Puscariu Sextil



Yüklə 1,47 Mb.
səhifə6/37
tarix03.01.2019
ölçüsü1,47 Mb.
#89135
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37

După unsprezece veacuri de la descălecatul lui Traian au venit în părţile noastre, de la apus, coloniştii saşi. Cea mai mare parte din ei s-au conservat până astăzi. Mai ales în Tara Bârsei. Dar n-au dominat niciodată ţinutul şi nu s-au extins, nici nu au impus băştinaşilor limba lor în numele unei civilizajii superioare. Patriciatul săsesc se numea bucuros pe sine Kulturtrăger, adică „pioneri culturali” dar el n-a priceput niciodată să facă pe alţii păttasi la progresul civilizaliei. Dimpotrivă, acest patriciat a căutat cu tot dinadinsul să tină alte neamuri pe o treaptă culturală inferioară, ştiind că astfel poate să-şi menţină mai uşor privilegiile de care se bucura şi să lupte cu calitălile fizice şi intelectuale ale acestora. […]

În tinereţea mea se trăgeau asupra trecutului lipsit de documente scrise două concluzii plauzibile, din două fapte. Suburbia nordică a oraşului se numeşte până azi Brasovechi, nemţeşte Altstadt, adică oraşul vechi. Acolo trebuie să fi fost prima aşezare. Cea mai veche biserică din Braşov e cea a Sfântului Bartolomei, la capătul nordic al Brasovechiului. Cum bisericile nu se clădesc nicăiri la marginea comunei, ci la o pozilie centrală, s-a dedus, cu drept cuvânt, că Brasovul se întindea mai demult mai spre miazănoapte, în jurul acestei biserici mari, care nu e o simplă casă de rugăciuni sătească, ci o mică catedrală orăşeneasca. Mai târziu, fie că terenul apătos din jurul acestei biserici era nepotrivit, fie, mai probabil, fnndcă experienta a arătat că la ses oraşul era prea expus incursiunilor duşmane, o parte din braşoveni, şi anume cei care nu erau legaţi de pământul fertil de la ses, s-a mutat într-un loc mai ferit, situat la câliva kilometri mai spre sud. Brasovechenii s-au tras cu timpul mai spre miazăzi, de a rămas biserica în capul aşezării.

Cei ce cred că decisivă a fost la această mutare a Brasovului invazia mongolă de la 1241 mi se pare că au dreptate. Ea a fost mai teribilă decât toate invaziile antenoare. Regiuni întregi au fost pustiite. In Tara Bârsei au pierit atunci câteva sate, ale căror nume e singura urmă ce ni s-a păstrat. Atunci au fost făcute una cu pământul şi fortificaţiile de pe Dealul Sprenghiului de lângă Bartolomei. Nu trecuseră nici 30 de ani de la venirea cavalerilor teutoni şi a coloniştilor germani ce îi urmau. Mongolii i-au învăţat de la început la ce trebuie să se aştepte în noua lor patrie.

Pe locul de azi al Brasovului din valea Tâmpei, terenul era acoperit cu pădure şi cu prundiş pe care creşteau tufe de mărăcini. Mai departe, spre sud, era locul scheilor, adică al slavilor ce-şi schimbaseră graiul cu cel vorbit de românii învecinaţi. Aceştia alimentau cu braţe, hrană şi apă potabilă şi mica garnizoană din cetatea Brassovia de pe Tâmpa. Aici, pe locul ce se întinde azi înare Biserica Neagră şi Poarta Scheilor, s-au refugiat şi călugării catolici ce veniseră deodată cu ordinul cavalerilor teutoni şi au rămas în mănăstirile şi capelele retrase pe care şi le clădiseră în pădure. Locaşurile sfinte, închinate Sf. Laurenliu, Sf. Caterina a cărei aminnre s-a perpetuat în numirea străzii şi porţii Caterinei – precum şi mănăstirea călugătritelor cisterciene, au suferit şi ale, din partea unor cete răzleţe de mongoli, dar călugării se putură adăposti la timp în cetate, unde nu pătrunseră călăreţii stepei şi unde se vor fi retras şi familiile câtorva cetăţeni brasovecheni ce s-au purut refugia la timp.

