Puscariu Sextil

Lipsa simţului pentru pitoresc a făcut ca Brasovul să se deosebească atât de mult de nenumăratele oraşele germane sau locuite de germani, ca Tyske Brygge – Podul Nemţilor – din Bergen, unde se aşezaseră pe vremuri „hanseanicii” din Germania de nord. Pitoreşti sunt cuiburi ca Rotenburg ob der Tauber în Bavaria sau cartiere ca Römer-ul din Frankfurt pe Main, sau atâtea străzi strâmte, şi întortocheate ca cele din Stuttgart, sau străduţa alchimiştilor din Praga. In locul lor, ai la Braşov străzi drepte si, pentru vremea când au fost croite, neobişnuit de late. Când oraşul s-a modernizat şi avea nevoie de căi de comunicaţie directe şi încăpătoare, străzile acestea au prins bine şi nu au trebuit să fie răscroite. Numai în cartierul cel mai vechi găseşti o stradelă numai pentru pietoni, a Sforii, sau cele două străzi scurte care converg, şi din cauza asemănării cu cele două coarne ale unei furci se numeau nemţeşte Străzile Furcii. Cel ce a tradus „Gabelgasse” româneşte a făcut din el „Uliţa Furculiţei”. Azi – nu prea stiu de ce – ele se cheamă Alecu Russo şi Mitropolitul Filitti. Cea dintâi nu e carosabilă. Nici străduţele de legătura, atât de frecvente în oraşele vechi şi o specialitate a Sibiului, ce trec prin curţi sau pe sub bolti de case, nu se prea întâlnesc. Excepţie face doar trecerea din piaţă pe sub boltitura unei case din Târgul Grâului în piaţă de „Sub Bucium”, sau prin curtea birtului „Gaura Dulce” la „scaunele” măcelarilor. şi intrarea pe Valea Lată se făcea pe sub o arcadă, iar la capătul dinspre Târgul Boilor, Uliţa Măcelarilor se termina cu o pasarelă boltită, unde era „America”, un fel de bar, care a fost – dărâmata prin anul 1892 şi care a fost expropriată de oraş cu suma de 10.000 de fiorini.

Dacă treci însă pe străzile atât de modern croite ale Brasovului, uniformitatea caselor, care-i dau un caracter unitar, ca în cele mai multe oraşe moderne, dovedeşte simţul de disciplină, dar şi lipsa de individualitate a proprietarilor lor, duşmani ai oricărui lux. Barocul n-a adus portalurile împodobite ale caselor „boiereşti” din apropierea „Burgului” din Viena, sau ale palatelor din Cracovia, ci doar câte o arcuire de zid ce nu costa prea mult, sau ici şi colo, inovaţia atât de practică a arhitectului parizian Mansart, care a întrebuinţat podul pentru „mansardele” ce înmulţeau, cu o cheltuială mică, camerele de locuit. Acelaşi spirit de economie a făcut ca pieţele Brasovului să fie goale, ceea ce mărea spaţiul pentru târgurile ce se ţineau aici. In fotografia de pe Tâmpa nu se mai distinge piaţa de „Sub Bucium”, căci pe Strada Mihail Weiss o parte mare a acestei pieţe, care odinioară era mai însemnată chiar decât cea mare, cu Sfatul la mijloc, a fost acoperită cu case. Se disting însă bine cele trei pieţe ale vechiului Braşov din care una, acolo unde Strada Hirscher dă în a Fanărilor, era Târgul Staielor şi serveşte azi ca târg de zarzavaturi „verdetăreselor”. Celelalte două, mai mici, de recunoscut în fotografie, sunt în Uliţă Neagră, la încrucişarea ei cu Târgul Boilor şi cu Mihail Weiss.

