Puscariu Sextil

Tn tinereţea mea, când stăteam vara la Bran, limba ce o vorbeau pe aici ţăranii era lipsită de multele neologisme pe care le întrebuinţează orăşenii. Doar în mahalalele Bucureştilor şi ale altor oraşe din Vechiul Regat se vorbea „radical”, adică cu neologisme, spre marele haz al lui Caragiale. Acum, după puţine decenii, brănenii vorbesc o limbă îmbogăţită cu cuvinte nouă, pe care nu le stâlcesc; ci le întrebuinţează corect. Cuvântul „isprăvesc” îl mai spun doar bătrânii, tinerii „teimină” lucrul lor.

O mare parte din ceea ce se consideră de elemente slave în limba noasmă nu datează din vremea convieţuirii româno-slave, ci ne-a venit într-o epocă mai târzie, pe cale cărturărească. Precum, cu drept cuvânt, neologismele de origine romană nu se consideră la fel cu cuvintele moştenite, tot astfel slavonismele din limba bisericească şi de cancelarii nu trebuie confundate cu cuvintele slave primite prin contact direct.

Dar chiar acestea din urmă au mai mult un caracter masiv decât adânc. Ele nu sunt prea vechi în limba noastră, precum dovedeşte fonetismul lor, şi n-au pătruns – o ştia chiar Petru Maior – în structura internă a limbei noastre. Dacă, totuşi, numărul cuvintelor primite de la slavi este aşa de mare, aceasta se explică nu atât prin influenla exercitată de ei asupra noastră, ci mai ales prin receptivitatea noastră. Ne place atât de mult să ne împodobim graiul cu expresii nuanţate şi strălucitoare prin noutatea lor, încât dăm preferinţa cuvântului expresiv prin noutatea lui. Claritatea expresiei o iubim cu atâta ardoare, înclt ne convine vorba ce nu are prea multe înţelesuri, cum e cazul cu cele transmise prin multe generaţii din epoca latină.

La numirile toponimice, care sunt de origine slavă şi se găsesc pe teritoriul dacoromân, mai trebuie să ţinem seama de câteva amănunte.

Înainte de toate, multe toponimice sunt cuvinte ce fac parte din limba de toate zilele. Precum nu ne-ar trece niciodată prin minte să vrem să dovedim continuitatea noastră în Dacia citând un număr impresionant de toponimice ca Vad, Fântâna, Gura Râului şi alte asemenea, tot astfel nu se poate presupune aşezarea unor mase de slavi pretutindeni unde un loc se numeşte Poiana, Ostrov, Lunca sau Prund.

Chiar toponimicele care astăzi nu mai însemnează nimic, se pare că pe vremea când aceste nume au fost date, erau înlelese. Acesta era cazul la numiri ca Sohodol sau Bran, precum vom mai vedea; dar şi numele Predeal, care se găseşte în câteşitrele trecători ale Carpaţilor sud-estici, însemna la origine tocmai „hotar”.

Foarte multe topice sunt nume de persoane. Locul s-a numit după proprietarul lui. Dacă în Franţa, în jurul Parisului, 50% din numele de localităţi sunt de origine germană, însemnează că jumătate din populaţie urma moda de a se numi ca francii stăpânitori. Tot astfel boierii români dădeau copiilor lor nume slave, şi după ei făceau astfel şi ţăranii, care ţineau ca fiii şi fiicele lor să aibă nume alese. […]

În Bran n-au fost niciodată unguri, decât câte un cizmar sau alt locuitor pripăşit printre români. Dacă, totuşi, o comună brăneană se numeşte Simon, cauza va fi fost un astfel de ungur, cunoscut în sat tocmai pentru că se deosebea de ceilalţi locuitori; şi dacă cineva zicea „mă duc la Simon”, era pentru brăneni atât de bine precizat, încât acest nume a putut deveni al satului întreg. Sau luaţi numele cunoscutului pisc al Bucecilor, Caraimanul. El e de origine turcească, însemnând „iman” – adică preot – „negru”. Putem deduce de aici că pe Buceci erau turci? Nicidecum, ci doar să presupunem că pe acest munte se ascundea de potere vestitul haiduc Caraiman, care, pe la 1840-1850, băgase groaza în bogătaşii din Tara Bârsei.