În jurul manăstirilor şi sub protecţia cetăţii de pe Tâmpa s-au aşezat după aceea, definitiv: braşovenii care nu erau legaţi de pământul arator, meşteşugari şi bruma de negustori ce vor fi fost la început. Astfel Brasovul se despărţi în două, în comunitatea cu caracter din ce în ce mai rural, rămasă pe loc, şi în Brasovul nou, cu caracter orăşenesc, care avea dreptul de a tine târguri şi era organizat în bresle. Acestea întăriră din ce în ce „burgul”, înconjurând cu fortificaţii solide privilegiile lor.

În timpul din urmă se pare că câştigă din ce în ce mai multi aderenţi opinia că actualul oraş e contemporan cu Brasovechiul şi că de la început s-a deosebit populaţia orăşeneasca de cea rurală. Chiar cavalerii teutoni, spun cei ce împărtăşesc această părere, cu experienta lor citadină şi cu un dezvoltat simt pentru terenul potrivit unui oraş, ar fi ales acest loc. La leagănul acestei explicări stă, aşa mi se pare, putin romantism, iar la răspândirea ei, multă mândrie naţională.

Vedere clară pentru avantajele ce le oferea acest loc şi previziunea pentru posibilitălile lui de dezvoltare? Dar căile de comunicaţie se înfundă spre sud şi n-au legăturile bune ale poziliei de la Sprenghi. Când zic Londra, Paris şi Viena, ca centre comerciale şi oraşe cu posibilităţi mari de dezvoltare, mă gândesc imediat la Tamisa, Sena şi Dunăre. Adevărat că în Tara Bârsei nu sunt râuri mari, dar măcar Bârsa curge pe aproape, pe la Vulcan, care e întors cu fata spre răsărit şi spre soare, nu ca Brasovul, care stă o mare parte din zi la umbra Tâmpei. Chiar apa de băut a trebuit adusă la Braşov de după acest munte. Dacă e vorba de previziune, Vulcanul are şi mine de cărbuni. Tot şesul până la Râşnov şi Codlea îi stă deschis pentru ca să se poată extinde, nu porţiunea redusă din şesul Bârsei, la nord de Brasovul strangulat de munţi de trei părti.

Ceea ce i-a hotărât pe cei din Brasovechi să se mute la poalele Tâmpei şi să se lipească de acest munte pe care se găsea o cetăţuie a fost numai trebuinţă de a găsi apărare contra primejdiei, care atunci ameninţa imediat, şi a-şi. Putea apăra avutul şi privilegiile pentru care părinţii lor îşi părăsiseră patria. […]

Ziduri, şanţuri, bastioane, turnuri şi porţi.

Dacă nu eşti grăbit, când vrei să ajungi din Şchei în Blumâna, o iai mai bine pe Dupăziduri adică de-a lungul zidurior vechi ce încing „Cetatea” Brasovului. Un drum îngrijit şi umbros, pe care se plimbă bucuros braşovenii, îţi dă prilej să vezi zidurile masive şi turnurile vechi, care mărturisesc de vremuri furtunoase şi de asedii lungi. Atunci nu era, ca astăzi, pe aici o promenadă, ci numai o potecă, iar copacii erau curăţaţi la poalele Tâmpei, aşa cum se vede în desenul de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe care-l reproducem şi noi. Cei ce păzeau oraşul trebuiau să aibă vederea liberă şi să observe pe vrăjmaş când se apropia. Iar acesta, care nu cunoştea încă praful de puşcă, ci lupta cu arcul ce nu azvârlea săgeţile prea departe şi cu sulita ce străpungea pe potrivnic în lupte piept la piept, nu mai era primejdios la distante mari.

