Puscariu Sextil

Înaintea acestei porţi erau bălti mari, care inundau terenul în caz de primejdie. Pe sub turnul ei puteau trece carele şi pietonii, cotind în unghi drept prin nişte ganguri întunecoase. Turnul avea un ceas mare şi era împodobit cu fresce frumoase. Porţile care se închideau seara de amândouă părti ale turnului erau de stejar şi aveau sine de fier. Un „pont levis”, ca la castelele medievale, se lăsa cu lanţuri grele peste apă. Această poartă s-a dărâmat abia în anul 1857, după ce încă în 1804, un cutremur de pământ o stricase aşa de mult că ameninţa să se dărâme de sine. Patruzeci şi cinci de ani le-au trebuit însă părinţilor oraşului pentru ca să poată lua această hotărâre.

Si mai greu au luat decizia să desfiinţeze Poarta Vămii, desi cea mare, veche şi frumoasă, fusese dărâmată, sau mai bine-zis se dărâmase, tot din cauza unui cutremur, în 1745. In 1838 se ridică o poartă nouă, mai mică şi fără valoare artistică, imitând stilul porţii Brandenburg din Berlin. Istoria acestei porţi nouă care stânjenea comunicaţia ce creştea necontenit în secolul al XIX-lea pe această arteră principală, merită să fie povestită. Tatăl meu era în consiliul comunal când edililor braşoveni li se puse, în anul 1891, o problemă grea de rezolvat. Societăţii tramvaiului i se dăduse concesia să pună sine până în Şchei, trecând prin Uliţa Vămii. Când să se aplice acest plan, se văzu că locomotiva tramvaiului nu încăpea pe sub bolţile porţii. Edilii saşi au fost literalmente copleşiţi de dilema în care ajunseseră. Tatăl meu, venind acasă de la şedinţa consiliului comunal, ne povesti ce se întâmplase în această memorabilă şedinţa. Pe când nimeni nu găsea o soluţie grelei probleme, el făcu singura propunere ce se impunea: să se dărâme poarta fără trecut şi fară stil, aşa cum o cere spiritul timpurilor nouă. Atunci toată adunarea izbucni într-un „ho! ho!” plin de revoltă. „In zadar hohoiti”, le replică tatăl meu, „progresul nu înaintează cu carul cu boi, pe care să-l poţi opri cu ho! Poarta va cădea!” şi a căzut, bineînleles.

Vechea Poartă a Vămii, ridicată tot în secolul al XVI-1-lea, ca şi Poarta de la capătul Uliţii Căldărarilor, care făcea traficul cu Tara Românească, era întărită cu stâlpi grei de stejar ce se băgau cu capetele lor în două găuri făcute în zid. Dăm, după un desen din 1835, figura acestei porţi mari, cu turnul şi bastionul ei. Turnul e crenelat iar poarta are un mare tablou în colori, are ciocuri penvru ulei clocotit şi o punte peste apa din fată. In zadar am căuta însă vama, căci aceasta nu era la poartă, ci în uliţă ce începea aici, cam pe la mijlocul ei, pe unde era pe vremea mea vechea cârciumă „La Coroană”. Nemţeşte îi spunea străzii „a Sfântului Petru”, după hramul bisericii catolice, sau Strada Călugăritelor (Nonnengasse), după mănăstirea de pe aceeaşi uliţă.

Desi partea sudică a oraşului nu era ameninţată de cotropitori ca cea de la nord, totuşi era împrejmuită cu ziduri întreite şi închisă cu o poartă mare. […]