Faptul că topommicele se reduc adesea la nume de persoane explica şi unele numiri slave din Tara Bârsei, care mult timp erau obscure. Precum comunele săseşti Cristian şi Hărman se numesc aşa după un Kristian şi Hermann, cunoscuţi românilor din împrejurime, tot astfel Vulcanul (prin partea locului îi zice Vâlcan) nu se datoreşte vreunui vulcan – de care n-avem nicio urmă pe aici, ci se datoreşte unui Vulcu (sau Vâlcu) oarecare. Corespunde deci exact lui Lupeni, nume dat nu după lupii ce erau pe acolo, ci după unul Lupu, corespondentul românesc al slavului Vălk. şi Zarneşti e satul familiei Zârnă, nume dat după planta ce poartă acest nume.

Precum în loc de Paraschivita şi Ioniţă zicem Vita şi Nită, în loc de nanaş şi mătuşa, nas şi tuşă, tot aşa scurta şi poporul roman – la origine în graiul copiilor – un cuvânt ca „avunculus”, făcând din el „unculus”, precum dovedesc urmaşele acestuia, francezul „oncle” şi românescul „unchi”. Într-un grad cu mult mai mare obişnuiau slavii să înuebuinleze forme scurtate de la numele proprii când voiau să dezmierde pe cei ce le purtau. Astfel, din Procopiu făceau Proca, cum se numeşte o familie cunoscută din Râşnov, din Radoslav aveau Rado, la noi Radu, din Bratoslav, Brato, la noi Bratu, cu derivatele Rădocea şi Brătocea, întâiul nume de familie, al doilea nume topic în tecătorile Buzaielor. Dar de la Bratoslav mai avem o forma hipocoristică, Brasa, care e la baza numelui Braşov, precum a presupus N. Drăganu. O formaţie analogă are numele comunei din Tara Bârsei, Persani, presupunând un hipocoristic Persa, de la Pero, farmă dezmierdătoare slavă de la Petro, adică Petru. Tot aşa e Bucşa, nume de botez în Tohanul Nou si, împreună cu Bucsoiu, nume de munţi în Buceci. Ele derivă de la un hipocoristic Buc sau Bucea, care presupun că e o scurtare a foarte frecventului (pe la Bran) nume Bucur. Un derivat al acestora e însuşi numele Buceciului, format cu acelaşi sufix ca numele comunelor Mâneci, dincolo de trecătoarea Şanţului, şi Moeciu, în Bran. Cel dintâi e derivat de la Man sau Manea, forme scurtate de la Mamole (Emanuil), iar cel de-al doilea, poate, de la Moise, nume de asemenea foarte răspândit prin Bran.

Dacă explicarea ce am dat-o numelor Buceci şi Moeciu e exactă, atunci am avea a face cu o influentă slavă mai profundă decât moda de a boteza copii cu nume slave. Căci scurtarea acestor nume, după modele slave, aplicată şi la nume de altă origine, este un fenomen linguistic cu rădăcini mai adânci privind însăşi structura limbei.

Îmi aduc aminte de o anecdotă ce circula pe când eram profesor la Cernăuţi (22), unde se ţineau şi sărbătorile româneşti, şi cele nemţeşti – acest sistem de paritate convenea şi românilor, şi nemţilor – şi vacanlele cele mari durau patru luni. Un mucalit a făcut următoarea socoteală, că să dovedească că pentru cursurile de universitate nu mai rămâne timp deloc: Anul are 365 de zile, din care jumătate sunt nopţi. Din restul de 182, 120 le înghit vacantele de vară şi 56 cele de Crăciun şi Pasti. Cele cinci zile ce mai rămân nici nu ajung pentru cele 52 de dumineci şi pentru sărbătorile de peste an, catolice şi ortodoxe, ca să nu vorbim de cele naţionale. Calendarul apare deficitar.