La început cetatea Brasovului era mai mică şi era apărată mai mult de şanţuri, palisade şi de un desiş de mărăcini. Adevărata cetăţuie, care putea rezista unui asediu îndelungat, era pe Tâmpa. Cu timpul însă, oraşul mărindu-se şi setea de avuţiile acumulate de hărnicia braşoveana aducând mereu vrăjmaşi noi, întărirea cu ziduri puternice şi şanţuri adânci deveni necesară. Aceasta se întâmpla în veacul al XIV-lea, când turcii cucereau Peninsula Balcanică (25). Cetăţuia de pe Tâmpa fu dărâmată, iar materialul ei întrebuinţat la ziduri. La 1421, când au venit, sub Amurat, turcii întâia oară până la Braşov, zidurile nu erau încă desul de fortificate, dar când ei reveniră după 16 ani, găsiră un obstacol pe care nu-l putură trece. Regele Sigismund al Ungariei a stat însuşi multe luni la Braşov, ca să supravegheze lucrările de fortificaţie. Eroul de la Rovine, Mircea, ceruse protecţia întăriturilor braşovene încă la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Câte lupte crâncene nu s-au dat în fata acestor ziduri sau a bisericilor fortificate din Tara Bârsei! Mongoliii au revenit, după întâia lor năvală, în anui 1285 şi 1345. Turcii vin iarăsi Ia 1438, 1a 1530, se opresc în Tara Bârsei la 1683 în drumul lor spre Viena şi mai vin o dată în 1788. Moldovenii năvălesc ca duşmani, Basta luptă contra lui Pătrascu în 1601. Nici Mihai Viteazul n-a ocolit Brasovul, având de partea lui pe românii din Şchei. […]

Cetăţuia de pe Tâmpa, care cuprindea vreo 23.000 de metri pătraţi, avea ziduri tari de 1,70m şi 1,80m de groase. Murii ce înconjură cetatea Brasovului, de o lungime de 3000m, sunt de 12m de înalţi şi au o grosime de 1,70m pină la 2,20m. Spre Tâmpa erau două gropi adânci, şi intre ele o redută puternică. Aceste şanţuri, ce opreau duşmanul să se apropie cu vehicole erau încă în copilăria mea neplantate şi pline de murdării. Aici se aruncau hoiturile. Spre nord gropile duble erau de 28 şi 29 de metri, iar înaintea porţilor ele erau pline cu apă, în care bogătaşii lineau pesti. Nişte poteci strâmte între aceste lacuri şi băltoace înlesneau circulaţia pietonilor.

În aceste bălti se înecau „şiştele”, vrăjitoarele, aspru pedepsite pe vremuri pentru legătura lor cu diavolul. Cadavrele lor pluteau apoi pe apă mult timp. Răufăcătorii mai mărunţi erau pusi la stâlpul infamiei şi bătuţi crunt în piaţă sau sub Strajă; cei mai mari erau spânzuraţi şi traşi pe roată, pe Dealul Furcilor, de călăi ţigani. In socotelile Brasovului sont notate cheltuielile cu sase care de lemne pentru arderea pe rug. „Fie, că face!” – îşi vor fi zis edilii economi ai Brasovului, când se întorceau de la un astfel de spectacol interesant.

De-a lungul Dupăzidurilor de Sus curgea o gârlişoara care alimenta cu apă fântânile de sub Dealul Străjii şi cea din Brasovechi, de la „Numărul Unu”, precum şi „fântâna săritoare” (nemţeşte Springbrunnen), de la promenadă. Această vână de apă a fost desfiinţată în copilăria mea, când s-a făcut apeductul braşovean. O gârlă mai mare decât pâraiaşul actual curgea, din secolul al XV-lea, şi de-a lungul Dupăzidurilor de Jos. Albia ei e săpată artificial în stâncă, căci pe aici apa a fost abătută, pentru ca să formeze un obstacol mai mult înaintea zidurilor, păstrate până azi aşa de bine.

Despre Şchei, de unde venea paraul cel repede, era o moară lângă Poarta Scheilor. Când apa venea mare, inunda toată împrejurimea, şi uneori se întâmpla că pestii trebuiau pescuiţi în Biserica Neagră. Lângă Poarta Caterinei era şi baia oraşului, unde un bărbier iscusit rădea bărbile celor ce-şi permiteau luxul unei băi. In Groaveri era o băltoacă, încă în copilăria mea, în care copiii prindeau, cu fire lungi de iarbă, broaşte. Ea a fost astupată abia prin anul 1883, cu umplătură adusă de la Poarta Vămii, când s-a nivelat terenul fostului cimitir ostăşesc. şi mai târziu s-a astupat lacul de la „Şcoala de gimnastică” săsească, pe care patinam iarna şi eu.