Poarta Scheilor, numită în documente şi „porta valachica”, avea forma unui mare patruunghi ce ieşea afară din zidurile oraşului. Turnuleţul elegant, din secolul al şaisprezecelea, de la capătul Străzii Muresenitilor, ce s-a păstrat ca monument istoric preţios, făcea parte din complexul de clădiri al acestei porţi. Ele ajungeau spre vest până la Şcoala de fete săsească, unde era moara porţii, iar spre sud-est până dincolo de actuala Poartă a Scheilor. Înainte erau nişte lacuri cu pesti pentru popii catolici – căci saşii încă nu trecuseră la reformatiune – care ţineau posturile. Peste apă se lăsa şi aici un „pont levis”. In zidurile ei erau opt găuri pentru „bombardele” aduse de la Praga. Marele incendiu din 1689 şi altul din 1738, precum şi un inevitabil cutremur de pământ, au făcut mari stricăciuni porţii. Scheienii cereau posibilitatea unei circulaţii mai uşoare prin oraş, care la sfârşitul secolului al XVIII-lea se deschise şi celor ce nu erau saşi. Astfel, la 1827, poarta veche se desfiinţa şi în anul următor se zidi numai o poartă mică, care există până azi. Ea nu e insă la capătul unei străzi cu trafic mare de vehicole. In Târgul Cailor s-a demolat, încă din 1819, turnul Bastionului Fierarilor şi în locul lui s-a zidit, în anul următor, o poartă ceva mai mare decât cea din Strada Mureşenilor, care însă fu dărâmată în 1876, fiind o piedică pentru comunicaţia cu Scheiul.

Alte porţi vechi, dar mai putin importante şi închise vremelnic, erau lângă Bastionul Ţesătorilor: poarta ce ducea la Curmătură şi poarta cu un turn mare de la capărul Uliţii Negre, pomenită încă de la 1464, dar astupată pe timpul ultimei invazii turceşti de la 1788. In anul 1873 căzu şi poarta aceasta.

Ziduri, şanţuri, bastioane, turnuri şi porţi închideau Brasovul în curs de o jumătate de mie de ani fată de duşmani şi de cei ce sufereau în urma privilegiilor acordate coloniştilor saşi. Dar ele închideau şi orizontul acestora.

Dincolo de zidurile protectoare mai era un rând de muri naturali, Carpaţii, care tocmai la Braşov erau atât de aproape. şi precum în fata zidurilor mai era „glacis”-ul care oprea pe duşman, tot astfel dincolo de munţii transilvani era, în vest, pusta ungurească şi Banatul mlăştinos, iar la sud şi est Bărăganul şi prelungirea stepei ruseşti, Dobrogea şi Basarabia de miazăzi. Pe acest mare maidan ara bulevardul cetelor ce treceau călări, cu iatagane curbate între dinţi, mult timp după huni şi avari, ca să cucerească lumea în numele Profetului.

Carpaţii au izolat această provincie de restul lumii. Coloniştii veniţi din apus au întreţinut, prin trecătorile munţilor – porţile Transilvaniei – contactul cu ea, însă în măsură mai mică decât am fi aplecaţi să presupunem, în tot evul de mijloc, care la noi a durat mai mult decât în alte părti. Închişi între zidurile cetăţilor lor, unde se puteau baricada ca nişte melci în căsuliile lor, închişi din fire, conservativi şi cu o fantezie redusă, ei au rămas poporul muncitor şi cinstit, chibzuit şi statornic, care îşi ajungea sieşi şi nu dorea să se primenească deodată cu schimbările vremii. Numai când zidurile cetăţii căzură şi porţile nu mai rezistară zguduirilor telurice, când Carpaţii înşişi fură sfredeliţi de tunele, iar Apusul venea la noi, acest ev de mijloc prelungit se termină şi aici.

De acum Brasovul nu mai era o fortăreaţă de necucerit. Când Poarta nouă a Vămii fu dărâmată, ca să poată trece pe sub ea locomotiva cu aburi a tramvaiului, ea îşi împlinise de mult misiunea. Însăşi dezvoltarea comerţului, pentru uşurarea căruia se deschisese, cerea sacrificarea ei. Ea devenise un anacronism, ca şi zidurile Cetăţii, un mai-mult-ca-perfect.