Cam aşa ar fi şi socoteala ce am făcut-o noi despre elementul slav din limba română. Am dat la o parte cuvintele venite prin biserică şi cancelarii mult după ce slavii rămaşi la noi, nu prea numeroşi, au fost asimitali de români. Că aceştia n-au fost în număr prea mare, se vede şi din faptul că nucleele lor erau relevate prin numiri ca Şchei. Am eliminat dintre toponimice – căci acestea dovedesc, înainte de toate, legărura populaţiei cu pământul – pe cele ce sunt apelative, cuvinte întrebuinţate şi înţelese în graiul de toate zilele, căci aceste numiri au putut fi date mult după dispariţia slavilor din mijlocul nostru. De asemenea n-am ţinut seama de toponimicele provenite din nume de persoane, căci şi acestea pot fi mai nouă decât convieţuirea româno-slavă; şi cei ce aveau nume de origine slavă puteau fi români, precum cutare Raoul Ionescu sau Solange Popescu de astăzi nu sunt francezi. In sfârşit, am accentuat că prezenta cuvintelor de origine slavă în limba romană dovedeşte, înainte de toate, plasticitatea şi receptivitatea ei, bucuria românului de a avea cât mau multe, variate şi nouă mijloace de îmbogăţire a graiului. Asupra fonetismului şi strucrurei interne a limbei noastre slavii conlocuttori n-au avut o înrâurire mai profundă, cum n-au avut nici ungurii, turcii şi neogrecii, care, toţi, ne-au împestriţat lexicul.

E totuşi o mare deosebire între slavonisme şi între împrumururile vremelnice şi regionale, din ungureşte prin Bihor, din turceşte în Dobrogea, şi cele aduse de negustori greci în portul Galatilor sau de obraze simandicoase venite din Fanar la Bucureşti. Ca număr şi acestea sunt multe, dar ca întrebuinţare, cele mai multe din ele, restrânse în timp şi spatiu. Cuvintele slave însă au vechime şi sunt înţelese mai toate, pe toată întinderea tării.

De douăsprezece veacuri trăim cu slavii împreună sau înconjuraţi de ei. […] Slavă, ca limbă, era influenta culturală ce ne venea prin biserică mult timp după ce slavii dintre noi nu mai vorbeau limba lui Ciril şi Metodiu. Mentalitatea sud-est-europeană, acea „forma mentis” specifică dintre Balcani şi Catpati, care a creat un fel de vorbă bazat pe aceleaşi imagini şi locuţiuni, face ca să exprimăm cu cuvinte latine gânduri gândite la fel cu aIe slavilor.

În copilăria mea domnii ţineau banii în nişte pungi împletite din mătase verde, de nevestele lor. Ele erau ca nişte cârnaţi legaţi la capete şi cu o despicătură la mijloc. Prin aceasta se băgau într-o parte monedele de aramă – dutcile şi creiţarii – şi într-altă parte cele de argint – mai demult sfanţii şi groşiţele, mai târziu zloţii şi piţulele. Prea rar se rătăcea la cineva şi câte un galben sau napoleon. Nişte inele de metal mobile opreau ca arama sa se amestece cu argintul. Mai târziu, punga aceasta a fost înlocuită cu „buchelarul” de piele, care permitea să tii în el şi hârtiile, din ce în ce mai dese, Când acestea s-au înmulţit, afară de portmoneu vechiul buchelar – deveni necesar şi portofoliul, singurul care le mai poate cuprinde azi, când ele umflă doldora buzunarele oamenilor… săraci. Pungă de mătase, portmoneu de piele sau portofoliu cu multe despărţituri, toate servesc nu numai la păstrarea banilor, ci şi la aşezarea lor după valoarea lor de cumpărare.

Ceea ce am făcut până acum a fost să despărţim cuvintele de origine slavă, şi cu deosebire toponimicile, în diferite departamente, după puterea lor de elucidare a raporturilor dintre români şi slavi în timpurile vechi, când despre aceste raporturi documentele nu ne spun mai nimic. Deci un fel de aranjare a banilor, după puterea lor de cumpărare, în buzunarele buchelarului.

Vatuta forte, cuvintele cu care ne înţelegem zilnic, sunt la noi cele de origine latină. Pot forma fraze întregi numai cu ele. Cele împrumutate de la slavi servesc mai ales la nuanţarea gândurilor şi la expresiile figurate. Linguistic, valoarea lor e mai putin importantă, dar de fapt, dacă ar lipsi, limba ne-ar fi săraca şi neexpresivă. Fără ele nu ne-o mai purem închipui, precum nu ne mai putem imagina limba oamenilor culţi fără neologismele veacului trecut şi ale celui prezent.