Apa ce venea din Şchei, curgea prin străzile oraşului, cum la Sibiu se vedea până de curând, iar la Braşov o vâlcica era neacoperită încă în copilăria mea, pe „Valea Lată”. Aceste vine de apă erau necesare meseriaşilor, mai ales lânarilor, argăsitorilor şi funarilor, care locuiau concentraţi în câte o stradă. Astfel, cei ce preparau funii de cânepă locuiau pe Strada Fanărilor (căci asa, nu „funarilor”, se zicea la Braşov) lângă care era şi bastionul acestora. Când, către sfârşitul veacului al XIX-lea, s-au războtezat străzile, această „uliţă” s-a numit Strada Castelului, desi pe aici n-a fost niciodată vreun castel. Dar nemţeşte îi zicea Burggasse, după burgul de pe Tâmpa. Numirea aceasta nepotrivită a rezistat până astăzi maniei noastre de a schimba numele străzilor, desi tocmai în cazul uliţi Fanărilor numele românesc nu e o traducere din nemţeşte, ci oglindeşte o stare din trecut.

Apa era repartizată cu grijă în tot oraşul, prin fântâni şi „tapuri”, adică fântâni în care apa curgea în albii de trunchiuri de copaci scobite – uneori în două, suprapuse – cum era încă pe vremea mea, cel de sub Strajă (Numirea de „ţap”, scris „Cyp”, se găseşte şi în documentele vechi ale Brasovului). Această atenţie ce se dădea apei potabile în Braşov stă şi ea în legătură cu caracterul de cetate întărită, care suferea asedii lungi.

În fotografia Dupăzidurilor de Jos, pe care o reproducem, ca şi în desenul de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, se văd bine turnurile pătrate ce se înaltă la distante nu prea mari de zidurile oraşului. Din ele sentinelele ce stăteau de veghe vedeau mai bine duşmanul. Dar nu numai în incinta zidurilor, ci şi în afară de ea erau asemenea turnuri, mai masive şi mai înalte acolo unde necesitatea o cerea. Astfel sub Tâmpa, cu vederea deschisă spre Şchei, mai sus de Bastionul Ţesătorilor, era un turn de veghe – al cuţitarilor – din care n-a mai rămas urmă. Altul era la celălalt capăt al Dupăzidurilor de Sus. El domina Blumăna şi Curmătura. Se cunoştea încă bine în copilăria mea, când aici era un rond cu vedere desfătată.

Cele două turnuri ce s-au păstrat în zilele noastre sunt cele numite Turnul Alb şi Negru; cel dintâi mai mare şi mai masiv, cel de-al doilea mai mic, în patru muchii. Amândouă aceste turnuri deschideau sentinelelor vederea, prea mărginită de apropierea dealurilor împrejmuitoare pentru cei ce apărau cetatea de pe ziduri. Turnul Negru, lipit de stânci abrupte, domina Scheii; cel Alb avea vederea deschisă spre Blumăna, când urcai cele cinci etaje suprapuse în interiorul lui. De la el până la mijlocul zidurilor nu e departe, şi comunicaţia străjerilor din Turnul Alb cu apărătorii din Cetate se făcea peste puntea de piatră ce se bolteşte deasupra gârlei. De la Turnul Negru până la bastionul de la capătul Târgului Cailor e şi mai aproape. Un lant gros de fier oprea aici, în caz de primejdie, comunicaţia pe Dupăzidurile de Jos.

Turnul Negru e numit astfel după coloarea întunecată a pietrei din care e zidit, lovit fiind de trăsnet de două ori. Cel Alb, din secolul al XV-lea, e unul din cele mai frumoase monumente istorice ale Brasovului, proporţionat în dimensiuni, cu toată masivitatea lui, şi avântat în liniile lui arhitecturale.

Tot turnuri de veghe au fost la început Sfatul şi cetăţuia de pe Strajă, de care va mai fi vorba mai încolo. Pe când nu exista decât un turn lângă „Podul Minciunilor”, pe unde curgea valea din Şchei ce mâna şi moara de la Poarta Caterinei, turnul Sfatului avea menirea să păzească podul. Aici se despărţeau cele două braţe ale pârâului, luând unul direcţia spre Blumăna, altul spre Brasovechi. Se pare că de pe atunci acest loc devenise buricul Brasovului, unde lumii îi plăcea să se adune ca să bârfească.