Alte fortificaţii trebuiau acum. şi nu numai saşilor, ci mai ales românilor. Banca „Albina”, noua fortăreaţă, veni la Braşov, cu unsprezece ani după ce se înfiinţase la Sibiu. Întâiul ei „dirigent” era Gheorghe Ioan, un venerabil negustor braşovean; adevăratul ei însufleţitor fu însă directorul ei următor, Valeriu Bologa (27). Tot de la Braşov plecă mai târziu conducătorul sucursalei – „filialei” – din America a acestei bănci, la care românii transilvăneni emigraţi îşi trimiteau economiile lor, Tiberiu Brediceanu.

Dacă întâia poartă în zidurile Brasovului este cam de pe vremea descoperitorului noului continent, cei dintâi emigranţi în America, români din Tara Oltului, sunt cu putin anteriori dărâmării Porţii Vămii.

Biserici şi stiluri.

Scoţi mâna pe fereastră şi constaţi: plouă. Te uiţi la cerul pe care se strâng nori ameninţători: are să plouă. Intri în casă ud pe haine: a plouat. Ploaia, fenomenul pe care-l aştepţi sau îl constaţi, are, ca verb, trei forme diferite pentru cele trei „timpuri”, prezentul, viitorul şi trecutul. Pentru prezent şi viitor întrebuinţam de obicei câte o singură formă, căci cel dintâi e prea scurt iar al doilea necunoscut, iar la trecut nu se face nicio deosebire, ca formă verbală, dacă „a plouat” ieri sau toată vara trecută sau pe vremea potopului lui Noe.

Datarea exactă a unui eveniment trecut este din timpuri cu mult mai nouă decât limba noastră. Nevoia de distincţie este a omului progresat, pe când limba lui a rămas la formele străvechi. Bătrânele din neam, când vorbeau de un eveniment trecut, ziceau – cum zic ţărancele noastre încă şi astăzi – „când a răposat bunica”, sau „când s-a măritat Anica”, sau „când eram însărcinată cu Nicolae”. Astfel de raportare la evenimente în strânsă legarură cu neamul naşteri, cununii şi morţi, nu are precizia cărţilor de la starea civilă, ci corespunde felului naiv de datare al omului simplu şi al graiului nostru: pe lângă perfectul „a plouat”, avem imperfectul „ploua” şi mai-mult-ca-perfectul „plouase”.

Asa am făcut şi noi. In capitolul Pe urmele trectului am constatat numai că „a plouat”. Când? Într-un trecut îndepărtat, care a lăsat urme, dar fără posibilităţi de datare mai exactă. In capitolul despre întăriturile Brasovului eram la mai-mult-ca-perfectul „plouase”. Zidurile stau până azi mărturie despre stările de atunci, dar nu mai au alt rost decât cel de monumente istorice. Li s-a dat altă întrebuinţare decât cea pe care o aveau la origine: pareţi ai unor magazii de mărfuri, o popicărie, un patinoar sau – sic transit glona mundi! – în turnul de pe Dupăziduri se atârnă la uscat salamul proaspăt de primăvară a lui Mutzig şi Slaminek.

În capitolul pe care îl începem am ajuns la imperfect. Preciziunea în timpul trecut o vom face prin raportare la alte întâmplări, contemporane: „ploua, când a venit”. Bisericile înaintea cărora ne vom opri nu se ştie totdeauna precis când s-au zidit.

Dar nici nu importă data exactă. Ajunge cea care se poate stabili în linii mari şi pe care o indică stilul lor.

Noi nu scriem un ghid, nu vom enumera deci toate casele sfinte ale Brasovului, însoţind cu o stea sau două stele pe cele mai importante, pe care călătorul grăbit trebuie să le viziteze. şi ele sunt urme ale trecutului; dar, spre deosebire de cele descrise în capitolul precedent, ele au şi astăzi un rost, căci în ele ne închinăm şi acum. Preoţii care slujesc în ele poartă încă îmbrăcămintea din alte vremuri, indiferent dacă sunt catolici sau drept-credincioşi. Ei sunt singurii care se mai îmbracă şi azi în hainele lor lungi, purtate de bărbaţi în antichitate şi în evul mediu […]. Reverenda nu e o haină de ceremonie îmbrăcată numai de cei ce sunt în funcţiune, ca la preoţii luterani sau la unii demnitari din Apus cu talare, ci e o îmbrăcăminte obişnuită, moştenită din vremuri demult trecute.

