Puscariu Sextil

Profesorul (către elev): Cântă domnule!

Elevul: Ciconia est alba. Alba = albă; est = este; ciconia…

Vecinul din dreapta (şopteşte): Cocostârc Vecinul din stânga (şopteşte): Barză Elevul: Cocobarză.

Prin clasa a şasea descoperirăm un poet nou printre noi. Era un băiat tăcut şi modest, copil de ţăran de pe Tara Oltului, foarte sărac de aeasă. El ştia totdeauna lecţiile, dar niciodată nu se distingea. aşa de retras trăia încât niciun coleg nu-l cunoştea mai de aproape. In clasă, în pauze, stătea lângă foc, unde îşi dezmorţea mădularele în care se încuibase frigul din odăiţa sărăcăcioasă în care trăia.

Il chema Lazăr Lazea şi a murit tânăr, în Bucureşti, unde făcuse literele şi se susţinea din lecţii particulare. Când unul din colegi descoperi că făcea poezii, el fu silit să ne citească câteva. Am rămas cu toţi încântaţi de el. Erau armonioase, erau triste şi influenţate mult de versurile lui Eminescu. Ni le citea singur, cu foarte mult sentiment, cu un glas încet şi scăldat în lacrimi, care tremura de emoţie. Melancolia versurilor sale îl stăpânea cu totul. Poetul său favorit era Lordul Byron.

Din poetul englez a declamat câteva poezii şi la „Societatea de lectură a studenţilor”, dar niciodată nu l-am putut îndupleca să citească acolo şi poeziile proprii.

Această „Societate de lectură”, sub conducerea unui profesor, era o instituţie foarte folositoare. In fiecare sâmbătă seara, de la 5 până la 7, „studenţii”, adică elevii celor patru clase din urmă ale liceului, ne adunam, declamam, citeam „elaborate” originale, făceam critica lor, cântam la câte un instrument, cu un cuvânt „ne produceam” toţi care aveam în vreo direcţie talent artistic. Un student din clasa a opta sau din comerciale – căci din societate făceau parte şi „măslinarii” – era vicepreşedinte, iar altul era secretar şi purta procesele-verbale. La el „se insinuau” cei doritori să secere aplauze cu câte o declamaţie sau lucrare, care trecea mai întâi prin „comisia literară”, compusă din studenţi din toate clasele. Aceştia o respingeau sau o admiteau, însărcinând pe unul din membrii ei să-i facă critica în scris. Din bucăţile cele mai bune se compuneau apoi programele şedinţelor publice, la care veneau să asiste părinţii şi „inteligenta” braşoveana.

Şedinţele societăţii literare erau foarte bucuros frecventate de noi, mai ales de cei cu aplecări literare sau artistice. Când ea era condusă de un profesor iscusit cum era Virgil Onitiu, ne deprindeam să discutăm obiectiv şi cu decentă şi să nu găsim numai părlile slabe ale unei lucrări – prilej ca să arătăm cât suntem noi de deştepţi şi citiţi – ci să ne bucurăm şi când puteam lăuda şi încuraja pe un coleg. Astea le-am învălat toate de la Onitiu – şi mi-au prins foarte bine în cariera mea viitoare de profesor şi conducător de seminar.

Poeziile, care formau repertoriul băieţilor cu dispoziţii pentru declamaţii, nu mai erau Penes Curcanul şi Ucigaşul fără voie sau Umbra lui Mircea la Cozia şi Pe o stâncă neagră, ci Satirele lui Eminescu, Călin, Din prag şi La icoană de Vlahuţă. Milu Dan declama frumos monologul lui Despot, imitând bine, în gesturi şi în modulări de glas, pe directorul Onitiu, pe care-l auzise declamând această bucată. Cornel Comănescu descoperise nu stiu unde o bună traducere a poeziei Corbul de Edgar Poe şi o spunea frumos.

Cu Milu Dan am păţit-o odată. In clasa a opta ne dăduse Onitiu, ca teză din limba română, „Codrul în poezia populară~ şi ne spusesa că cea mai bună lucrare se va citi la societatea studenţilor. şi subiectul, şi perspectiva de a citi teza la societate ne ispitea mult, şi pe mine, şi pe Scurtu. Ca de obicei, eu lăsai lucrarea până în seara din urmă, pregătind numai în minte planul şi coordonând ideile. In seara aceea, iată că vine Milu Dan la mine, agitat, şi mă roagă să-l ajut, căci el degeaba îşi bate capul cu „Codrul”, căci nu-i vine nicio idee. Imediat m-am apucat de lucru şi i-am lucrat-o eu, fără să-mi dau seama că îi împrumutam toate ideile mele. Apoi mai stăturăm de vorbă şi se făcu miezul nopţii când plecă. Atunci în zadar mă apucai de lucru, căci eram epuizat şi somnoros. Deodată, ce-mi trăsni prin minte? Mă apucai şi făcui o poezie în gen popular, în care preamăream codrul. Când, după trei săptămâni, Onitiu veni cu caietele în clasă, toţi erau în aşteptare. Milu Dan avea nota 1 – eea mai mare – Scurtu, care făcuse o teză de vreo douăzeci de pagini, avu observarea „nomen non est omen”, iar mie îmi scrise la urmă „glume de astea te rog să nu-ţi mai permiţi”. Dar văzui eu că nu mi~a luat-o în nume de rău.

Cu prilejul unei producţii pentru o şedinţă publică – aşa povesteşte Valentin Bude în amintirile sale – am alcătuit noi, cei din cursul superior, o orchestră. „Ne dirija eminentul violonist Krause din capela oraşului. Eu cântam la flaut, iar colegul Angelina la contrabas. In timpul concertului din sala festivă, s-a zăpăcit Angelina şi a pierdut sirul notelor, dar nu prezenla de spirit. Cu arcuşul simula ca atinge strunele contrabasului, iar cu glasul de bas profund, ca al unui malac, intona ritmic, sonor şi vibrant, notele cuvenite. Publicul n-a observat trucul. Dirijorul Krause l-a felicitat pe Angelina îa nemţeşte: „.

Public aveam şi la examenul de sfârşit de an. Uneori se întâmplau şi la acesta episoade hazlii. De unul îmi aduc mai ales aminte. Era vorba de hexametri, şi profesorul întreba pe elev dacă cunoaşte asemenea versuri şi în literatura românească. Răspunsul a fost citarea versului prim din Mihnea şi baba: „Mihnea încalecă, calul său tropotă, fuge ca vântul…”

— Câte picioare are un hexametru?

— Sase.

— şi care sunt cele sase picioare? întrebă un domn din public.

— Mihnea două şi calul patru.

Bănuiesc că elevul a dat acest răspuns de al dracului ce era şi ca să taie pofta întrebătorului de a mai pune astfel de chestiuni. Amestecul publicului la examene nu era pe placul nostru. Mai ales ne displăcea avocatul Lengher, care pe vremuri fusese profesor la gimnazml nostru. El întreba mai mult ca să arate câte ştie el şi îi plăcea să te aducă în corn de capră cu explicări care „nu erau în carte”. Înainte de a te lămuri te privea prin ochelarii săi cu lentile de sticlă groasă, zâmbind ironic. aşa m-a întrebat odată, la examenul de latină, cum e vocativul de la deus.

— Deus, răspunsei.

— Bine, dar ce nu e dee?

— Fiindcă face excepţie.

— Dar de ce face excepţie

— Ian gândeşte-te, de ce face excepţie tocmai acest cuvânt?

— Atunci am să-ţi spun eu. Fiindcă Dumnezeu poate face ce vrea. Deci poate face şi vocativul cum îi place lui.

Despre avocatul Lengher se povestea că odată, când se ducea cu trenul în Banat, de unde era, s-a urcat în compartimentul său un neamţ blond, cu care, după obiceiul său, începu vorba. Neamţul era din Germania si, ceremonios, bătu din călcâie si, făcând un compliment, se prezentă: „Lang”. Zâmbitor, se „recomandă” atunci şi românul: „Lengher”. Neamlul credea că îşi bate joc de el, ridicând la comparanv numele lui, dar având consideraţie pentru părul alb de la tâmplele celui ce purta o perucă blondă de pe vremuri, el zise răspicat şi energic: „Eu mă numesc Lang”. – „Si eu Lengher”, fu răspunsul.