Turla de pe Strajă, precum arată şi numele, era la începutul secolului al XV-lea, când s-a ridicat, tot un turn de veghe. Poziţia lui minunată, cu o vedere largă în toate zările, i-a mărit în curând însemnătatea. Incă în anul 1524 s-a clădit în jurul acestui turn un bastion de lemn în care se aşezară patru tunuri; 650 de fiorini s-au cheltuit atunci. Peste trei decenii se înconjură această fortăreaţa cu şanţuri şi se fortifică apoi cu ziduri. Intre timp invenţia prafului de puşca făcând zidurile care înconjurau Brasovul fără mult rost, căci grosimea lor nu putea rezista ghiulelelor trimise de departe, însemnătatea cetătuiei de pe Strajă crescu dintr-o dată. O fântână adâncă de 81 de metri fu săpată, asigurând apa necesară în caz de asediu.

La punctele mai expuse se mai adăugară la zidurile cetăţii, bastioanele. Ele datează din secolul al XV-lea, poate chiar din al XIV-Lea. Sunt distanţate la câte 110 metri şi sunt mult mai ieşite decât zidurile, ca să se poată ţinti şi asupra asediatorilor de sub ele.

Fiecare bastion era apărat de o breaslă. De aceea ele se numeau după breslele ce le apărau: Bastionul Ţesătorilor, al Funarilor, al Curelarilor etc. In caz de primejdie se suna clopotul bastionului şi breslaşii îşi luau postul în primire, ca şi micile garnizoane ale turnurilor. Afară de puşcaşi, aici stăteau oameni gata să atace pe duşmanul ce ar fi cutezat să se apropie, cu apă clocotită şi cu smoală fierbinte turnată prin ciocurile ce ieşeau din zid. După crenelurile zidurilor zimţate erau aşezaţi la început arcaşii, mai târziu cei cu armele de foc.

Cel mai mare bastion, păstrat bine pină azi, era al Ţesătorilor, la capătul spre Şchei al Dupăzidurilor de Sus. El ocupă o suprafaţă de 1616 metri pătraţi, iar zidurile lui au o grosime de trei metri (26). Bastionul Fierarilor de la capătul Târgului Cailor, renovat, adăposteşte azi arhivele oraşului, după ce a slujit de adăpost, o vreme, muntelui de pietate.

Acolo unde zidurile oraşului erau duble şi chiar întreite între ele erau aşa-numitele „Zwinger”. Româneşte le-am putea, numi „ţarcuri”, cu un termen luat din viaţa noastră pastorală, căci, ca acestea, ele erau închise de două părti de zidurile cetăţii, iar de alte două prin nişte pareţi transversali ce le despărţeau unele de altele. Aceste ţarcuri erau date tot în grija breslelor, care puneau în ele, în vremuri liniştite, depozite de mărfuri şi de materiale. Unele din ele aveau întinderi destul de mari, cu grădini şi mici lacuri de pesti. Când la Braşov nu prea erau cârciumi pentru localnici – căci orice burghez cinstit bea acasă porţia lui de vin – în aceste grădini cu pomi roditori se încingeau adesea chefuri prelungite, cu cântări şi loc de popice. Se chefuia însă între tovarăşi de breaslă, deci oarecum în familie.

Deoarece tocmai în copilăria mea s-a desăvârşit desfiinţarea zidurilor oraşului spre nord, începută pe la mijlocul secolului trecut şi chiar mai devreme, fie-mi permis să fac un salt peste veacuri şi să întrebuinţez un artificiu al regizorilor de filme cinematografice. Pirandello l-a adoptat şi în drama sa despre cele Sase personaje în căutarea unui autor. Precum aceştia ne conduc după senă, între recuzitele de teatru, dezvăluindu-ne tainele culiselor, aşa voi arăta ce era după zidurile cetăţii, când ele au căzut, şi la ce au fost bune ţarcurile atât de vesele odinioară. Cu ocazia aceasta vom cunoaşte pe cele mai însemnate din ele.