Traiul împreună cu slavii (mai putin intim la început, dar ajungând la o simbioză în multe locuri mai pe urmă, care a dus la românizarea slavilor) a lăsat urme în limbă, care se mai pot desluşi şi astăzi.

Le vom urmări tot în Tara Bârsei, întrebuinţând vergeaua magică cu care caută descoperitorii de izvoare apa subterană.

Iată, bunăoară, numele Branului. El este de origime slavă şi însemnează „poartă”. S-a dat satului, evident, fiindcă pe aici era ieşirea din trecătoare. Satul în care e aşezat castelul se numeşte Poarta. Care e cea mai veche numire e greu de spus, în lipsă de documente. Faptul că ele s-au păstrat până azi se explică prin împrejurarea că numele slav nu mai e înţeles, încât sinonimul a putut fi diferenţiat, pentru a avea două numiri, una pentru plasă şi alta pentru comuna.

În general nu trebuie să uităm un lucru Numirea slavă, neânleleasa, e mai potrivită, din punct de vedere linguistic, pentru a fi întrebuinţată în toponimie, decât cea românească, căci aceasta poate da naştere la echivoc, tocmai pentru că mai are şi sensul apelativului. Să ne închipuim un drumeţ care iese din pădure şi se pomeneşte deodată în satul Poarta. Dacă va spune că „am ieşit la Poarta pe care n-o văzusem” poate fi înţeles ca ieşind pe întuneric din casa, s-a pomenit la poartă, ceea ce nu era intenţia lui. In graiul viu nu există niciun semn distinctiv prin care să fie evitat echivocul, căci litera mare nu se întrebuinlează decât în scris.

Dar numirea Bran ne mai arată un lucru important, când judecăm elementul slav din limba română. Sensul de „poartă” nu se găseşte la slavii de sud, ci la cehi şi poloni. Precum se ştie acum din cercetări mai recente, daco-slavii, adică slavii din Dacia, au pe lângă multe note comune cu bulgarii, şi câteva care lipsesc acestora şi se găsesc la vecinii noştri vestici şi nordici. Este şi firesc să fie asa, dat fiind că Româma forma geograficeste o punte de trecere între cele două grupuri de slavi. La slavii de sud, „bran” însemnează „apărătoare”, ceea ce nu poate fi o aluzie la fortăreaţa brăneană, cact aceasta e cu câteva secole mai nouă decât românizarea slavilor de la noi şi a fost clădită după ce mongolii, cu ocazia ultimei lor năvăliri, au distrus fostul castru roman de la Râşnov, întrebuinţat ca fortificaţie şi în evul mediu.

Cea mai nordică dintre comunele brănene, vecină cu Poarta, e Sohodolul, care însemnează în slavoneşte „valea seacă”, numire ce i s-a dat, desigur, din cauza lipsei de apă pe dealurile sohodolene. Cred că şi aici a existat,. Alături de numele slav, numirea românească Valea Seacă. Aceasta reiese din următoarea consideraţie: saşii din Râşnov numesc Durrbach vâlcica ce izvoreste din capătul nordic al Sohodolului ceea ce pe româneşte însemnează „paraul sec”. Dar apa aceasta nu seacă niciodată, ci curge şi pe timp secetos. Numirea nu se potriveşte deci. Ea devine explicabilă dacă ţinem seama că în româneşte „vale” are amândouă sensurile, cel de „Bach” şi cel de „Tal”, ceea ce nu-i cazul însă pentru slavul „dol”, care însemnează numai „Tal”. Durrbach nu poate fi deci tradus după slavoneşte, ci numai din limba română. La venirea coloniştilor saşi, nu mai erau slavi în Ardeal. Rezultă deci că pe timpul saşilor, deci după secolul al treisprezecelea, exista încă numirea românească Valea Seacă alături de Sohodol, pe care ei au uadus-o greşit prin „paraul sec”, căci acesta curge prin Râşnov.