Am spus că niciun copac nu umbreşte golul acestor pieţe. Dar nu-l umple nici statuile care înfrumuseţează alte oraşe recunoscătoare pentru bărbaţii mari ai neamului, sau pentru cetăţenii care i-au făcut cinste. şi în privinţa aceasta Renaşterea a trecut alături de Braşov, fără să-l atingă. Cele două coloane ridicate în străzile principale ale Vienei şi Innsbruckului, Graben şi Maria Theresienstrasse, spre lauda cerului care le-a scăpat de flagelul ciumii, nu apar la Braşov, desi ciuma a făcut de câteva ori şi aici ravagii cumplite. Lipsa simţului artistic a pierdut în Braşov prilejul ca să înalte, deodată cu triumful temporar al catolicismului austriac, unul din cele mai caracteristice monumente ale barocului, coloana cu figuri chinuite şi întortocheate.

Era, adevărat, şi în piaţa cea mare un stâlp solid de piatră, care însă nu urmărea scopuri artistice, ci avea menirea să pedepsească în văzul tuturor pe cei vinovaţi de fapte infame. El era aşezat între Podul Bătusilor şi Sfat. La acest loc de frunte a căzut în 1688 capul lui Stephan Stenner, căpetenia breslei cizmarilor, care a avut imprudenta şi cutezanţa să se împotrivească cu arma în mână oştirii austriace care voia să intre în oraş.

În Braşov, Respighi n-ar fi putut cânta atât de sugestiv nici pinii, nici fântânile ce înfrumuseţează Roma. Aspra şi minunat de delicioasa apă rece de munte nu saltă în valuri spumoase din fântâni săpate în marmoră sau turnate în bronz, ca în Italia, nici nu ţâşneşte din conducte arteziene, ca în grădinile palatelor lui Ludovic al XIV-lea. Abia în veacul trecut, când s-au plantat teii pentru promenada dintre cele două porţi, a Căldărarilor şi a Vămii, s-a făcut, pe la 1810, şi o „fântână săritoare” (nemţeşte Springbrunnen) pe care am pomenit-o încă şi eu. In deceniul din urmă al veacului trecut, după introducerea apeductului, s-au mai făcut alte două fântâni cu joc de ape care se scurgeau în nişte avuze rotunde, una în „parc” şi alta în Groaveri, în fata gimnaziului românesc, desfiinţate însă după scurtă vreme.

Să nu fim însă nedrepţi! şi în piaţa erau două fântâni, care nu erau nici „tapuri” cu albii, nici puţuri cu ciutură. Amândouă aveau un fel de colivie mare de fier forjat, care se termina printr-o boltitură din acelaşi material. Au fost construite în 1814. Această îngrăditură, prin care se băga un scoc din tinichea ca să poată curge apa în vase, era aşezată pe un zid de piatră nu prea înalt. In fotografia reprodusă se vede această fântână de care, ca braşovean, eram foarte mândru. Ea a fost desfiinţată abia când staţiunea tramvaiului din piaţa se făcu tocmai pe locul acela, în anul 1892. Replica ei, înaintea vechii politii, pe partea opusă a pieţii, a fost desfiinţată încă prin anii cincizeci ai veacului trecut.

Să mai pomenim, în sfârşit, de două amănunte arhitectonice, ce n-au durat mult şi n-au avut imitatori, dovadă că nu erau pe gustul braşovenilor. Unul era format de arcadele Podului Bătusilor. Se pare că asemenea arcade erau şi în alte case cu prăvălii, scutind pe negustori să desfacă marfa lor în ploaie. Dar pe când în alte oraşe nu numai că ele s-au menţinut, ca în Bolzano-Bozen, sau au fost extinse asupra unei străzi întregi, ca în Paris, în Rue de Rivoli cea mai lungă, sau în Berna cea sumbră, unde o ordonanţă a primăriei prescrie ca toate casele nouă din centru să aibă la parter prăvălii cu arcade, în Braşov nu s-a păstrat nici urmă de ele.

A doua inovaţie a fost o încercare timidă de a adăuga unei case de colt de stradă o cornişă. Clădirea ce coteşte din Târgul Cailor în Sirul Botelor aparţinea, din secolul al XV-lea, vechii familii de patricieni Benkner – Hanăs Beagner al lui Coresi – şi a suferit diverse schimbări, până ce a ajuns sub târnăcop. Se vede că această ieşire din comun nu a fost apreciată nici de proprietarii de case, nici de zidari, care nu erau bucuroşi să complice felul lor tradiţional de clădit. Ca să întâlneşti alcovuri, cornişe şi alte asemenea fantezii la faţadele braşovene trebuie să ieşi în Şchei, unde casele au foişoare şi pridvoare, sau să faci o excursie până în Stupini, la conacul lui Trauschenfels. Dar în cetatea Brasovului locuiau oameni serioşi. Ba şi aici le va aduce veacul al XX-lea, când au venit atâtea elemente străine, fără tradiţie şi cu idei moderne.

În epoca prebaroc însă, ieşirea din comun şi tulburarea faţadelor cu elemente nouă şi costisitoare era ceva neobişnuit. Abia barocul a adus câteva schimbări, dar şi pe vremea lui, ca şi a rococoului şi a stilului Biedermeier, influenta nouă în arhitectură se cunoştea mai mult în interioare, unde stăpânea doamna casei, totdeauna mai aplecată să facă concesii modei. Mobila – despre care vom vorbi în unul din capitolele următoare – nu se vedea de afară, din stradă. Precum zidurile cetăţii izolau oraşul iar munţii despărţeau Ardealul de restul lumii, tot astfel pareţii locuinţei te puneau la adăpost de priviri indiscrete.

La ferestrele caselor vechi vedeam, când eram copil, câteva bătrâne cu ciorapul, la care ştiau împleti şi „pe dinafară”, aruncând priviri scrutătoare la trecători. Sotiroaia, Carcalechina, Zinca Şcolarului, Prunculeasa şi altele stăteau cu ceasurile în firidele zidurilor groase, ca nişte stafii din veacurile trecute, dar stafii simpatice ce erau bucuroase când le adresai o vorbă în trecere şi mai ales când le spuneai o noutate.

Totuşi, un stil ce se ivi la trecerea secolului al XVIII-lea într-al XIX-lea şi n-a durat decât câteva decenii, a lăsat câteva urme interesante în Braşov. Din Weimarul olimpianului Goethe şi al tulburătorului Schiller şi din Viena lui Grillparzer cel îndrăgostit de „ale mării şi ale iubirei valuri” şi a genialului Beethoven, neoclasicismul arunca valuri atât de puternice, încât chiar Brasovul a fost atins de ele. Un arhitect din capitala Austriei a fost chemat ca să clădească pentru familia von Herbertheim un mic palat cu scări spaţioase, nu strâmte ca la casele braşovene, şi cu un balcon spre stradă. Aici se mută generalul după ce oraşul a cumpărat-o cu 10.000 de fiorini – o sumă neobişnuită pe vremea aceea – pe seama celui mai înalt demnitar al stăpânirii austriace. Astăzi, în casa aceasta şi în saloanele ei luxoase e adăpostită Casina ronână. O fotografie ne permite să ne facem o idee despre cea ce se numea luxos pe vremea aceea. Exemplul lui von Herbertheim găsi imitatori. In Târgul Grâului – a cărui fotografie o reproducem de asemenea – stilul neoclasic a schimbat faţadele unor case vechi, precum e cea pe sub balconul căreia intri în piala Sub Bucium, sau a dat câte un portal cu ornamente frumoase.

Până şi în Uliţă Neagră, atât de izolată de zgomotul vieţii moderne, cu casele ei vechi şi fără prăvălii, vezi un balcon la casa în care şedea avocatul Popescu pe când eram eu copil. Adevărat că şi peste drum e o casă cu frumoase ornamente rococo, iar tocmai la capătul nordic al străzii s-a zidit, lingă zidurile cetăţii, o cazarmă, căreia îi zice tot „neagră”, ca străzii (care purta acest nume încă cu două veacuri înainte de marele incendiu). Tot în uliţă aceasta s-a deschis, însă numai în anul 1873, hotelul Unio, care nu prea avea un nume bun, şi în locul căruia a venit, în 1893, Grand Hotel, cu opt puţine – în Braşov le zicea „vane” – pentru băi. Hotelul Barosch, prefăcut din casa lui Montaldo din Uliţa Căldărarilor şi deschis în anul 1894, desi avea 48 de camere, baie şi chiar telefon, s-a închis nu peste mult timp după ce s-a deschis. Celelalte hotele erau în Brasovechi sau Blumăna, unde locuitorii erau mai putin rezervaţi fată de oaspeţi. Adevăratele hotele, în sens modern, Coroana şi Aro, sunt însă fiice ale veacului nostru. Vechea Coroană din Uliţa Vămii era mai degrabă un han, la care trăgeau aproape numai saşi din alte părti. Ea s-a zidit în 1823, pe locul postei celei vechi, şi a fost dărâmată în 1912. Vechiul han al oraşului avea, în 1519, două paturi pentru oaspeţi.