După desfiinţarea porţilor dinspre miazănoapte, în locul lor au rămas locuri virane şi ţarcuri neîngrădite, la care speculanţii s-au repezit cum se reped lupii la oi. O pradă bogată era mai ales în jurul porţii de la Uliţa Căldărarilor. Pe locul unde se afla casa portarului s-a zidit, în 1858, un an după dărâmarea porţii, casa cu două etaje a Societălii Industriaşilor (Gewerbeverein), care stă şi azi şi în a cărei sală am dansat şi eu în tinerele. Ţarcul de lângă poartă îl închiriase, încă din 1824, un negustor braşovean cu numele Barbenius (după care s-a numit şi locul), care a vândut Societăţii Industriaşilor o parte, iar alta unui director de bancă cu numele Maurer, al cărui frate a fost multă vreme prefect al Brasovului. El a clădit pe acest loc o vilă luxoasă, în 1889. In grădina acestei vile s-a zidit mult mai târziu, după schimbarea proprietarului, casa în care sunt azi instalate telefoanele.

Pe locul ţarcului spaţios din dosul porţii şi pe locul acestei porţi e complexul caselor de la capătul nordic al Uliţei Căldărarilor, peste drum de actualul hotel Coroana. Patru proprietari şi-au clădit aici casele lor mari, „magistratul” oraşului casele din colt cu Strada Aurarilor, unde sunt şi azi diferite oficii, casa lui Bachmeyer, apoi a lui Gyerthanyfy, unde a fost oficiul telegrafic, când eram copil şi locuiam şi noi în această casă, şi în sfârşit, vila Kertsch. Cei 119 pomi fructiferi de pe ţarc au fost vânduţi cu 119 fiorini. Lângă acest complex de case şi lângă casele Societăţi Industriaşilor şi vila Maurer, pe Ţarcul Lăcătuşilor şi Argintarilor s-a deschis o stradă nouă şi s-a clădit pe când eram în liceu, liceul real de stat unguresc, care a devenit apoi „Liceul Mesotă”. Înainte de a se clădi, în curtea lui spaţioasa era un lac pe care iarna am patinat şi eu. Prin regiunea aceasta, locurile se vindeau pe atunci cu 1 fiorin şi 50 creiţari până la doi fiorini metrul pătrat, iar o căsuţă cu o faţadă de patru metri ce mai stătea pe acest loc fu vândută, în 1854, cu 430 de fiorini.

Terenul de pe laturea cealaltă a uliţii, unde este acum Direclia C. F. R. ŞI Liceul Principesa Ileana [azi Universitatea], era ţarcul lăcătuşilor şi al cizmarilor, care se numea nemţeşte Tschismenmacherzwinger. Zidul care înconjura oraşul în partea aceasta s-a dărâmat abia în 1891, când, cu un an mai târziu, s-a zidit aici şi Academia de comerţ. Tat atunci s-a deschis şi continuarea Străzii Negre spre Blumăna. Din 1887 datează dărâmarea marelui Bastion al Curelrarilor, cu zidurile groase ale ţarcului lui, pe care le reproducem şi noi în fotografie din cauza frumoaselor lor creneluri şi a ciocurilor pe unde curgea asupra asediatorilor apa şi smoala fierbinte.

De la Poarta Vămii spre Dupăzidurile de Jos era Ţarcul Cojocarilor, pe locul căruia s-a clădit în 1885 frumosul palat al Casei de Pensiuni, care în etaj adăposteşte Prefectura. Locul de alături l-a cumpărat negustorul român Diamandi Manole, al cărui ginere, doctorul Baiulesru, a zidit pe el o vilă frumoasă, azi [1943] proprietatea societăţii culturale „Astra”. In dosul acestei case era marele Ţarc al Curelarilor, de 5400 de metri pătraţi, pe care l-a cumpărat în 1886 biserica catolică, clădind pe el, în 1900, un liceu.