Cea mai veche biserică din Braşov cunoscută nouă e cea din Brasovechi, de la Bartolomei. Datează de la începutul secolului al XIII-lea, când stilul gotic nu era încă stăpânitor nici în ţările apusene (28). Coloniştii saşi încă nu erau deprinşi cu el, dar o particularitate pătrunsese şi în stilul roman, în care-şi clădeau casele sfinte: în locul arcurilor de la ferestre găsim ogivele. Arcul frânt la mijloc în unghi ascuţit plăcea şi la noi, încât îl găsim şi la ferestrele bisericilor lui Stefan cel Mare. Dealtfel tocmai în regiunile Rinului şi Moselei, de unde au venit coloniştii saşi, a coexistat mai mult timp stilul roman cu cel gotic.

Ceea ce ne bate la ochi privind această biserică sunt trei particularităţi. Mai întâi, dacă ar fi zidit-o românii, ar fi aşezat-o probabil pe Dealul Sprenghiului, nu la poalele lui, ca să domine toată împrejurimea, cum se cuvine „casei lui Dumnezeu”. Într-o asemenea poziţie înălţată biserica poate fi mică, ca cele mai multe în satele şi oraşele româneşti, căci ceea ce nu fac proporţiile, face aşezarea ei.

Despre locul bisercii de la Bartolomeu am vorbit mai înainte şi din el am dedus asupra mutării Brasovului. Biserica ajunse la capătul Brasovului, în loc să fie, precum am fi aşteptat, în poziţie centrală. N-am pomenit însă de mărimea ei şi de lipsa celui de-al doilea turn. Faptul că e atât de mare – are o lungime de 60 de metri, mai mult ca oricare altă biserică din Tara Bârsei, afară de cea Neagră – trădează importanta Brasovului încă de la întemeierea lui. Ordinele călugărilor catolici din Apus şi chiar papa ţineau seama de lăcaşurile sfinte ridicate de colonişti în ţări îndepărtate şi le subvenţionau. Dacă în Brasovechi ar fi fost de la început numai o aşezare rurală, biserica începută scurt timp după colonizare n-ar fi avut dimensiunile Sf. Bartolomei.

Si faptul că al doilea turn nu s-a mai ridicat poate fi un indiciu că oamenii cu stare din Braşov se mutaseră toţi din Brasovechi în Cetate, unde trebuia zidită o biserică nouă.

Din punct de vedere strategic, locul noului Braşov era cu mult mai potrivit pentru a fi apărat, decât Brasovechiul, unde cetatea de la Sprenghi se adeverise prea slabă ca să reziste mongolilor. Din punct de vedere edilitar însă, el era mai putin potrivit Tâmpa, acest părete verde şi drept, pierde din majestatea lui când e privit prea de aproape şi taie, cu umbra ei, orice avânt şi perspectivă […].

Marele incendiu de la sfârşitul secolului al XVII-lea a cauzat mari stricăciuni catedralei din centrul oraşului. Înnegrită de fum, i s-a zis de atunci înainte Biserica „Neagră”. Numele acesta i s-ar potrivi şi fără să fi fost prada flăcărilor, căci piatra din care e zidită, nisipoasă şi uşor de cioplit, are o fată întunecată. Nu seamănă nici cu marmora albă a Domului din Milano, nici cu piatra tramdafirie care dă catedralei din Freiburg im Breisgau acel unic aspect desfătat. Focul care în patru ceasuri a mistuit partea cea mai mare a Brasovului, un an după tipărirea Bibliei lui Şerban Vodă, a distrus pentru totdeauna în mare parte viziunea iniţială a arhitectului acestui monument de artă gotică. Aproape un secol biserica cu hramul Sfintei Mării rămase ruinata, cu acoperişul năruit şi dres numai cu scânduri, ca să nu plouă în casa Domnului. Când, în ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, un nou acoperiş de ţigle fu făcut, acesta nu mai avea proporţiile celui vechi, care lăsa libere galeriile laterale ca să se vadă bine dantelăria pietrei cioplite, ci cuprindea, sub căpriori uriaşi, otova, toată biserica. La o lungime de 84 de metri şi o lăţime de 38 de metri, avem o înălţime de 42 de metri a acoperişului, pe un zid de 21 de metri de înalt; turnul, de 69 de metri, abia depăşeşte înălţimea zidului cu acoperişul. Aceste cifre arată singure că proporţiile acestui edificiu nu sunt din cele mai fericite.

Dar focul din 1689, care a distus şi vitraliile ferestrelor – în locul cărora saşii din Braşov s-au mulţumit cu câteva geamuri colorate la poartă – nu va fi vinovat de toate defectele acestei clădiri. Concepută aşa de mare, poate crescând chiar în timpul cât se ridica, această catedrală depăşea posibilităţile materiale prevăzute în planul iniţial. Multe din podoabele arhitecturale caracteristice stilului gotic târziu lipsesc, precum lipseşte şi turnul al doilea. Cel rămas stingher n-are nici înălţimea, nici avântul turnurilor gotice. In cei peste o sută de ani cât a durat zidirea – la poarta sudică e însemnat anul 1477, ceea ce dovedeşte că abia atunci se terminaseră amănuntele clădirii – vor fi fost câteva cutremure de pământ – în secolul al XVI-lea sânt menţionate şapte – care vor fi tăiat cheful credincioşilor să ridice prea sus turnul şi să-i dea o formă prea ascuţită. Contraforturile, foarte puternice în partea sudică a bisericii, vorbesc şi ele de spirirul prevăzător al braşovenilor.

Interiorul catedralei a fost refăcut după cutremur. Aici s-a unit efectul produs de proporţiile măreţe ale stilului gotic, cu formele pline de gratie ale barocului ce era pe atunci stăpânitor. Puritatea stilului iniţial a dispărut, dar ea a fost înlocuită cu o concepţie căreia nu-i lipseşte bunul gust artistic. Stâlpii ce susţin bolta se înaltă ca la monumentele gotice, spre cer, şi portalele au ornamentaţia frumoasă a goticului târziu. Frumoasă e mai ales „poarta de aur” de la nord.

Aproape tot atât de nefastă ca marele incendiu a fost, din punct de vedere artistic, Reforma. Noua învăţătura a lui Luther a prins rădăcini adânci la saşii realişti şi neturburati de o fantazie prea vie. Un nou foc izbucni, cu văpaia nutrită de emulaţia şi exagerările novicilor. Peste vechi fresce se aşternu varul „curăţitor”; statuile fură scoase din interior, odoarele grele de metal preţios, lucrate cu răbdare de argintarii iscusiţi braşoveni fură topite în cuptoare, ca să dea material pentru monetele ce se băteau chiar în Braşov, iar odăjdiile scumpe ajunseră pradă moliilor. Abia au scăpat 33 de obiecte ce formează azi tezaurul bisericii, potire, sfeşnice, linguriţe şi alte scule preţioase, între care şi asanumitul „potir al maleficantilor”, din care se dădea, înainte de a fi executaţi, sfânta cuminecătură celor condamnaţi la moarte.

Procesiunile pompoase catolice dispar. Capelele din jurul Bisericii Negre se transformă şi sunt întrebuinlate pentru scopuri practice, iar în locul lor răsare „cartierul latin” al şcoalelor. Capela Sfântului Laurenţiu, care mai păstra şi după incendiu câteva fresce pe pereţii interiori, deveni magazie de mărfuri.

Dacă izbutim să domolim patriotismul local şi să privim Biserica Neagră cu ochi ce au văzut şi admirat şi alte monumente gotice, vedem că mărimea ei nu compensează unele lipsuri şi defecte, care nu sunt toate aduse de incendiul cel mare, ci unele se datoresc concepţiei iniţiale sau spiritului de economie al burghezului braşovean.

Deasupra intrării principale nu găsim rozeta mare cu vitralii multicolore, care să răspândească o lumină variată în interior. Portalul principal e apăsat şi scund. Ferestrele, care puteau fi mai mari, pentru că zidurile din care s-au tăiat sunt sprijinite pe dinafară de contraforturi puternice, nu au lungimea ce contribuie la impresia de avântat şi zvelt, caracteristică monumentelor gotice înghesuite între case, ca în cazul Bisericii Negre. Sfinţii de piatră şi ornamentele sculpturale exterioare, mâncate de vreme, nu au fost sculptate de cioplitori cu o imaginaţie prea variată. Monştri şi balauri ce scuipă apă de pe acoperiş probabil n-au existat niciodată. Când gresia prea moale a săpat găuri în piatra zidurilor, blocurile de stâncă n-au fost înlocuite cu altele mai tari ci, deschizându-se la Braşov o fabrică de ciment, părinţii oraşului avură năstruşnica dar economicoasa idee să înlocuiască cu ciment piatra mâncata de vreme.

Asemenea idei meschine au avut şi strămoşii lor când li s-au isprăvit banii şi li s-a răcit entuziasmul ca să ridice al doilea din turnurile proiectate. Atunci s-au mulţumit cu unul, şi acesta mai mic de jumătate. Acolo unde se termină acoperişul bisericii, se isprăveşte şi zidul turlei.

Si alte domuri gotice au numai un turn în loc de două, cum le visase arhitectul; şi în alte oraşe turnurile n-au ajuns la înălţimea intenţiei celui ce le proiectase fără să tină seama de paralele multe pe care le reclamă ridicarea lor; dar nu cred să fie multe de proporţiile celei din Braşov, la care să nu vezi decât ziduri şi acoperiş. Precum Tâmpa apasă asupra oraşului, aşa apasă acoperişul asupra bisericii, căci îi lipsesc turlele ca nişte săgeţi, să-i dea avânt, iar turnul actual, în patru muchii, ce se sfârşeşte la jumătate de drum, pare că e împrumutat de la o biserică de sat săsească şi e parcă frate bun cu Turnul Negru de pe Romuri.

În interiorul elegant boltit au scăpat de rigiditatea luteranismului câteva podoabe sculpturale şi o frescă ce ne permite să bănuim că, pe vremea când biserica era încă de rit catolic, arta, pusă în slujba casei Domnului, ar fi luat şi la saşii din Braşov o dezvoltare mai mare, iar pictura nu ar fi avut reprezentaţi abia în deceniile din urmă ale vremii noastre. Ea ar fi fost, probabil, continuată în gustul adus din patria germană, din care au răsărit ganiile unui Lucas Cranach, Dürer sau Grünewald, fără gratia şi armonica desfătare a pictorilor italieni, contemporani cu ei, dar cinstită şi serioasă, cu amănuntele studiate şi meticulos muncite, cu un desen conştiincios şi cu acea chinuitoare urmărire a unei idei fundamentale transcendente.

Braşovenii ar fi avut şi urmaşi ai acelui „lapicida” pomenit de documente, iar la sfârşitul secolului trecut, când au hotărât să ridice o statuie lui Honterus, la concursul publicat – la care s-a prezentat şi C. Storck din Bucureşti – comanda n-ar fi luat-o sculptorul berlinez, cu nume Scandinav, Harro Magnussen. Stăruia, dezvelită în 1898, cu ocazia a cinci sute de ani de la naşterea marelui reformator (care se născuse în Uliţă Neagră), arată cu mâna întinsă spre şcolile „latineşti” din fată, prin care învăţatul umanist voia – şi a izbutit – să întărească noua învătărură religioasă. Pe nişte bassoreliefuri se vede prima tipografie pe care el a înfiinţat-o la Braşov şi în care a tipărit şi diaconul Coresi cărţi romaneşti şi slavoneşti. şi o carte religioasă grecească se spune că ar fi fost imprimata aici. […].

