi în nopţile de la „Bolta Rece” din Iaşi, Eminescu şi Creangă, n-au vrut să plece singuri nici pe drumul cel lung al morţii. De fapt autorul Luceafărului şi al satirelor murise mai demult. O scurtă licărire după atacul dintâi, când îşi putea vedea cu ochii volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, fu urmată de o nouă şi definitivă întunecare a mintii.

Îmi aduc aminte de adânca noastră întristare când veni vestea că „organele-s fărmate şi măiestru e nebun”. Profesorul I. C. Pantu deschise între profesori şi elevi o coleetă pentru a se da poetului posibilinatea să-şi caute de sănătate. Venind acasă de la laceu, cu colegul Ioan Scurtu, unde eram elevi în clasa a doua, deci nu puteam judeca decât farmecul limbei versurilor eminesciene, unul din noi întrebă: „Dacă ai sti că cu viaţa ta poţi răscumpăra sănătatea lui Eminescu, ai fi gata să mori pentru el?” „Fără să stau un singur moment la îndoială!

Acest semnificativ dialog între doi ţânci îndureraţi spunea mai mult decât sumele iscălite pe listele colectei şi decât dacă am fi scris un răspuns la pamfletul nedemn al lui Grama.

Faima lui Eminescu ajunsese la Braşov şi mai înainte. Soru-mea mai mare îmi comunică într-o scrisoare următoarele: „Pe Eminescu l-am văzut o singură dată. Era în anul 1881, în Bucureşti, unde plecaserăm multi braşoveni la serbările încoronării Regelui Carol I. şi astăzi simt cum inima îmi palpită la gândul fericitor că văd pe marele nostru poet. Cu emoţie m-am apropiat tiptil de el şi i-am netezit pe nesimţite braţul. In ochii lui citeam o tristeţe adâncă. Era un contrast izbitor între omul tăcut şi trist, care umbla gânditor pe stradă, şi veselia grupului de transilvăneni ce trecuseră graniya.

Pălăria cu boruri late, moale şi neagră, umbrea fata şi fruntea nefericitului poet. Pe umeri, aruncată genial – aşa mi se părea – o manta neagră. Toate aceste amănunte mi s-au întipărit în minte. Cu oboseala fetei şi a ţinutei sale contrastau ochii lui, ca nişte ochi de copil, cu albul vineţiu în jurul pupilei, atrăgători, expresivi şi visători. Iată impresia pe care am avut-o, ca fată tânără de 15 ani. Acum după 66 de ani, când citesc introducerea la ediţia nouă a piesei şi văd cu câtă dragoste îl îngrijea soru-sa Henrieta, care e atât de simpatică şi cumpătată când pomeneşte de Veronica Micle, mi-am adus iar aminte de toate acestea.”

În clasele din urmă ale liceului influenta lui Eminescu asupra generaţiei mele şi a celei ce ne preceda a fost uriaşă. La Saraga, în Iaşi, apăru o ediţie ieftină a poeziilor, care la Socec bătuse în scurta vreme recordul de şapte ediţii, precum şi un volum de nuvele şi basmul Făt-Frumos din lacrimă, îngrijit de V. Moryun. Răscolitoare erau sorisoride sorii lui oloage, Henrieta, care apărură tot în Iaşi.

Din Bucureşti „Convorbirile” continuau să vină regulat sub direcţia lui Iacob Negruzzi, până în 1894, când ea trecu în alte mâini. Elevii lui Maiorescu, care învăţaseră de la măiestru să scrie frumos, limpede şi îngnjit şi îl imitau în gesturi şi atitudini, continuau traditva dar nu puteau să dea revistei vnata şi vigoarea veche. „Arhiva” de la Iaşi, în frunte cu A. D. Xenopol, şi „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie” a lui Tocilescu începură să facă cu „Convorbirile” un grup de publicaţii „serioase”, dar din ce în ce mai putin literare. Dar cu această ipostază nouă am intrat într-o epocă care nu mai formează obiectul cărţii prezente.

Unul singur din vechii colaboratori ai „Convorbirilor” a crescut mereu, Caragiale, care, împreună cu Eminescu şi Creangă, rămâne o figură mare a literaturii noastre şi dovedeşte importanta grupării din jurul lui Maiorescu. La profesorul Ioan Popea stătea „în cost” un nepot, Liviu Penciu cu vreo opt ani mai mare decât mine. Într-o zi scoase dun buzunar o cărţulie din „Biblioteca pentru toţi” şi cu un „ascultaţi!” începu să ne citească nişte schiţe. Domnul Goe, nevasta sefului de tren care iese la gară să întâmpine pe „madam Carol”, Bubico… şi la fiecare schiţă nouă ne tăvăleam de râs. Autorul comediilor devenite clasice şi al miniaturilor sculptate în cel mai nobil fildeş avea însă şi alte surprize pentru admiratorii săi. O făclie de Paste şi Păcat îl prezentarc ca pe un al doilea Gustav Flaubert, cu opere de artă şlefuite ca nişte nestemate, iar Năpasta, drama mişcătoare, sumbră şi răscolitoare de patima răzbunării, avea ceva din puterea unor psihologi ruşi.

La Braşov veneau proaspete ştirile despre isprăvile boemului Caragiale. „Moftul român” se numea o revista umoristică scoasă de el, cu începutul unui roman, Smărăndiţa. In piaţa teatrului deschuse o berărie, imitând pe Gherea, restauratorul din gara Ploieşti. Se pare că el era muşteriul cel mai asiduu al acestui local. Prin gara Braşov trecea când lua trenul spre Budapesta, ca să bea un „caputinăr” în gara acestui oraş, unde descoperise cea mai delicioasă cafea.

Uneori se oprea şi în oraşul nostru, şi atunci era adevărată sărbătoare. Avea un fel special de a petrece cu ardelenii naivi, făcând studii pentru figura lui Chicos Rostoganul. Ii plăcea să se prezinte neştiutor al unor lucruri elemenaare, îmboldind astfel pe câte un profesor pedant să i le explice. Astfel, odată – era tocmai pe vremea când se aştepta ivirea cometei Haley – el ceru informaţii de la un profesor prezent, despre comete, mirându-se de toate câte le afla de la belferul fericit că poate da marelui Caragiale explicaţii astronomice. La sfârşit, cu aerul cel mai serios: „Nu mă mir că astronomii au putut calcula exact când se va ivi cometa pe cer, dar nu pot să-mi explic de unde ştiau ei că se numeşte tocmai Haley. Chelnăr, solvesc!” şi plecă, lăsând nedumerit pe savantul profesor.