În sfârşit, Râsnovul însuşi. Nu-i cunoaştem etimologia dar judecând după sufix, e un element slav. Nemţeşte i se zice Rosenau, la aparentă un nume curat nemţesc, de fapt însă o etimologie populară, care căuta să dea o explicare cuvântului luat de la români pentru această comună. Desigur că aici nu era o „livadă de trandafiri” când au venit saşii, dar e tot atât de sigur că erau români, de la care au auzit cum i se spune locului.

Acelaşi lucru îl întâlnim la numele celuilalt sat, care e situat la hotarul sudic al şesului Bârsei locuit de saşi, Vulcanul. Nici aici norii nu sunt mai desi decât în alte sate, ca să fie explicabilă numirea Wolkendorf. Numele german s-a născut prin etimologie populară, din românescul Vulcan. Asemenea numiri sunt o dovad peremtorie despre existenta românilor în aceste regiuni la ventrea saşilor. Alte aşezări de la hotarele Tării Bârsei spre regiunile locuite de români au păstrat, alăruri de numirea dată de saşi, numele mai vechi românesc, ca la Braşov – Krunen (Kronstadt), la Codlea – Zeiden, la Prejmer – Tartlau, sau la Bod – Brenndorf. Din săseşte sunt luate numirile terminate în bav, din germanul Bach, adică părâu, Ghimbav – Weidembach, adică paraul cu sălcii, Ratbav – Rotbach, paraul roşu, Crizbav – Krebsbach, adică paraul cu raci. Aici nu erau români când s-au aşezat saşii.

Dimpotrivă, saşii n-au fost niciodată la Holbav, un sat de munte cu case risipite, ca la Bran şi la Poiana Mărului învecinată. Holbach, adică „paraul scobit”, vor fi spus saşii din Vulcanul apropiat unei vâlcele, după care se va fi numit apoi şi satul românesc. Acest fel de a îşi aşeza locuinlele este, după etnograful Vuia, străvechi şi se găseşte la noi numai la români. Nu-l cunoşteau nici slavii, căci tipul de case din epoca româno-slavă al satelor aglomerate apare după veacul al VII-lea şi durează până înu-al XII-lea, după care vin cele de-a lungul drumurilor, din veacul al XIII-lea, cum sunt cele săseşti din Tara Bârsei. Holbăvenii, cu fetele lor înnegrite de cărbuni, veneau la Braşov cu sacii lor de cărbuni (mangal) precum se duc istrotnmânii cu „cărburii” lor la Fiume.

Dar cu aceste nume de localităţi am trecut pe nesimţite de la slavi la coloniştii germani. De acum înainte documentele scrise încep şi pentru sud-estul transilvan, şi avem lucrări istorice temeinice. Documentul istoric are o putere de convingere mai mare decât urmele pe care le-am dibuit până acum. Cel putin aşa se crede îndeobşte. Dacă n-ar fi necesară şi interpretarea pe care sunt siliţi să i-o dea de cele mai multe ori istoricii, oameni ai vremii lor şi ai ideilor ce o stăpâanesc, ar şi fi desigur asa. Dar vederile dominante într-o epocă nu mai sunt totdeauna ale epocilor următoare, iar convingerile schimbătoare deschid adesea calea unor pledoarii cărora în mod fatal le lipseşte obiectivitatea. De n-ar fi asa, nu ar recomanda din vechime, cei de meserie, ca istoria să se scrie „sine ira et studio”.

Dacă de la Braşov o iai spre miazăzi şi treci prin defileul dintre Piatra Craiului şi Măgura, vezi un fenomen interesant. Vâlcica cu apă lim~pede de munte ce curge prin Prăpăstii dispare deodată. A înghilit-o albia de stâncă calcaroasă. Abia cu mult mai departe ea iese iar la iveală, cristalină, ca mai înainte. S-a petrecut un fenomen ce se poate observa şi în Carstul triestin: apa şi-a făcut loc prin găurile subterane ale stâncilor.