Când la serbările împreunate cu dezvelirea statuii se adunară la Braşov saşii recunoscători din tot Ardealul, în cortejul impozant prin numărul participanţilor, îmbrăcaţi în mare parte în costume străvechi, prin liniştea gravă şi solemnă, ca şi prin ordinea ce fu păstrată, păşeau alăruri Jekelius, Servatius şi Fabritius, strănepoţii lui Jekel, Dieners şi Schmidt, iscusiţi meşteşugari. Însuşi marele Honterus îşi latinizase numele, căci el se numise în tinereţe Honter, cuvântul săsesc pentru „soc”.

Dar dacă luteranismul a fost cauza lipsei de podoabe din interiorul bisericilor săseşti, la Braşov găsim totuşi ceva ce nu a fost adus din tara de baştină, ci din Orientul policrom cu care saşii au stat în legături comerciale. Sunt covoarele orientale, deosebit de preţioase şi care trădează un gust rafinat la cei care le-au cumpărat sau le-au primit ca zălog de la domnii sau boierii refugiaţi la Braşov. Din 119 bucăţi, cele mai multe sunt din Asia Mică (nu persane), deopotrivă de frumoase în culori şi ca desen. Intre motivele lor, unul, pe care îl reproducem şi noi în fotografie, se numeşte de colecţionari „transilvan”. Când, la zile mari, ele împodobesc galeriile interioare ale Bisericii Negre – şi cea de la Bartolomei şi Sf. Martin de pe Strajă au câteva covoare orientale de preţ – bogăţia şi variaţia culorilor e aproape tot atât de strălucitoare ca a vitraliilor Sfintei Capele din Paris.

Un amănunt semnificativ: pe când eram copil, nu se ştia nimic de aceste covoare şi de valoarea lor. Ele erau ţinute fără grijă şi în mare parte deteriorate. A trebuit să vină la Braşov, din întâmplare, un cunoscător din Viena, ca să le descopere, în 1896, şi să atragă atenţia braşovenilor asupra bogăţiilor artistice pe care le posedă.

Si mai are Biserica Neagră două lucruri de care braşovenii suns mândri, cu drept cuvânt. Amândouă se disting înainte de toate prin mărimea lor. Se vede că proporţiile acestea au fost pe gustul saşilor, care au început clădirea în secolul al XIV-lea, ca şi al celor din trecut. Admiraţia pentru lucrurile „colosale” este, probabil, adusă din vechea lor patrie.

Mă gândesc la minunata orgă, cu nu mai putin de 4000 de ţevi, care a fosc clădită în 1839 în locul celei mici, care a căzut jertfă incendiului de la 1689. Româneşte, braşovenii îi zic „organe”, neologism întrebuinţat încă de Coresi. La orga cea nouă cânta, în tinereţea mea, organistul Geifrig, venit din Germania. Mai târziu îl urmă acel muzician subtil şi plin de poezie, Rudolf Lassel, care se refugia singur, cu câte un elev ce mişcă foii uriaşi în liniştea bisericei, ca sa cânte nemuritoarele şi savantele fugi de Bach. Ca neostoitul cantor de la biserica Sfânrului Toma din Leipzig, el se lăsa furat de farmecul unor improvizaţii ce făceau pe iubitorii de muzică curată să se adune în curtea Bisericii Negre şi să asculte pe cel ce nu avea idee de prezenta lor.

Din turnul greoi şi scund, care semăna aşa de putin cu turnurile gotice ale catedralelor din Viena sau Colonia, răsuna la zile mari şi festive, precum şi aunci când un credincios de seamă era dus la cimitir, un glas grav şi sonor, care îţi mângâia urechea şi te făcea să te opreşti să-l asculţi plin de evlavie.

Bunică-mea, care s-a născut în anul morţii lui Napoleon Bonaparte, povestea că urcarea „boancănului”, a acestui clopot uriaş, în turn s-a făcut cu foarte mari greutăţi şi a trebuit să se construiască un car anume care să suporte greutatea lui, de peste o sută de măji. Clopotele Bisericii Negre au fost turnate de mai multe ori din nou în cursul veacurilor; cel mare a păstrat tonul său grav şi frumos de când a fost turnat ultima dată.