În tinereţea mea biserica catolică din Uliţa Vămii se transforma aproape pe nesimţite din germană în ungurească. Popii erau mai toţi şvabi maghiarizaţi, sau pe cale de a se ungurii – soartă care-i aştepta şi pe saşi dacă rămâneau catolici – dar gimnaziul de lângă ea era la început încă atât de putin maghiar încât întâiul ei director era românul Iacob Muresianu.

Pe vremea când biserica se zidea din nou în stil baroc, şi chiar mai târziu, când postul de director de liceu nu era incompatibil cu cel de conducător al „Gazetei Transilvaniei”, în Ardealul îmbibat de spirit austriac naţionalităţile erau puse în slujba casei domnitoare şi a catolicismului care o susţinea. Mai ales pe vremea absolutismului, dinastia avea un puternic aliat în funcţionarii ce introduseră sfânta birocraţie. Când „amploaiaţii” îşi făceau cruce, ei se gândeau „în numele împăratului”; dar pe cât de severi şi conştiincioşi erau în serviciu, pe atât erau de veseli, deschişi la vorbă şi dornici de bârfeli nevinovate, de muzică melodioasă şi de reviste umoristice, când ieşeau din birouri. Ei au imprimat şi Brasovului „cachetul” Vienei.

În marele cazan habsburgic fierbeau la un loc cehi şi poloni cu nume nemţesc şi nemţi cu nume cehesc sau polonez. Toţi erau numai austrieci. Capitala Ungariei locuită de germani, ofiţeri nemţi ai căror părinţi erau încă croaţi. Iată Austro-Ungaria înainte de dualism. La 1867 însă, monarhia s-a împărţit în două părti distincte, cea de dincolo de râuleţul Leita şi cea de dincoace. Cisleitania şi Transleitania deveniră cele două „sfere de influentă”, austriacă şi ungurească, ceea ce însemna că o parte era condusă de nemţi, iar cealaltă era lăsată la cheremul maghiarilor.

Dar când perucile uriaşe purtate de Ludovic al XIV-lea fură înlocuite cu perucile urmaşilor lui, Ludovic al XV-lea şi al XVI-lea, şi stilul baroc trecu în cel rococo, Austria era încă catolică şi germană. In Brasovul situat în afară de frământările politice, nici catolicismul, nici germanismul austriac şi nici stilul rococo şi Biedermeier, care i-a urmat, nu au avut o influentă mai mare asupra clădirilor publice şi particulare, spre deosebire de celelalte două oraşe mari transilvane, Sibiul şi Clujul, considerate drept „capitale politice”. Palatele baroce şi rococo, ca Brukenthal şi Banfi, vorbesc de aceste timpuri, când rafinata artă politică austriacă ştia să facă chiar din elita populaţiei băştinaşe exponenţii telurilor urmărite de Habsburgi. Iar catedrala din Blaj dovedeşte că acea parte din români care trecuse la Unire, îmbrăţişând Roma, a strâns în braţe Viena.

Din stilul rococo avem numai urme neînsemnate la Braşov. Cele două palate celebre, de la Schonbrunn lângă Viena şi Sans-Souci în Potsdam, erau două rivale neâmpăcate. De multe ori mă întreb dacă pentru poporul german n-ar fi fost o fericire dacă în lupta ce a izbucnit n-ar fi rămas învingător Frederic cel Mare, ci Maria Tereza. Desigur că sub ea şi urmaşii ei, imperiul german n-ar fi realizat progrese ca sub Hohenzollerni; dar sub conducerea austriacă germanii ar fi avut desigur acea înţelegere pentru alţii care lipseşte cu desăvârşire prusacilor rigizi, ce, tocmai din această cauză, sunt aşa de antipatici celor bruscaţi de ei şi chiar conaţionalilor lor din alte părti. […]

În copilă ria mea se cânta frumos şi se predica şi în Biseriaa Neagră şi în cea catolică. Acorduri grave de orgă făceau să vibreze, la vecernii pareţii goi ai catedralei gotice, iar prin aerul îmbibat de miros de tămâie al bisericii cu altare împodobite cu dantele şi flori, se înalta Ave Maria lui Schubert cel catolic, nemuritorul izvor de melodii de la Viena. De pe amvonul acestei biserici catolice se auzea glasul blând al printului Hohenlohe, frate sau văr cu fercheşul ofiţer de husari care frângea inimele braşovencelor. Cei ce-l ascultau însă nu mai erau decât în parte germani, căci multi din ei nu mai vorbeau nemţeşte decât cu părinţii lor, iar cu copiii întrebuinţau „limba statului”, maghiara.

De pe amvonul Bisericii Negre răsuna însă vocea unui orator cu glasul sonor şi cu accente vibrante de admonestare, „popa ăl mare”, Fnanz Obert, care striga credincioşilor săi: „Faceţi copii!” […]

De fapt statistica din 1890 arăta că din 30.739 de locuitori (civili), saşii, odinioară populaţia majoritară a Brasovului, rămăseseră numai cu 9578 de suflete, pe când românii erau 9758, iar maghiarii 10.441, între care izraeliţi 769 (armenii şi germanii maghiarizaţi nu se pot deosebi de unguri în datele recensământului). Numă rul maghiarilor creştea, pe măsură ce se industrializa oraşul, prin muncitorii din fabrici, veniţi mai ales din Săcuime. […].

Deoarece o parte din ungurii veniţi în Braşov nu era nici catolică, nici evanghelică, ci de rit calvin, s-a zidit, prin 1890-1891, pe Bulevardul Ferdinand, pe care ne-am plimbat în capitolul prim, biserica reformată. După obiceiul adoptat până acum, ar trebui să vorbim despre stilul acesteia. Dar daca mă întrebaţi în care stil e zidită, trebuie să vă răspund că nu stiu. Sau: în niciun stil consacrat, cel mult în felul fiantezist şi individual al sfârşitului de veac XIX. Ea seamănă aidoma cu modelele dintr-un album de pietre colorate „Anker”, pe care le căpătam dar de Crăciun şi din care clădeam case. Când a început ridicarea acestei biserici, alt vânt bătea la Braşov; lipsa de stil era însă tot aşa de pronunţată.

Prin decretul imperial pornit din cancelaria luminatului fiu al Mariei Tereza, care dădu lovitura de gratie conservatorismului, desfiinţând privilegiile şi deschizând porţile Cetăţii şi pentru altă lume, şi-au făcut intrarea în oraş oameni noi, cu idei nouă. Compania grecească de negustori, care de mai de mult avusese dreptul să facă negoţ în Braşov, avea mai întâi o capelă în Târgul Boilor, apoi îşi zidi în anul 1787 o biserică în Târgul Cailor. Acest locaş sfânt este îndărăt, în curte; spre stradă e o casă mare. „Aici te-ai născut tu”, îmi zise odată tata, pe când treceam pe dinaintea ei, „si aici a murit maică-ta, după ce te-a născut”, se gândi el. Ea nu e îngropată „la greci”, dar în cimitirul de lângă zidurile Cetăţii odihnesc osămintele unui descendent al Brâncoveanului (30).

Interiorul bisericii are odoare bogate: între ele un foarte frumos epitaf, cusut în Viena în 1716. In ea stăpâneşte atmosfera de cucernicie a ortodoxismului. „Grecească” i se zicea fiindcă negustorii care o zidisercă erau veniţi din, Peninsula Balcanică şi aveau sentimente greceşti. Panaiot Nica a făcut bisericii donaţiuni importante, ca şi alti ctitori de origine macedoromână, toţi negustori cu vază şi cu avere. Au sprijinit-o însă şi boierii din Tara Românească pribegiţi la Braşov. Brâncoveanu, Văcărestii şi alte fete simandicoase, care mai înainte stăteau în Şchei şi umblau la Sfântul Nicolae, trecură la Sfânta Treime, ale cărei catastife înregistrează de aci înainte numele unui Sutu, Mavrcocordat şi alţii.

Pe când eram copil, la noi în casă se vorbea mult de procesul românilor cu grecii pentru această biserică. Dar cu toată argumentaţia strânsă a unchiului meu Ioan cavaler de Puşcariu, funcţionar superior în Ministerul cultelor din Budapesta, şi cu toată apărarea avocatului N. Străvoiu din Braşov, guvernul din Pesta, care nu vedea cu ochi buni ridicarea românilor, dădu dreptate grecilor. De acum înainte o mână de greci problematici puse stăpânire pe averile lăsate în cea mai mare parte de români evlavioşi, beneficiind de casele şi venitele considerabile ale acestei biserici, la care slujea pe vremea mea un preot cu camilafcă, adus din Grecia.

Istoria noastră e plină de înstrăinări de avere românească, încât nici această nedreaptă sentinţa a Curţii din Budapesta n-a putut tine în loc mersul victorios al românismului. Doisprezece ani după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, negustorii români din cetatea Brasovului izbutiră să-şi agonisească în plin centru al oraşului un loc pe care construiră o casă de rugăciuni numai pentru ei. In tinereţea mea s-a ridicat pe acest loc, la 1895-1896, în Târgul Grâului, şi biserica Sfintei Adormiri. Prim-epitrop al acestei biserici şi efor al scolii de lângă ea a fost strămoşul meu, negustorul Gheorghe Nica.

Iorga, marele meşter al cuvântului şi-a intitulat, scurt şi pregnant, Sate şi preoţi un volum despre Ardeal. De fapt, în satele mici şi necăjite s-a menţinut populaţia băştinaşă a acestei provincii româneşti, condusă de slujitorii altarului. Despre locuitorii români ai oraşelor s-a scris prea putin. Ei merită însă o mai mare atenţie, şi între ei cu deosebire braşovenii.

În cetatea Brasovului, în care n-au putut pătrunde mult timp scheienii, au intrat împreună cu negustorii greci, care nu însemnau pentru patriciatul săsesc nicio primejdie, căci erau putini şi în cele mai multe cazuri trecători, şi negustori români. Veacul al XVIII-lea şi întâia jumătate a celui următor au însemnat epoca de înflorire a comerţului românesc. Până la nouăzeci la sută din tot negoţul braşovean era în mâini romaneşti. „Negustori şi oraşe” ar putea fi titlul unui nou volum despre românismul din Ardeal.

Aceşti români din Cetate se deosebeau de cei din Şchei. In graiul lor se strecurară cuvinte de origine germană (precum sunt mai multe din cele date de noi între ghilimele) şi locuţiuni modelate după nemţeşte, iar în obiceiurile lor câteva împrumutate de la saşi. In locul antiriului, negustorii veniţi din Împărăţia turcească îmbrăcară haina nemţească. „Nemţesc” înseamnă, în cazul acesta, „săsesc”, dar mai cu seamă „austriac”. Cu Viena care avea o biserică grecească şi o colonie de macedoromâni (din care se ridicară bogătaşi şi mecenaţi ca Şină şi Dumba, baroni austrieci, şi în care un magazin din centrul oraşului se numea „La printul Ipsilanti”), negustorii braşoveni aveau legături stabile. Viena era egal cu Europa şi pentru oaspeţii din Principate. Un Enăchită Văcărescu a fost primit cu amabilitate la un „asambleu” din capitala Austriei. Fiii negustorilor români din Braşov studiau în secolul al XIX-lea la universitatea vieneză, şi unii din ei se stabiliră în oraşul studiilor lor, ca chimistul Nicolae Teclu, membru al Academiei Române, sau doctorul Sterie Ciurcu.

