Puscariu Sextil

Tot atât de veche este dorinţa omului de a se înconjura de lucruri artistice (care dealtfel erau şi ele puse mai ades în slujba cultului religios). Linia avântată a vaselor de pământ ars şi ornamentele de pe ele, care se continuă în ceramica noastră de la tară, o dovedeşte îndeajuns. In peşterile din Pirinei omul preistoric a desenat şi vopsit pe pereţii de stâncă figuri de animale care indică un real talent artistic. Sculpturile pe lemnul betelor, al furcilor şi al altor obiecte, precum şi podoabele colorate ale ouălor de Pasti şi alesăturile cămăşilor sau ţesăturile scoarţelor ţărăneşti dovedesc că această preferinţă pentru obiecte de artă s-a continuat din timpuri preistorice până astăzi la ţăranii noştri.

La ei găseşti şi materialul menit alterării sau pieirii, din care se făceau obiectele. Acestea nu s-au putut păstra în pământ. Dacă arheologii vorbesc numai de epoca de piatra sau de bronz şi fier, cauza este că acest material tare şi trainic a înfruntat urgia timpului. Dar tot atât de vechi ca piatra e lemnul folosit de omul primitiv. Bâta, ca prelungire a braţului, care nu lăsa fiara sau duşmanul să se apropie şi îl alunga sau rănea, ca şi piatra ce lovea de la distanlă, lemnul pe care se putea sprijini sau care se întrebuinţa ca pârghie la mişcarea sau ridicarea greutăţilor, lemnul ca material de făcut foc; în sfârşit, bucata de trunchi de copac ce a dat întâia roată, aparţin vremilor străbune. Ele ni se păstrează în muzeele de antichităţi, dar umplu şi dulapurile muzeelor etnografice, căci lemnul a rămas materialul principal din care taranul nostru îşi face casa şi obiectele din ea. Cu garduri de răzlogi sprijiniţi pe gânji în formă de colac îşi împrejmuieşte iarba şi poienile din lurul casei şi azi, fără întrebuinţarea altui material; din bârne de brad îşi clădeşte casa; de lemn e bâta ciobanului şi fluierul din care doineşte; de lemn sunt vasele din stână şi cuiele de care îşi atârnă ciobanul lucrurile, ca şi încuietoarea uşii; din lemn şindrilele; cu care e învălită casa sau coliba, şi lingura cu care mănâncă.

Cu cuţitul primitiv de cremene cioplea omul preistoric lemnul din care îşi făcea asemenea obiecte, mai primitive, fireşte, decât astăzi, dar nu cu mult deosebite, şi cu sula făcea în scoarţă de brad verde găurile prin care trecea o fâşie de coajă mlădioasă, despuiată de pe crengile nor arbuşti, pentru ca să închidă învelitoarea brânzei.

Însuşi cuvântul „scoarţa”, pentru chilimul care acopere laiţă sau pereţii ca coaja copacului, spune multe.

Din lemn e şi răbojul pe care însemnează taranul nostru ceea ce îi datoresc alţii; iar când brăneanul pescuieşte, el nu întrebuinţează undita de metal, ci ca omul primitiv, „scâlceaza”. Aceasta e o blană scurtă, cam de un metru, din lemn cioplit cu barda. La cele două capete ale ei, în nişte găuri, intră o nuia groasă de alun, îndoită în formă de arc, pe care pescarul se reazimă cu mâinile când apasă cu piciorul pe lemnul înfipt la mijlocul blănii. El înaintează astfel pe cursul râului şi scormoneşte pietrele din fundul albiei, ca să tulbure apa şi sa stârnească pestele ascuns sub bolovani şi să-1 gonească în sacul pe care alt pescar îl line gata, ceva mai jos.

Pe mosorul simplu, care ni s-a păstrat fiindcă era de lut ars, omul preistoric depana firul legat de undita de aramă şi cel ce era întrebuinţat la cusut. Lespedea de piatră pe care măcina grăunjele o găseşti şi astăzi la stână. Pe ea fărâmijeste ciobanul sarea pentru oi.