Aproape tot trecutul nostru din partea primă a evului mediu s-a scurs ca această vâlcica; istoria noastră e subterană. Veacuri de-a rândul românii nu sunt pomeniţi în ştirile istorice, pentru ca mai târziu, deodată, să fie vorba de ei, prin aceleaşi locuri, cu aceeaşi limbă şi cu acelaşi nume ca al strămoşilor. In coltul sudestic al Transilvaniei, care ne interesează pe noi, e aceeaşi umbră deasă chiar şi când în alte părti străbat razele soarelui.

Cronicani, impresionaţi de impetuozitatea năvălitorilor, au descris întâmplări interesante în legătură cu aceste popoare, dar n-au vorbit nimic despre populaţia autohtonă, pasnică, dosită şi neinteresantă. Chiar aceasta tăcere e o dovadă indirectă de existenta ei.

Îmi aduc aminte de o discuţie între nişte filologi francezi şi nemţi, la care am asistat şi eu, la un pahar de vin. Nemţii susţineau că limba lor e mai bogată decât a francezilor, aducând în sprijinul acestei aserţiuni lipsa în limba franceză a unor cuvinte din cele mai necesare. Ca exemplu citau cuvântul care însemnează contrarul de la „beat”. Francezul, spiritual, îi replică, că limba lui nu are acest cuvânt pentru că ea nu simte nevoia unei expresii pentru o stare normală şi de la sine înleleasă, ci numai pentru starea anormală, beţia, care pentru nemţi pare a fi cea obişnuită… Mi-am amintit această întâmplare, când cineva susţinea lipsa de continuitate a românilor în Dacia, fiindcă documentele nu vorbesc despre ei.

Am înaintea ochilor volumul al treilea al foarte frumoasei scrieri Das Burzenland (23), care tratează despre Braşov şi cuprinde ştiri importante pentru oricine vrea să cunoască trecutul Brasovului; deci a fost un preţios izvor şi pentru noi. In cartea aceasta unul dintre colaboratori a scris ritos că tot ce s-a petrecut prin aceste meleaguri înainte de venirea saşilor e preistorie. O fi pentru saşi, dar cum văzurăm, petru noi, care suntem aici neântrerupt, de la început, istoria veche şi medievală a lăsat vestigii scumpe nouă.

Un fel de preistorie era şi pentru unguri tot ce s-a petrecut pe la noi înainte de venirea lor pe aceste plaiuri. In orice caz, istoria trebuia interpretată astfel ca sa se vadă că ei erau în Transilvania înaintea noastră. De aici teoria discontinuităţii românilor […]. Tocmai în regiunea de care ne ocupăm noi, această teorie putea fi dovedită prin textul însuşi al documentului emanat din cancelaria regelui Andrei II, care, în anul 1211, vorbea de Tara Bârsei ca despre un Ţinut „pustiu şi nelocuit”. Pe acesta regele îl dădu, împreună cu privilegii mari, cavalerilor teutoni (24). […] Acest document nu ni s-a păstrat în original, ci într-o copie din 1353, deci mai nouă cu un veac şi jumătate.

Critica internă ar dovedi că această copie e apocrifă.

Câtă ascuţime de gândire, dar câtă munca inutilă! Când un incendiu cuprinde iarba uscată a unei stepe sau prerii, localnicii apucă în grabă coasa şi taie iarba pe o întindere mare de jur-âmprejur, pentru ca focul, negăsind hrana, să-i ocolească. Ceva analog s-a întâmplat şi la noi, când cetele de călăreţi prădalnici nelinişteau tara, revărsându-se mereu prin trecătorile Carpaţilor. Ţinutul sud-estic al Transilvaniei fu părăsit de populaţie, iar la granita labilă spre Cumania, mutată de la Târnave la Olt, regele Ungariei dădu ordin ca ţinutul să fie prefăcut într-un pustiu nelocuit. Tara Bârsei deveni „terra deşerta et inhabitata”, cum o numeşte documentul andreian. Explicarea aceasta – atât de simplă şi convingătoare – o găsesc la inginerul Treiber în Burzenland. Nu stiu s-o fi spus altul înaintea lui.

Tara Bârsei fu prefăcută într-o regiune nelocuită, căci acest sistem de apărare era, aici şi pe atunci, cel mai eficace contra duşmanului, pe care îl atrăgea fertilitatea pămânrului şi roadele lui. Sol arid şi case sărace, fără averi înmagazinate, aveau însă românii de la munte. Ei îşi puteau mâna uşor vitele prin râpi şi ponoare, unde nu le descopereau vrăjmaşii. In codri, la care nu duceau drumuri comode, românii puteau însă deveni primejdioşi: codrul frate cu românul, zice poetul. Aici o mână de oameni slab înarmaţi puteau atrage pe duşmani sub copacii „aţinaţi” pe care îi prăvăleau asupra celor prinşi în capcană.

Granita, fată de aceste locuri primejdioase, era în Tara Bârsei linia Râsnov-Vulcan, unde pe vremuri romanii puseseră un castru, pe locul unde fuse mai-nainte o fortificaţie dacică şi unde toponimicele săseşti Rosenau şi Wolkendorf sunt modificări prin etimologie populară a numirilor romaneşti pe care saşii le găsiră la venirea lor şi unde împărţeala administrativă – care desigur că reprezintă o realitate – a trecut până acum de curând această parte a Ţinutului, din case izvoraşte Bârsa, la judejul Făgăraş.

Nu e, desigur, pură întâmplare că şi toponimia acestui ţinut se deosebeşte uneori de cea din restul Tării Bârsei. Pe când la est de linia Râsnov-Vulcan avem Vlădeni, Purcăreni şi Tărlungeni (prin care curge Tărlungul), la nord şi sud numirile sunt Ţigăneştii, Mălăiestii (pe Buceci) şi Zârnestii. Un locuitor din acest sat e numit pe la Bran „un Zârnesc”, adică unul ce se trage din neamul lui Zama. Tot astfel, cei ce aparţin neamului lui Ene şi Voină poartă numele Enescu şi Voinescu. Dimpotrivă când eram în Bucovina, descendenţii familiei Hurmuzachi sau studenţii care făceau parte din societatea studenţească „Junimea” se numeau Hurmuzăcheni, nu Hurmuzăchesti, cum se zice în limba literară, şi „Junimeni”.

Un „desertum”, cu obstacole greu de trecut, ieziri de ape şi desiş de pădure, care făcea impracncabile drumurile, era Tara Bârsei la miazănoapte de linia Risnov-Vulcan. Părţile sudice şi satele de la munte însa, pe care năvălitorii nu le căutau, erau ale românilor autohtoni, deprinşi cu incursiunile de când lumea. Printre năvălitori, infiltrări şi colonizări s-au strecurat ei în cursul veacurilor. Cei ce au venit ca năvălitori, cei ce s-au infiltrat printre băştinaşi sau au trecut numai pe la noi, coloniştii care au împânzit aceste regiuni, au sfârşit prin a părăsi Dacia sau sunt pe cale a se asimila autohtonilor. A urmări procesul acesta de contopire în marele cazan în care se fierbea amalgamul etnic de la noi este cât se poate de interesant.

Dintre toţi năvălitorii, cei ce au lăsat cea mai adâncă urmă au fost cei veniţi de la vest, cu civilizalia apuseană şi mai ales mânaţi de un imperialism bine pregătit şi perfect organizat. Desi dominaţia şi colonizarea romană a fost de scurtă durată, ea a produs la autohtoni o deznalionalizare completă, nu ca etnicitate, dar ca limbă. Aceasta, chiar când vechea formă a sufletului se păstrează în mare parte, este semnul distinctiv national. Ceea ce s-a petrecut la noi, se observă şi în alte părti unde s-a întins dominaţia romană. In Galia sau în Peninsula Iberică romanismul a devenit stăpânitor. El n-a fost de la început şi pretutindeni triumfător, dar a sfârşit prin a acoperi cu valurile sale tot, sau aproape tot, teritoriul. Bascii din Ptrinei continuă până azi ca o relictă a populaţiei iberice; albanezii sunt până în zilele noastre urmaşii marelui grup al traco-ilirilor, ce se întindea de la Marea Adriatică la cea Neagră; bessii seu menţinut cu limba lor tracică până în secolvl al VI-lea după Hristos. Cine ştie cât timp se mai vorbea grai dacic în părţile locuite de dacii liberi, de geţii sau carpii transilvani?