Vorbind despre colegii mei în cei opt ani cât am umblat ia gimnaziu, am fost adesea ispitit să mă las purtat de amintiri duioase şi să descriu pe tovarăşii mei de şcoală şi joacă, care purtau chipiul cu căpruseala tricoloră, când panglica cu cele trei colori a fost oprită. Sub aceste şepci se dezvolta un creier cu gânduri proprii, obscure adesea, dar interesante totdeauna. Am rezistat însă ispitei, ştiind că bătrânii care lungesc vorba devin plicticoşi.

Cred însă că tabloul şcolilor la care am învăţat şi care, alături de biserica Sf. Nicolae, au dat Brasovului românesc cele mai frumoase pagini de istorie culturală n-ar fi complet dacă nu as vorbi ceva despre profesorii acestei scoli. Când, aducându-mi aminte de timpul petrecut în liceu, aud adesea pe alţii bătându-şi joc de câte un „belfer” ruginit în păreri, de câte un suflet hain care se bucura când putea da o notă rea elevilor pe care prindea pică şi îi spiona, dacă aveau pe mânecă numărul când ieşeau pe stradă, de câte un amărât, care acasă era tiranizat de o Xantipă şi se răzbuna în scoală pe elevii nevinovaţi, făcând pe tiranul omnipotent, abia atunci îmi dau seama că asemenea exemplare nu prea erau între profesorii mei. Dacă mă întreb de ce, cred că motivul principal era spiritul înalt etic care a stat de la început la temelia acestor scoale şi bărbaţii cu adevărat superiori care au fost primii profesori, pilde vii pentru ceilalţi. şi faptul că cei mai multi şi-au luat sotii din fetele de negustori braşoveni, cu educaţie solidă şi su simţul pentru sfinţenia vieţii familiale curate, a fost hotărâtor.

Profesorii vechi făcuseră aproape toţi srudiile universitare la Viena, pe atunci un centru cultural de mâna întâi, unde avuseră ocazia sa cunoască multă cultură şi civilizaţie europeană. Unii dintre ei au fost şi în Germania, mai ales la Lipsca, cu care negustorii braşoveni aveau legături vechi şi unde era şi o biserică românească. şi la Bonn şi München au studiat unii. Pn Italia a învăţat pictura Vlădăreanu, pe care Andrea del Sarto l-a impresionat mat mult decât Rafael. Presupun că la această convingere a ajuns asemănându-se pe sine cu el. „Rafael făcuse carieră pentru că a avut noroc; Andrea del Sarto nu, desi madonele lui sunt tot atât de frumoase”, ne zicea el, ascuţindu-ne creioanele, al căror vârf ca acul era pentru el lucrul principal la desen.

Doi din vechii bursieri ai Brasovului au făcut studii în Franţa şi Belgia, lucru cu totul neobişnuit în Ardeal. Unul din ei era Ioan Lapedatu, de fel din satul Colun, în judeţul Sibiu. Cei ce l-au apucat vorbesc despre el ca de un mare talent, care ar fi dat lucruri mari dacă n-ar fi murit la 34 de ani. Al doilea era Dr. Ioan Bozoceanu – de fapt îl chema Bozocea – cu doi ani mai tânăr, mort doi ani după ce am părăsit Brasovul, de loc din Vâlcele, lângă Braşov. Acesta se luptase pe străzile Parisului pe timpul Comunei. Parcă îl văd, înalt, drept şi totdeauna scos ca din cutie, cu mustăţile lui negre ca pana corbului şi cu pince-nez-ul încadrat în ramă de aur. Pntre fotografiile rămase după profesorul P. Dima este şi o poză a lui Bozoceanu, de la un fotograf din Rue de Rivoli, A. Osbert „artiste eintre professeur”, care „garanta asemănarea”. Pe dosul ei e scris cu mâna „Primindu imaginea mea, Fi sigur de posesiumea inimei mele!” Nu-i dalicioasă această dedicaţie, atât de potrivită cu vremea aceea?

Nici liceul din Braşov nu a fost lipsit de câteva tipuri de profesori, fără de care o scoală medie nu e imaginabilă. Trecând peste numele lor de familie – braşovenii îi vor recunoaşte uşor, iar pentru străini el nu e important – voi pomeni pe trei dintre ei, reprezentând trei tipuri interesante.

Mai întâi profesorul distrat. E fără îndoială cel mai simpatic intre ei. Chiar zăpăceala este o dovadă de concentrare asupra problemelor care îl preocupau atât de mult, încât parcă trăia pe altă lume. Epoca cea mai bogată în ciudăţenii ale spiritului său distrat era cea în care conducea revista „Scoala şi familia, cele două instituţii a căror sfinţenie o apăra cu atâta convingere. (21)

Cum avea obiceiul sa provoace discuţii cu elevii, crezând că asemenea „colocvii” sunt deosebit de educative, el nu-şi dădea seama de abuzurile pe care le scorneau spiritele inventive ale elevilor refractari pedagogiei. Clasa dinaintea mea găsise următoarea petrecere amuzanta: Când intra profesorul, un elev din banca întâi se scula şi susţinea ceva. Vecinul său se scula atunci şi susţinea contrarul. Profesorul se amesteca în discuţie, care devenea din ce în ce mai vie, luând parte la ea alti doi sau trei inşi. In timpul acesta, în banca din urmă începea sa cânte un cvartet dirijat de Manase Dima, când mai piano, când mai forte, după cum scădea sau creştea tonul discuţiei.

O dată, profesorul, preocupat de gândurile lui, porneşte dimineaţa la scoală. In curtea Bisericii Negre sufla un vânt puternic tocmai când el voia să-şi aprindă ţigara. Se întoarse, adăpostind chibritul aprins cu mâna. Când reuşi în sfârşit, plecă mai departe în direcţia cea nouă – şi se pomeni acasă.

Altă dată corecta nişte caiete. La cel dintâi lipsea sugativa. Profesorul scrise cu cerneală rosie „Sugativă!” si, zvântând cele scrise cu sugativa din caietul următor, trece mai departe. şi aici lipseşte sugativa. „Sugativă!” cu două semne de exclamaţie. Lucrul se repetă la caietul al treilea, cu sugativa căruia supsese cerneala rosie din caietul al doilea. Urmează caietul al patrulea cu trei semne de exclamaţie şi aşa mai departe până la cel din urmă. A doua zi în clasă, o predică lungă despre conjuraţia elevilor de a prezenta caietele fără sugativă. „Mă rog caietul meu are!” „Si al meu!” „Si al meu!”. Afară de cel din urmă, toate caietele erau prevăzute cu hârtie sugătoare, pe care se cunoşteau, ca nişte corpora delicti, semnelt roşii de exclamaţie.

Cu totul deosebit era tipul reprezentat prin profesorul meu „de clasă” în tot cursul anilor de liceu (22). Dumnezeu să-l ierte, că mult era necioplit! Rămas taran şi după ce ajunsese domn, el nu avea nimic din fineţea înnăscută săteanului nostru, desi nu era lipsit de umorul natural al omului din popor. Lucrul acesta îl ştia singur şi îi plăcea să-l facă pe originalul, trântind din când în când o observaţie neaşteptată. Când, intrând odată în clasă şi observând că un coleg căruia îi ziceam, din cauza obrazului său negricos, „ţiganul”, lipsea, „Domnilor – ne zise – parcă astăzi e o lumină orbitoare în clasă. Unde e artisrul nostru din banca a doua?” De obicei observaţiile sale nu erau aşa ocolite. Aveam un coleg din Tohanul-Vechi, pe care cu numele de familie îl chema Mucea, iar cu cel de botez, Aristotel. Când ştia lecţia, profesorul îi zicea „bravo, Aristotel!” iar când nu ştia, „treci la loc, Mucea!” Altui elev, care lipsea de multe ori de la scoală, ştiind că gazda îi dă oricând motivări de complezentă, profesorul nostru, care băgase de seamă şiretlicul, îi zise, pieriându-şi răbdarea: „Să nu-mi mai aduci asemenea scuze. Du-te la doctor să te vadă, du-te la veterinar!”

Latineşte şi greceşte nu prea învăţam la el. Avea trei sau patru elevi favoriţi care ştiau carte. Pe aceştia îi examina mereu: „Cântă, domnule!” Unul mai ales era specialist în mitologie, cunoscând toate cancanurile Olimpului, zârnesteanul Bude. Numai târziu descoperii izvorul cunoştinţelor sale. Erau povestirile unchiaşului sfătos Petre Ispirescu. Ceilalţi elevi nu-l interesav, îi numea „Benvenuto Cellini” sau „domnilor papucari şi fraţilor teologi” sau le dădea alte asemenea titluri lipsite de înleles. Când ne vedea râzând, el ne zicea: „Vi se pare că vorbesc prostii? Mă, voi sunteţi nişte prosti, că voi spuneţi numai lucruri cuminţi şi astfel în capul vostru rămân numai prostiile. La mine e tocmai invers. Eu dau drumul tuturor năzbâtiilor care îmi trec prin minte, şi rămân cu cuminteniile pentru zile negre”.

În sfârşit, cel de-al treilea tip. Tot fiu de ţăran, însă nu din jurul Aradului, ci din Tara Oltului (23). Cât timp a umblat la scoală, a învăţat şi a flămânzit. Cu un „stipendiu” subţirel ca un fir de ată ajunse la visata Universitate din Viena. Aici, pe lângă cursurile savante ale profesorilor, avu şi norocul – cel putin aşa credea el să ajungă la o gazdă foarte omenoasă, de la care învaţa nemleste, care îi petecea rufele, îi dădea câte o supă caldă – şi pe fie-sa de nevastă. Foarte mulji tineri de-ai noştri se deşteptau din visul lor scurt prea târziu. Ca profesor tânăr la Braşov, el trecea la început de un element bine pregătit, dar apoi neântreruptele cicăleli ale unui menaj nenorocit lăsară urme dezastruoase. Intimidat în casă, el deveni timid şi în scoală, păşind cu grijă, ca să nu facă zgomot. Elevii slabi îi jucau la petreceri fiica ce semăna aidoma cu mama ei, ca să capete, cu protecţia ei, note mai bune. Următoarea întâmplare din clasa a şaptea ilustrează lipsa de respect de care avea parte la elevii săi, în vremea din urmă. Răspunde la germană un bănăţean. El ştia nemţeşte, însă cu multele „svăbisme” auzite acasă. Profesorul îl corectează. „Mă rog, el ştie nemţeşte bine!” îi luăm noi apărarea. „Asa nemţeşte ştie şi servitoarea mea”, observă profesorul. Atunci se ridică încet din bancă un coleg care stătuse „în cost” la profesor, şi cu mutra cea mai serioasă întrebă: „Tot pe Anica o aveţi?”

Nu, nici gimnaziul din Braşov nu era lipsit de tipuri de profesori fată de care elevii nu aveau totdeauna respectul cuvenit. De unde să ştie ei că însăşi meseria, căreia se dedicau numai idealişti şi fantaşti, săraci şi fericiţi în naivitatea lor, îi făcea adesea să fie distraţi, originali şi nepregăxiti pentru viaţa cu grelele ei poveri? Cum să aibă ei măsura justă de apreciere a meritelor lor, sa pună în cumpănă greutăţile cu care luptau zilnic aceşti pionieri ai ştiinţei şi pedagogiei? Fiecare din cei trei profesori, despre care am povestit întâmplări hazlii, era autorul unor manuale lucrate cu multă grijă şi dragoste, care puneau în mâna elevilor din Ardeal întâia oară cartea românească în locul celei străine.

În arhiva mea de fotografii este şi un grup de elevi fotografiaţi cu şapte din profesorii lor înaintea intrării în gimnaziu. Poza trebuie să fie de prin anul 1893, pe când profesorul Branişte era nou venit la liceul din Braşov. El e în picioare între elevii Sporea, în costum national, azi profesor pensionar dintr-un oraş de provincie ardelean, şi Aurel Bogdan, bucureşteanul care spunea atât de frumos versurile lui Vlahuţă. Clasa era cu un an în urma mea şi eu aveam aceiaşi profesori (de la stânga spre dreapta): Nicolae Popovici, Vasile Goldis, Pantelimon Dima, Ipolit Ilasievici, Vasile Glodariu şi Dionisie Făgărăsanu. Cel dintâi bănăteam, al doilea din părţile Aradului, al treilea din Braşov, al patrulea din Panca, lângă Storojinet, iar ceilalţi din diferite părti ale Ardealului. La Braşov se întâlneau românii din toate părţile monarhiei habsburgice, ca să cimenteze românismul. Oprindu-ne un moment la fiecare din ei – şi în legătură cu ei şi la alti câliva – credem că putem completa tabloul profesorimei braşovene.

Bietul Nichi Popovici! Boala, care în curând avea să-i pună capăt activitălii şi vieţii – paralizia generală – i se cunoaşte. din fata-i suferindă şi în fotografie. Ochii îi sunt umbriţi, este şi mai slab decât înainte, iar gulerul care îi permitea totdeauna un joc liber pentru laringele său proeminent, parcă a mai crescut cu un număr. El, copilul răsfăţat al braşovenilor, pe care îi cucerise de când a descălecat de la Caransebeş, prin concertul pe care-l dase la „Numărul Unu” (si unde cântase la urmă, după ce fusese aplaudat frenetic, o cântare populară din Banat), el, prietenul tineretului şi cântăreţul darnic, care făcea să vibreze toate inimile cu vocea sa puternică şi armonioasă, nu mai era acum decât umbra tânărului vesel, cu mustăţile care atunci se purtau lungi şi răsucite şi cu un zâmbet prietenos petru toată lumea. El adusese cu sine din Viena veseliei cântecele pe care le ştia de pe când studiase la conservator şi jucase şi el cu o trupă de operete nemţeşti.

Întunecat la fată. Stă în fata fotografului Goldis, pe atunci în floarea tinereţii şi a frumuseţii sale. Venise de vreo trei ani la Braşov şi devenise unul din cei mai buni profesori de istorie, maghiară şi latină. Lecţiile lui erau clare şi adesea calde, dar îi lipsea cu totul contactul cu elevii săi. Când cobora de pe catedră, se îndrepta cu pasi grăbiţi spre ieşire, fără să se uite înapoi sau în lături. Se vedea că a termmat cu scoala şi nu dorea să zăbovească între zidurile ei mai mult decât era obligat. El nu avea nimic din firea deschisă şi veselă a unui Andrei Bârseanu, celălalt profesor de istorie şi orator al liceului, iar vorba lui era lipsită absolut de gesturi. Poate din cauza aceasta el trecea de om de care nu te puteai apropia cu toată încrederea şi prietenia. Foate inteligent şi cult, el era superior celor mai multi colegi; foarte bun român, el avea şi un temperament de luptător militant. Mai târziu avea să joace un rol de frunte în politica ardeleană. De pe atunci era, pe cât îmi pot da seama acum, un cap politic cum nu se prea găsea între colegii săi. Machiavelli era dascălul său de la care învăţase multe şi pe care ni-l lăuda în orele de istorie.

Spre deosebire de profesorul nostru de latină, Pândeli Dima examina mai mult pe elevii slabi şi se ocupa de ei până îi făcea să înţeleagă regulile matematicei, exemplificându-le cu mere şi prune, cu mult mai pe înlelesul celui greu de cap, decât x şi y al formulei din carte. aşa se explică de ce toţi înlelegeau ceea ce învăţau, şi iubeau pe profesorul lor strict, dar drept. El ne lua apărarea de câte ori făceam câte o escapadă nevinovată. Mai ales îi proteja pe elevii care erau buni cântăreţi. Aceştia aveau, de cele mai multe ori, nevoie de protecţie, căci din cauza glasului lor cam întârziau pe la chefuri. In vremea când gimnaziul era fără profesor de canto, după moartea lui Ciprian Porumbescu şi după ce Nichi Popovici nu mai era în stare să facă serviciu, iar Ghtă Dima încă nu venise la Braşov, Pândeli Dima conducea şi corul gimnaziului şi al biserieii Sf. Nicolae.

În general, de câte ori era nevoie să umple un gol, el era gata să sară în ajutorul scoalei pe care o slujea din anul 1866. Era vechi pensionar pe vremea întâiului război mondial, căci împlinise de mult cei patruzeci de ani de serviciu ce îi dădeau dreptul la pensia întreagă. Dar în luptele din Galiţia şi de la frontul italian căzuseră, unul după alrul, patru din profesosii tineri şi alţii erau mobilizaţi. Atunci lumea îst aduse aminte că Dima umblase la liceul cel mai bun din Viena, unde pe vremea aceea se făcea multă carte grecească. El a fost deci „reactivat” ca profesor de elină.

Dima se trăgea, după tată şi după mamă, din nişte familii fruntaşe de negustori din Braşov. Cunoscând în casa părintească binefacerile unei educaţii solide, întemeiate pe cinste st dreptate el a fost şi ca profesor un model de intransigentă, când era vorba de drumul drept ce trebuia urmat. Precum se întâmpla adesea pe atunci, el avea un unchi mai tânăr cu câţiva ani decât el, care, bizuindu-se pe raportul de rubedenie, nu se prea rupea cu firea învăţând. Doar nu era să-l „trântească” chiar „nepotul” său! „Învaţa, băiete, că ai s-o păţeşti cu mine!” şi a păţit-o, luând la sfârşitul anului o „secundă” la matematică.

Era la gimnaziu şi unul din fiii preotului Cerbu din Părâu, vestit pentru acrobaţiile ce trebuiau făcute la sfârşitul anului, ca să treacă dintr-o clasă în alta. De obicei ajutau la unii profesori, cu gusturi mai rafinate, păstrăvii cu pete frumoase, negre şi roşii. Se pare însă că nu şi la Pândeli Dima, desi era cunoscut ca un foarte mare amator de pescării. Circula pe atunci, dintr-o clasă într-alta, o caricarură care reprezenta un cerb cu coarne mari ce nu încăpeau pe uşă. Câţiva profrsori, uşor de recunoscut, împingeau dindărăt, iar câteva părechi de păstrăvi barosani erau înhămaţi îrvannnea cerbului. Venea Dima cu nişte foarfeci mari şi tăia hamurile. Această caricatură nevinovată are şi ea un tâlc. Ridicaţi aproape toţi din pătura de la sat, care în privinţa deşteptăciunii nu stătea cu nimic înapoia celei orăşeneşti, „inteligenta” noastră moştenise şi un oarecare grad de mlădiere a conştiinţei, care era necesară ca să învingă greutăţile ce se iveau de veacuri în calea omului prigonit. Suntem în vremea când nu putini, ca spre pildă fiii de negustori, aveau în urma lor câteva generaţii de înaintaşi de „domni”.

Lui Ipolit Ilasievici îi spuneam în glumă „ursul de ghiată”, căci nu-mi aduc aminte de el decât alb. Jobenul ce-I avea în cap în fotografie era de rigoare, căci el era directorul. Venit din tara birocraliei austriece, el era cel mai indicat să se ocupe de administraţie şi conducere, conştiincios, exact. Când lipsea câte un profesor, el avea grijă să nu pierdem vremea si, dacă nu era disponibil alt profesor, venea chiar el să-i tină locul. De una din aceste înlocuiri mi-aduc mai ales aminte. Era ora de română în clasa a şasea. Lipsea Onitiu. Aveam analiza sonetului Veneţia de Eminescu, pe care trebuia să ne-o facă profesorul. Cam greu pentru înlocuitor, care era profesor de botanică şi mineralogie. Dar datoria înainte de toate! Ilasievici citi strofa întâi, apoi ne spuse cam următoarele: „Viaţa Veneţiei, ce putea să privească cu fală la trecutul ei, s-a stins, şi acum în loc sa vezi trecând oameni prin portalele vechi…” aici se coborâ de pe catedră si, urcând apoi încet cele două trepte ale ei, zise: „pătrunde luna pe scările de marmoră”. Comicul, cum se substituia el lunii, era atât de irezistibil, încât am izbucnit într-un râs contagios. Ar fi râs probabil şi fostul lui prieten din Viena, Eminescu. Băgând însuşi de seamă că n-o prea nimerise cu explicarea intuitiva, zâmbi şi el si, cu un „si aşa mai departe, citiţi singuri”, părăsi clasa.