Din neolitic e oaia, care în satele noastre de munte a jucat un rol atât de mare. Pe lângă lapte şi carne, ea a dat strămoşilor noştri pielea şi lâna din care şi-au pregătit hainele cu care se învăleau ca să înfrunte gerul acestor regiuni. De căciula şi sarica străbună am vorbit mai înainte. Aici as mai voi să adaug un lucru de care trebuie ţinut seama când ne imaginăm veacurile de altădată. In satele de munte unde au trăit strămoşii noştri, ei aveau la casă tot ce le trebuia pentru nevoile lor reduse. Numai bucatele, ce nu cresc decât în pământ mănos şi în climă mai caldă, trebuiau aduse de la ses, în schimbul lânii, brânzei, pieilor şi lemnăriei de care aveau nevoie cei de la tară. Aprovizionarea cu aceste bucate se făcea la răstimpuri mari, dar cerea totuşi un contact de bună vecinătate cu oamenii de la ses, de obicei de alt neam. şi mai cerea cunoaşterea potecilor tăinuite.

Arheologia şi etnografia se întreţes la noi, căci taranul român de la munte păstrează încă, în traiul lui zilnic, urmele unui trecut străvechi datând din epoca preistorică.

Din epoca bronzului datează şi neamul tracilor, strămoşii noştri. Urmele acestora nu se văd numai în muzee, ci şi într-o arhivă cu mult mai bogată, în limba ce o vorbim. Că obişnuinţa mă va face să zăbovesc mai mult la asemenea cercetări, e firesc. Cred că nu pot cumpăni această preferinţă decât evitând explicările prea savante. Am făcut expenenta că vorbind pe înţelesul tuturor şi evitând o expunere prea aridă, interesul pentru limbă este viu la orice om cult. Din respect pentru acest cititor îndrăgostit de limba părintească, am tăiat lumătate din acest capitol în care, dintr-un fel de deformaţie profesională, zăbovisem prea mult la explicări linguistice ce mie mi se păreau nouă şi interesante. Dar a scrie bine – şi cine nu are dorinja să o facă? – însemnează a sti să omiţi ceea ce oboseşte interesul cititorului, iar nu să zăboveşti la ceea ce te interesează pe tine.

Voi începe cu câteva consideraţiuni de ordin general, care preocupă pe linguistul actual. Ele tin de geografia linguistică, numită şi linguistica spaţială, un făt al secolului nostru. Atlasele linguistice – şi cel român e unul din cele mai bogate, moderne şi mai interesante – au dus la unele principii ce răstoarnă multe teorii vechi şi pun în circulaţie altele, ce explică uşor şi convingător unele lucruri inexplicabile pentru înaintaşii noştri. aşa sunt, bunăoară, asemănările cu totul izbitoare între limba română şi dialectele din Italia meridională, din Alpii Retici, din Spania şi mai ales din insula Sardinia. Cu niciuna din aceste ţări romanice noi n-am avut un contact mai intens, încât pe vremea când asemănările între două limbi înrudite se explicau, romaniştii nu prea ştiau ce trebuie să creadă.

Astăzi ştim că între două sau mai multe cuvinte sau forme, cea mai veche e de obicei cea care se păstrează în ariile marginale şi izolate, adică la periferia unui teritoriu linguistic şi în regiunile lipsite de mijloace de comunicaţie, mai ales în insule – cuvântul „izolat” vine din italieneşte „isolă”, adică „insulă” – şi în munţi greu de străbătut. Câteva exemple vor ilustra ceea ce am suslinut. Le vom alege din Tara Bârsei.

În Alpii Retici şi pe Buceci s-a păstrat un foarte vechi cuvânt, din vremea când pe la noi erau celţi. E numirea „jepi” pentru acel fel de conifere târâtoare ce cresc la înătimi la care bradul drept nu mai poate face fată furtunilor.

În Italia meridională şi la colonia albaneză din Calabria am spus că s-a menţinut alt cuvânt străvechi, Tâmpa. Evident că el nu a fost împrumutat din limba albaneză pe când strămoşii noştri erau, cum susţin cei ce ne contestă continutatea, în Peninsula Balcanică, căci albanezii din Albania n-au acest cuvânt. Au însă alte elemente lexicale comune cu limba noastră, şi ele se citau ca unul din argumentele principale ale presupusei noastre veniri de la sud. Dar în lumea daco-traco-iliră, de care ţineau strămoşii noştri la miazăzi şi miazănoapte de marele fluviu, Albania şi Dacia erau cele două regiuni periferice, păstrătoare de elemente vechi. Că aşa trebuie să fi fost, vedem din faptul că cele mai multe aşa-numite „albanezisme” – de fapt relicte de limbă autohtonă – lipsesc tocmai macedoromânilor, vecini cu albanezii. Faptul a fost remarcat demult, ca o curiozitate rămasă neexplicată Totuşi, explicaţia e foarte simplă pentru linguistul spaţial. Macedoromânii, care în secolii IX-X locuiau încă, după atestarea cronicarului bizantin, în nordul Peninsulei Balcanice, lângă Dunăre, formau o arie „centrală”, între albanezi şi dacoromâni. Ariile centrale, spre care converg inovaţiile de limbă, se caracterizează însă tocmai prin pierderea elementelor vechi.

Am spus că şi sensul nou, de „sclav”, „rob”, al cuvânrului „slav” se găseşte tot la macedoromâni, ca la celelalte popoare balcanice ce formau arii centrale, pe când înjelesul vechi, etnic, e cel albanez şi dacoromân. Abia după ce macedoromânii s-au retras spre sudul Peninsulei Balcanice, în Macedonia şi Grecia, locurile locuite de ei au devenit o arie marginală, în care găsim şi elemente arhaice.

Intre elementele autohtone păstrate în toponimia Tării Bârsei deci în cuvintele ce nu fac (sau nu mai fac) parte din graiul zilnic, cu un sens distinct se pot cita cele daua Măguri, a Codlei şi a Branlului, Timisul şi Bârsa. Măgura este un cuvânt care se găseşte şi la albanezi; Timisul şi Bârsa, în altă arie marginală a României, în Banat. Formele Ttbiscum şi Bersovia sunt, destgur, nişte încercări nu tocmai reuşite de a reda cu literele alfaberului sărac latin sunetele – neobişnuite pentru greci şi latini – ca şuierătoarea „s”, pe care o întâlnim şi în alte nume de râuri străvechi, în Argeş, Mureş, Somes. Probabil că şi numele de râu Buzău e tot străvechi şi numai apropiat ulterior de slavul Bozovo, adică „de soc”. Numele Timiş pare să fi fost la început un apelativ, ca şi Măgura, care are încă în unele părti sensul unui munte izolat, de se vorbeşte la scriitorii vechi de măgura Golgotei. Numai aşa se explică cum de avem un Timiş în Tara Bârsei şi altul în Banat, una arie izolată şi alta marginală. Tot apelativ, care a însemnat poate la început „pârâu”, pare a fi fost şi Bârsa, căci cele patru Bârse ce se unesc ca sa se formeze apoi râul Bârsa se numesc Bârsa Fierului, a Tamâşului, a lui Bucur şi a Grosetului.

Această Bârsă a Grosetului izvorăşte din muntele numit Ciuma, ce se înaltă ca o uriaşă piramidă. Cum a ajuns acesta la numele înfricoşatei boale? Nu cumva avem acelaşi cuvânt cu franţuzescul „cime”, cu sensul de pisc? Desigur. Ca arie marginală, Sălajul mai păstrează până azi un sens apropiat pentru „ciumă”.

Acelaşi lucru se poate spune despre muntele Nămaia, care e mai spre sud. Acolo pasc vitele muscelenilor. Numele lui vine din latineşte, „animalia”. In altă regiune periferică, în Banat, „nămaie” e încă apelativ şi însemnează „vite”.

Intre Postovarul Brasovului şi Buceci este muntele Runcu de la care a derivat numele de familie Runceanu în Bran – care nici el nu are prin aceste părti un sens propriu. In regiunile muntoase ale Italiei de nord, urmaşele latinescului „roncus”, cuvânt alpin, s-au păstrat de asemeni, şi înseamnă „pădure defrişată”.

Când urci pe Buceci spre Omul, o iai mai bine pe la Cătune. Acestea sunt nişte căldări de stânci uriaşe. Nimem din partea locului nu ştie de ce li se zice asa. Trebuie să mergem tocmai în Sălajul periferic sau să citim texte vechi ca să găsim sensul original de „blid”, „strachină” (sau un sens apropiat) şi formele mai arhaice „căţân” şi „căţân”. Incă în latineşte se vorbea în mod meraforic de „catinus saxorum”, de „căldare de stânci”.

Bucecii izolali au mai păstrat un cuvânt latinesc, care nu se mai întâlneşte nicăiri. Pe „seninările” prăpăstioase se văd adesea nişte poieniţe sau numai nişte fâşii de iarbă. „Carne de pe os şi iarbă de pe stâncă” recomandă o vorbă nemţească. Lucrul acesta îl stiu şi caprele negre, care pasc cu predilecţie iarba de pe aceste pajişti, la care nu pot urca nici oile. Ele se numesc „colări” şi sunt mai sus decât „brânele”, pe care umblă şi oamenii. E acelaşi cuvânt ca franţuzescul „colier” (de la latinescul „collum”, adică „gât”). Petele verzi pe piatra stâncilor cenuşii se aseamănă eu nişte cingători şi salbe.

Când ieşi din căldarea Cătunelor, ajungi pe minunata coastă a Felii Frumoase. Iarba aici alunecă şi urcuşul e greu. Nefiind poteci şi plaiuri, eşti mereu tentat să păşeşti pe urmele oilor care se urmează în linie dreaptă. Doi brăneni cu care ne întâlnim, Leonte Pedestru din Sohodol şi Neculai Sumedrea din Moeciu, ne strigă însă „Ţineţi stânga, domnilor, şi mergeli tot în uibul locului”. Aceasta expresie, care vrea să spună ca să-ţi cauţi singur drumul cel mai potrivit, cu urcuş lin şi continuu, e iar o urmă veche, putin cunoscută aiurea. De la „uib”, care continuă pe „obviam” lantiesc derivă, în alte două regiuni izolate româneşti, în Istria şi în Meglenia macedoneană, cuvintele obişnuite pentru a „întâlni pe cineva”.

Numele Pedestru e şi el o urmă latinească. Într-o regiune putin extinsă la vestul extrem al dacoromânismului, deci într-un ţinut prin excelentă periferic, „pedestru” e încă un euvânt din graiul zilnic al poporului (nu un neologism, ca în limba literară) şi are, ca şi cuvântul de aceeaşi origine în franjuzeste, „pietre”, înţelesul de „sărman”, „cerşetor” (care umblă pe jos). Desigur că şi la Bran cuvântul avea acest sens când, înainte de a se pierde ca apelativ, a post poreclit astfel un strămoş al lui Leonte.

Dar e timpul suprem să încheiem lista urmelor dacice în limba din Tara Bârsei, şi mai ales a celor romane. La ce bun exemple, când româna e o limbă romanică şi cuvintele ce continuă lexicul latinesc sunt şi numeroase şi arhicunoscute? Le-am dat totuşi, în număr redus, pentru ca să ilustrez, înainte de toate, principiile linguisticei spaliale despre relictele vechi în ariile marginale şi izolate. Dar afară de aceste cuvinte prin care izbutim să evocăm timpuri trecute, ne mai vorbesc şi altele despre acest trecut. Am înleles acest lucru când, însoţit de un tovarăş scump, am făcut ultima mea ascensiune pe Buceci.

Muntele, care-mi este atât de drag, parcă ştia că nu-l voi mai urca, şi de aceea a ţinut să-mi aştearnă la picioare, ca un suprem omagiu, o privelişte cum nu mi-a mai fost dat s-o văd altădată. Am avut parte şi de amurgul aprins de seară, şi de un minunat fapt al zilei după o noapte cu lună. Înainte de a îmbrăca hlamida de purpură ca să primească după cuviinţă pe sărbătoritul crai ce se înalta imens şi strălucitor la răsărit sau dpspărea tăcut şi trist la apus, înainte de a se ivi sau de a-şi lua rămas bun, craiul şi-a trimis parcă mai luminoase razele, care să risipească negura şi să arate contururile trase cu penelul ale depărtărilor, cum numai rar ţi-e dat să găseşti la Omul. Astfel am distins munţii până departe în vest şi nord. Cred că cei din urmă erau, la miazănoapte, Ceahlăul şi Ineul. Pe ei vedeam, în gând, trecând cu turmă după turmă, păstorii migratori chemaţi de depărtări pină în Galiţia, în Polonia şi în Moravia. Seara, întinsul ses al Ţării Româneşti, prin care ciobanii brăneni trec toamna în transhumantă nu era mărginit, ca pe atlasele geografice, de linia Dunării, ci marele fluviu apărea numai din loc în loc, ca un şarpe cu solzi de argint.

Din vârful munţilor umblaţi de strămoşii noştri se vedea cum nordul şi sudul Dunării formau un singur ţinut, cu o mare osie la mijloc, în jurul căreia se mişcau cei deprini cu orizonturi mari şi netulburaţi de o grabă neliniştitoare şi continuă, ca noi. Pentru aceşti oameni ai naturii, buni de picior, distanlele nu jucau un rol important, iar traiul tihnit al celui legat de posesiuni îmbelşugate nu-i ţintuia pe loc, când dorul de ducă îi ademenea.

Privit sub această lumină şi de la înălţimea Omului, sfârşitul evului vechi în Tara Bârsei şi începutul celui de mijloc se prezintă ceva mai limpede.

Când am vorbit de cetăţi şi săpături arheologice în Tara Bârsei, n-am pomenit nimic despre castrul roman de lângă Râşnov şi nici despre drugii de aur pe care nişte ţigani i-au găsit în pământ, în 1887, la Crasna, nu departe de fosta fortăreala. La Drajna sunt urmele unui castru roman în formă pătrată, pe care romanii l-au pus în calea năvălitorilor de partea cealaltă a Carpaţilor. Avem dar acelai sistem de apărare, la o trecătoare, pe care am văzut că-l întrebuinlau şi cei ce, în evul mediu, zidiseră castelul din Bran şi „replica” lui de pe „Dealul Sasului” în, Muscel.

Dacă mai socotim şi cele două castre mai la nord de Tara Bârsei, la Comlău şi Breţcu (si ele cu „replici” la celelalte capete ale trecătorilor), care străjuiau locurile de trecere ale Carpalilor estici, am înşirat aproape toate urmele din epoca romană în sudestul transilvan.

Prea putin, desigur. Se pare că afară de cele câteva posturi avansate, romanii n-au pătruns în aceste părti, ci s-au restrâns la regiunile vestice ale Daciei. La limes Alutanus, adică la Oltul ce îşi schimbă cursul spre miazăzi din direcţia vestică ce o avea, era hotarul spre triburile dacilor liberi.

Ceea ce ne bate la ochi este faptul că şi aici, unde nu erau colonişti romani, procesul de romanizare a populaliei autohtone a făcut aceleai progrese ca şi în vestul Transilvaniei cu Banatul, Oltenia şi Muntenia apuseană. Spre a ilustra acest lucru mai ales, am zăbovit atâta la vestigiile romane din limba acestor regiuni. Pentru a înlelege acest lucru, care a dat de gândit multora, va fi nevoie să mai zăbovim putin.

Când mai apoi Aurelian îşi retrase legiunile şi pe cei însărcinaţi cu anumite funcţiuni în Dacia – căci, precum a arătat atât de lămurit tânărul iesan D. St. Marin, aşa trebuie interpretat pasagiul lui Vopiscus unde vorbeşte de „exercitus et provinciales” – se scursese numai un veac şi trei sferturi de la cucerirea prin Traian. Retragerea trupelor şi a oficialităţii se făcu pe când Imperiul roman ajunsese la cea mai mare extindere.

Ati băgat de seamă, la cinematograf, când se rupe uneori pelicula, ce indignată e lumea că acest neajuns se iveşte totdeauna tocmai când filmul e mai interesant? Sau când se rupe şiretul de la gheată, că acest ghinion îţi vine tocmai când eşti mai grăbit? De fapt, între ruperea filmului sau a şiretului şi acţiunea captivantă a piesei sau graba celui ce se încălţă nu există niciun raport de cauză şi efect. Ni se pare că pasagiul cu pricina din piesa ce rulează este aa de interesant fiindcă industria cinematografică speculează setea de senzalional a spectatorului modern. Oriunde s-ar rupe filmul, el ar fi deopotrivă de captivant. De asemmea, omul modern e totdeauna grăbit, fără să-i dea seama decât când i se întâmplă câte un accident neplăcut, ca ruperea iretului.

Părăsirea Daciei nu are altă legătură cu apogeul la care ajunsese imperialismul roman, decât cea a coardei pe care o întinzi prea tare. Romanii nu aveau trupe destule ca să mai apere hotare ce aveau numai o importansă redusă în ansamblul politicii lor de expansiune. […]

Luând-o în stăpânire, romanii au înţeles să domine Dacia de la început cu cele mai înţelepte mijloace, pe care o experienlă îndelungată li le punea la dispoziţie. Provincia a cunoscut binefacerile culturii pe care romanii o răspândeau pentru toţi şi le asigurau o viaţă liniştită şi proprietatea. Podul cel mare lega tara cu Peninsula Balcanică, şosele admirabile comunicau în toate direcţiile, amfiteatre uriaşe erau deschise, ca cinematograful modern, tuturor si, în sfârşit, cetăţenia romană, un privilegiu de mare importantă, fu acordată şi „barbarilor”. Toate aceste avantajii făcură ca noua provincie să meargă cu pasi repezi spre romanizare. Desigur că două veacuri neâmplinite nu sunt un răstimp îndelungat ca procesul de înlocuire a unei limbi prin alta să se desăvârşească, dar exemplul Americei ne arată că el nu e imposibil. Ceea ce stiu englezii actuali că va urma în Indii şi în Egipt: rămânerea acestor provincii în orbita lor şi după declararea independentei, a urmat de fapt în Dacia (20). După retragerea sub Aurelian, această provincie a menţinut, şi sub stăpânirea „barbarilor”, legăturile cu sudul Dunării, rămas încă multă vreme roman. Limba Romei avea pentru „barbari” mai departe marele ei prestigiu şi rămase mijlocul de înlelegere, extern şi intern, încre diferitele seminţii.

Procesul de romanizare nu se restrânse numai la partea intens colonizată din regiunile vestice ci cuprinse şi pe dacii liberi. Avem chiar urme sigure despre acest lucru.

Drugii de aur pe care i-au găsit ţiganii la Crasna au nişte stampilări de la sfârşitul veacului al IV-lea, dintre anii 360 şi 375, deci o sută de ani după părăsirea oficială a Daciei. Intre numirile din Tara Bârsei sunt câteva care au caracter creştin, ceea ce arată că Dacia menţinu legătura cu sudul Dunării, de unde se răspândea creştinismul. Satul Sâmpietru (pronunlat Sânchetru), căruia saşii îi zic numau Petersberg, numele de persoană Sumedrea (care era la început nume de botez dat umui copil născut la Sfântul Dumitru. – sculptorul Madrea a „cioplit” o parte din acest nume – muntele Sântilie în Buceci… iată câteva urme preţioase ale acestor vremuri. Ceea ce e mai important, este că forma acestor nume poartă stampila unor epoci distanţate, deci arată dăinuirea îndelungată a raporturilor cu Peninsula Balcanică: ca Sănicoară, sfântul al cărui hram îl are Biserica Domnească din Argeş, şi ca satul Sângiorz de lângă Năsăud, Sâmpietru poate fi ca fonetism, vechi. şi Sâmedru are transformări fonetice vechi. Ceva mai nouă e numirea de floare Sânziene, din Sancta dies Iohannis, ce te îmbată cu parfumul ei în Tara Bârsei iar Sântilie datează din evul mediu.

Tabloul ce-l vedeam de pe Buceci în zilele limpezi de vară, când munţii Maramureşului se zăreau prin ceata depărtărilor şi brâul argintiu al Dunării strălucea la miazăzi, se întregeşte acum. Văd trecând, cu bărci cioplite din trunchiuri de copaci, peste râul cel lat, daci şi traci aşezaţi pe amândouă maluri ale fluviului. De la elini le veneau influentele culturale nu prin contact direct, căci grecii nu intrau bucuros în interiorul continentului, ci rămâneau aproape de ţărmul mării, dar cultura lor era atât de strălucitoare, încât iradia până departe. Văd apoi vulturul roman în fruntea cohortelor aşezându-se în Peninsula Balcanică, ca să asigure drumurile spre Asia Mică, ce-şi mărea mereu hotarele. Când seminţiile dace nu erau numai numeroase, ci şi unite sub un comandant capabil, deci primejdioase, îl văd pe Traian plecând împotriva lui Decebal, al cărui nume rima cu al lui Hannibal, care dăduse pe vremuri Romei fiorii groazei. Acum veni iar o singură stăpânire, a romanilor, pe amândouă maluri ale Dunării. Dar în partea de miazănoapte domnia romană nu tinu mult, căci puhoiul năvălitorilor germani începu să se reverse spre provinciile sud-dunărene.

De acum înainte provincia aceasta trece de sub o stăpânire sub alta, care toate însa nu se opresc la Dunăre, ci fac incursiuni continue şi în Balcani. Constantinopolul era, ca şi Roma, punctul de atracţie. Populaţia autohtonă nu rămase, desigur, nici ea fără legătură cu sudul, pe care îl frecventaseră atât de des strămoşii ei. Mai ales de când acolo zvâcnea atât de puternic pulsul vremei nouă, creştinismul.

Apoi veniră, pustiind, cetele de călăreţi sprinteni ale hunilor şi avarilor. Ele pătrunseră până departe în vest, ca şi cele germane. Apusenii fură cotropiţi de tactica lor nouă, a mişcărilor repezi şi impetuoase, războiul-fulger, încununat totdeauna de izbânzi mari şi zăpăcitoare la început. Acest fel nou de strategie îl urmară, cu acelaşi succes iniţial peste câteva secole, alti fii ai stepelor, bulgarii, pecenegii, maghiarii, cumanii, tătarii şi turcii. Afară de cei din urmă, aceşti năvălitori cruzi veneau prin Bărăgan, continuarea geografică a stepei în tara noastră.

Si au venit, imediat după avari, sau mai exact, deodată cu ei, slavii.

Majoritatea lor a trecut însă Dunărea, izolându-ne de lumea apuseană – în mare parte vorbind limbi romanice ca şi noi şi de grecii din Peninsula Balcanică. Elementul romanic din sudul Dunării a fost asimilat de slavi, afară doar de o parte, putin numeroasă, care s-a retras, mai târziu, mai spre sud în Macedonia şi Grecia, macedoromânii.

Deodată cu aşezarea slavilor în nordul Peninsulei Balcanice şi dispariţia elementului romanic din aceste părti, noi am ajuns iar în orbita culturii greceşti, ca strămoşii noştri daco-traci. Acest lucru e de mare importantă, precum vom vedea.

Urmele acestor vremuri se găsesc mai putin în documente istorice, dar ele abundă în limbă. Urme arheologice lipsesc de asemeni (21), precum lipsesc, în regiunea de care ne ocupăm noi, şi despre celelalte neamuri care au trecut numai sau au şi stat la noi.

Prin cercetări linguistice găsim şi răspunsul la o întrebare care, în mod natural, se impune oricui.

Cum se face că avem în româneşte o înrâurire slavă atât de bogată, şi mai ales cum se face că toponimia noastră e în măsură aşa de mare slavă, dacă majoritatea slavilor s-a scurs numai pe aici? Masele mari de slavi s-au aşezat în Peninsula Balcanică, înfiinţând acolo state putemice.