În tabăra imperială a luptat la 1848 legiunea din Tara Bârsei sub conducerea lui Costache Secăreanu, pe când socrul acestuia (si străbunicul meu), mai înainte pomenitul Gheorghe Nica, primea în casa sa ospitalieră pe fugarii revoluţionari moldoveni, Balş, Alecsandri, Sion şi alţii. […].

Un răsunet puternic avuse pe vremea părinţilor mei împuşcarea lui Maximilian de Mexico, nefericitul frate al lui Franz Josef. Doar acel bătrân întunecat şi cu fata pământie, care umbla solitar, în tinereţea mea prin străzile Brasovului, legănându-şi capul greu pe picioarele rănite în timpul revoluţiei, tribunul de la 48, Axente Sever, la fiecare dramă nouă în familia Habsburgilor – şi au fost multe – murmura: „Pedeapsa lui Dumnezeu!”

Cu saşii, negustorii din Cetate se înlelegeau destul de bine, căci erau ca şi ei, oameni practici şi harnici. Dar raporturi mai strânse nu existau între saşi şi aceşti valahi […] al căror lux îl considerau ca o slăbiciune de caracter. Cu atât mai mult apreciau însă „beamterii” şi ofiţerii austrieci firea deschisă, frumuseţea şi hainele româncelor, cu care dansau graţiosul lăncier şi pluteau în paşii mazurcelor şi ai valsurilor lui Lanner şi Strauss.

Vremurile nouă nu se potriveau însă cu traiul patriarhal al negustorilor veniţi din Orient, ai căror copii se îndepărtară de meseria părinţilor şi se înstrăinară de Braşov. In a doua jumătate a secolului trecut negoţul trecu din mâinile românilor în ale armenilor, evreilor şi saşilor, care înţeleseră că tehnica modernă cerea o adaptare a metodelor învechite de a face comerţ.

Când în Târgul Grâului, pe un loc cumpărat de un negustor român, se ridică biserica Sfintei Adormiri, fu ales stilul bizantin, care convenea credinţei noastre. Micul turn al faţadei avea singura cupolă ce pătrunse în centrul oraşului. Planurile le făcuse un sas din Braşov, inspirându-se, desigur, de la biserica Domniţei Bălaşa din Bucureşti. Nu era întâia oară că saşii lucrau după gustul muşteriilor români. Argintarii iscusiţi ştiau bine cum trebuiau turnate şi aduse din ciocan bijuteriile şi sculele cerute în ţările vecine, cei ce făceau lăzi înflorite de Braşov, ploşti de lemn, precum şi olarii pentru ulcioarele de lut ars, născoceau figuri (cerbi şi păsări) care românilor le plăceau. Meşteri zidari saşi erau aduşi în ţările române ca să ridice biserici mari şi luxoase, ca acel Vitus-Veit care a fost chemat la Curtea de Argeş.

În stil bizantin e şi biserica unită ce s-a zidit după cealaltă Unire, cea mare, în strada Iorga. Ea face parte din sirul de catedrale şi biserici pe care neamul le-a ridicat în amintirea realizării visului secular. După 1918, numărul funcţionarilor greco-catolici crescând, cu deosebire sub Consiliul Dirigent, s-a mărit şi prestigiul lor. Uniţii, care erau numai 378 (fată de peste 9000 de ortodocşi) după statistica din 1890, cerură o biserică pentru ei în cea mai frumoasă parte a Brasovului.

Afluxul românilor din alte părti la Braşov începuse însă cu un veac înainte. Cu înflorirea negoţului nu veniră numai macedonenii, ci şi români din Tară, din întregul Ardeal şi mai ales din împrejurime. şi din Şchei coborâră în Cetate negustori vechi şi recenţi. Fraţii Stănescu, care pe vremea mea erau cei mai de seamă comercianţi din Cetate, erau de pe Valea Prahovei, marele filantrop Nită Iuga era originar de la Hunedoara, Mandragiu şi fraţii Eremias şi Savu din Săcele. Dintre rudele mele mai apropiate, după mamă şi bunică, erau veniţi: din Macedonia, Nica şi probabil Ciurcu; din Buzău, Dima; din Şchei, Voinescu şi Florian.