Tot în copilăria mea au fost străpunse în două locuri şi zidurile păstrate atât de bine ale celor două Dupăziduri. In 1894 s-a vândut cu 2000 de fiorini Bastionul Funarilor; şi în acelaşi an, cu 6000 de fiorini, cel al Lânarilor, amândouă sub Tâmpa. In acelaşi timp s-a deschis zidul pentru o stradelă ce urca din Uliţa Fanărilor la rezervorul de apă al noului apeduct. Terenul s-a aplanat şi s-a ridicat un chioşc pentru muzica ce cânta acolo vara.

Pe Dupăzidurile cele de Jos, zidul a fost deschis în dosul hotelului Europa, azi [1943] cinematograful Corso, ca să servească de a doua intrare pentru publicul ce venea la reprezentaţiile date în sala lui cea mare – vorba vine – şi care într-o vreme frecventa destul de mult grădina restaurantului.

Pe vremea mea, din zidurile şi bastioanele ce înconjumau oraşul spre Şchei rămăsese foarte putin. Bastionul Ţesătorilor, ce a fost cruţat de incendiul cel mare despre care vom vorbi ceva mai încolo, servea, pe când eram copil, pentru o scoală de modelat figuri de ghips, la care umblam şi eu. La începutul secolului al XIX-lea era aici o sală mare, în care braşovenii ţineau nunţile lor. Pe Strada Coşbuc se mai văd urmele vechilor ziduri, iar în dosul scoalei săseşti de fete, pe fostul Ţarc al Croitorilor, era o popicărie. Dacă nu ma înşel, restaurantul de acolo e şi astăzi căutat de amatorii de vin bun. Aici se continuă chefurile şi petrecerile la popice ale breslelor de odinioară. Poate buna dispoziţie a înaintaşilor renaşte din zidurile vechi, care au mai rămas, precum în grădinile din Uliţa Fanărilor vor mai creste, în umbra Tâmpei, unii din pomii cu roadă putină ai ţarcurilor vechi şi umbroase. In schimb, grădinile din dosul Uliţii Vămii, al Şirului Inului şi al Târgului Cailor au dispărut în cea mai mare parte, căci negustorii din aceste părti folosesc orice metru pătrat pentru depozitele lor de mărfuri. Păretele din fundul acestor magazii este de cele mai multe ori format din zidurile groase care înconjurau oraşul.

Braşovenii mai bătrâni stiu că Poarta Vămii, la capătul nordic al uliţei cu acelaşi nume, era aşezată de-a latul acestei străzi, acolo unde mai stă şi astăzi, la capătul promenăzii, casa ce adăpostea până de curând Cercul Militar, iar mai demult biroul de informaţii al călătorilor străini. Aici era mult timp, vara, cafeneaua promenăzii, pe care o ţinea Erdelyi, numit înainte Weiss. Zidurile cetăţii erau însă binişor mai înăuntru, pe actualul Bulevard Ferdinand [azi Bd. Gh. Gheorghiu-Dej]. Acelaşi lucru îl observăm la Poarta Scheilor care, împreună cu turnuleţul ce se mai păstrează, sunt cu mult mai în afara decât urmele zidurilor din Strada Coşbuc. Terenul ocupat de Şcoala săsească de gimnastică era dincolo de aceste ziduri, dar dincoace de poartă. Lucrul se explică, dacă ne dăm seama că aceste porţi erau mari, adevărate fortăreţe cu bastioane şi turnuri, cum se pot vedea în desenul din veacul al XVIII-lea. Să se compare mai ales vechea poartă a Vămii cu cea care i-a luat locul în secolul al XIX-lea, în fotografia de prin anii 1870.

Adevărata „Poartă” a Brasovului, care făcea comunicaţia cu Moldova prin satele de la nord şi prin Săcuime, era poarra de la capătul Uliţii Căldărarilor. Nemţeşte strada se numeşte Purzengasse, a cărei parte primă cuprinde cuvântul ce derivă din latinul medieval „porta”. Strada Porţii era şi numirea românească înainte de a se numi Regele Carol, şi când încetase a i se mai zice Uliţa Căldărarilor. Am spus că pe teritoriul ei şi al ţarcurilor de pe el s-a clădit tot complexul caselor de la capătul nordic al acestei străzi. Într-unul din aceste ţarcuri se decapitau, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, criminalii.


Yüklə 1,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin