R. J. Knecht caterina de medici

Ameninţând să provoace un război franco-spaniol, eşecul lui Genlis a făcut valuri în întreaga hartă politică a Europei, în special veneţienii erau supăraţi, pentru că erau îngroziţi de perspectiva de a pierde sprijinul spaniol împotriva turcilor. L-au trimis pe Michieli, unul dintre cei mai pricepuţi diplomaţi ai lor, la Paris în încercarea de a evita un confict şi, în prezenţa lui, Caterina 1-a obligat pe Carol IX să declare că supuşii săi îi nesocotiseră ordinele pornind spre Flandra şi că dorea să trăiască în pace cu vecinii. Dar nesinceritatea lui a ieşit la suprafaţă după ce mama sa a plecat la Châlons să îşi vadă fiica, ducesa de Lorena, care se îmbolnăvise pe drumul spre Paris. Profitând de absenţa Caterinei, Coligny 1-a forţat pe Carol să declare război. Retz şi Birague au avertizat-o pe Caterina, care s-a întors în grabă la Paris. A urma o scenă violentă, ea acuzându-1 pe fiul său că se baza pe cei care încercaseră să îl ucidă şi că preda regatul protestanţilor prin antrenarea într-un război cu Spania.

Nevrând să fie martora prăbuşirii regatului după tot ceea ce ea făcuse pentru a-1 creste pe fiul său şi a-i păstra coroana, Caterina a cerut permisiunea să se retragă în locurile natale dacă el persistă cu politica belicoasă. Apoi au avut loc două întâlniri ale consiliului, la 9 şi 10 august, în care comandanţii militari – Montpensier, Nevers, Cosse, Anjou şi poate Tavannes – au vorbit în favoarea păcii. Aflându-se în minoritate totală, se spune despre Coligny că ar fi murmurat către Caterina: „Doamnă, dacă regele ia o hotărâre împotriva unui război, să îl ferească Dumnezeu de altul, din care nu va mai putea să iasă.”33 Nimeni nu ştie cum avea să fie luată remarca de Caterina. Ea a fost suficient de liniştită de decizia consiliului ca să se întoarcă la ducesa de Lorena, la Montceaux.

Totuşi, la întoarcerea în Paris, la 15 august, a descoperit că nu se schimbase nimic. Alba dorea să ştie de ce 3000 de hughenoţi se adunaseră la graniţă, lângă Mons, şi de ce Coligny aduna 12000 archebuzieri şi 2000 de călăreţi. Conform ambasadorului veneţian, se ştia că nobilii hughenoţi, care veniseră la Paris pentru căsătoria lui Navarra, aveau ordine ca după aceea să îşi continue drumul spre Flandra.

Căsătoria lui Henri de Navarra cu Margareta de Valois a avut loc la Notre-Dame la 18 august, fără beneficiul mult-căutatei dispense papale. Ceremonia, care necesitase timp îndelungat de pregătire, a fost neobişnuită datorită diferenţei de religie dintre mireasă şi mire. Henri nu a asistat la liturghie, locul său fiind luat de Anjou. Binecuvântarea nupţială a fost dată de cardinalul de Bourbon în faţa mulţimii, pe o platformă de lemn care fusese special construită vizavi de faţada vestică a catedralei, în timpul nunţii, Coligny a remarcat steaguri hughenote, capturate la Moncontour, expuse în catedrală. „Trebuie să le dăm jos curând”, a spus el, „şi să le înlocuim cu unele mai potrivite.”34 Fără îndoială, PACEA FALSĂ (1570-1572) se gândea la cele spaniole. Prânzul nupţial, servit în palatul episcopului, a fost urmat de mai multe zile de festivităţi sub forma balurilor, carnavalurilor şi turnirurilor. Acestea fuseseră organizate de Anjou şi legenda spune că a pus în scenă imitaţii de bătălii în care hughenoţii au fost umiliţi în mod deliberat.

Privind în urmă, putem spune că ar fi fost înţelept din partea lui Coligny să se ducă acasă după nuntă. Se pare că vărul lui, mareşalul Montmorency, care a părăsit capitala la 20 august, 1-a sfătuit să facă acelaşi lucru, dar el a preferat să rămână pe loc. Scriindu-i soţiei sale la 18 august, el a explicat că „regele mi-a promis să acorde mai multe zile clarificării problemei referitoare la multe plângeri din acest regat asupra încălcărilor Edictului, pentru care trebuie să mă fac de ajutor cât mai mult, deşi aş dori foarte mult să vă văd…”.35 De la începutul lui august avuseseră loc mai multe ciocniri violente între hughenoţi şi catolici. Amiralul dorea să vadă că se face dreptate, dar grija sa rămăsese la Ţările de Jos.

TENTATIVA DE ASASINARE A LUI COLIGNY (22 AUGUST 1572)

La 22 august, între orelelO şi 11 dimineaţa, Coligny se întorcea pe jos de la o întâlnire de consiliu la Luvru, la reşedinţa sa din strada Bethisy, când a fost lovit de un glonte de archebuză tras de la etajul întâi al unei case.3 în acel moment, se apleca să îşi potrivească pantoful; altfel, ar fi fost ucis cu siguranţă, în schimb, şi-a pierdut degetul arătător de la mâna dreaptă, iar braţul stâng i-a fost fracturat, însoţitorii săi s-au grăbit să ajungă la casa din care s-a tras şi au găsit archebuză, care încă mai fumega, la o fereastră deschisă. Totuşi, atacatorul fugise. Nu a fost niciodată identificat cert, dar se crede, în general, că trebuie să fi fost Maurevert, care încercase să îl ucidă pe amiral în 1569.

Caterina a primit ştiri despre tentativa de asasinat fără să arate vreo emoţie: s-a ridicat de la masă şi s-a retras, în linişte, în camera sa. Totuşi, ambasadorul spaniol credea că arăta de parcă s-ar fi aşteptat la asemenea veşti, între timp, renumitul chirurg Ambroise Pare, a fost adus de urgenţă la patul amiralului din Hotel de Bethisy, unde se adunaseră mai mulţi nobili hughenoţi, şocaţi şi furioşi. Degetul arătător al lui Coligny a fost amputat, iar glonţul i-a fost extras din cot. În acea după-amiază regele, Caterina şi toţi curtenii de frunte, dar nu şi Guise, 1-au vizitat pe amiral. Carol a promis să îl pedepsească pe atacator.

Preşedintele parlamentului, de Thou, şi un consilier, Cavaignes, au primit ordin să deschidă o anchetă judiciară. La 22 august, regele i-a informat pe toţi ambasadorii străini despre ceea ce se întâmplase. Scriindu-i lui La Mothe-Fenelon, ambasadorul său în Anglia, el i-a învinuit pe Guise pentru crimă. „Această faptă mârşavă”, a spus el, „vine din duşmănia dintre casele de Châtillon şi de Guise”.

Părerea a fost confirmată de anchetă: casa din care se trăsese focul îi aparţinea ducesei de Nemours. Atacatorul fusese plasat acolo de Chailly, surintendant des affaires al ducelui de Guise. Calul cu care atacatorul scăpase provenea din grajdurile Guise. Fără a aştepta să fie incriminat, Guise i-a cerut regelui permisiunea de a părăsi Parisul. Aceasta i-a fost acordată, dar, în loc să părăsească oraşul, ducele s-a închis în Hotel de Guise. Ştiind că Parisul era un focar de extremism catolic, Coligny i-a cerut regelui protecţie armată. Anjou a trimis 50 de archebuzieri sub comanda căpitanului Cosseins (un duşman personal al amiralului) pe strada Bethisy. Scopul real al detaşamentului se poate să fi fost împiedicarea prietenilor lui Coligny de a-1 scoate din ţară, cum doreau unii.

Caterina a fost acuzată de mulţi istorici că a instigat uciderea lui Coligny.

Cel mai recent biograf al său, Ivan Cloulas, nu are nicio îndoială. Relatarea lui, care repetă o lungă tradiţie, poate fi sintetizată după cum urmează: Caterina ajunsese la limita rezistenţei. Toate eforturile ei din trecut pentru a păstra regatul copiilor ei păreau să fie distruse de dragul unei aventuri periculoase în Ţările de Jos, pe care amiralul o promova, pentru a-i ajuta pe coreligionarii olandezi. El obstrucţionase politica ei de pacificare în fiecare moment, organizase rebeliuni şi acum ameninţa să îi ia locul de mentor al regelui. Avea să îi permită să o înlocuiască, sau poate chiar să o trimită într-un exil florentin?

„îndepărtarea lui Coligny”, scrie Cloulas, „a fost pentru Caterina nu numai o măsură de salvare personală, dar şi una de salvare publică”.37 Odată hotărârea luată, ea s-a ocupat de sarcină cu tot apetitul pentru răzbunare care o determinase, în trecut, să angajeze ucigaşi şi vrăjitori pentru a-1 elimina pe amiral. Nu trebuia să caute acoperire: Guise şi clienţii lor se adunaseră la Paris pentru nunta fiicei ei. Caterina a ajuns la o înţelegere cu mama ducelui, Anne d'Este, ducesă de Nemours, care dorea să răzbune moartea primului ei soţ. Maurevert a fost trimis, ordonându-i-se din nou să îl ucidă pe amiral. Fapta trebuia să se întâmple după cununie. Cu Coligny îndepărtat, Henri de Navarra avea să fie ţinut ostatic pentru a preveni represaliile hughenote.

Cam atât despre povestea tradiţională, care este încă larg acceptată. Totuşi, recent s-a făcut o încercare de a o disculpa pe Caterina. În 1973, Nicola Sutherland a subminat povestea tradiţională, atrăgând atenţia asupra contextului internaţional. Folosind multe surse contemporane, inclusiv depeşe ale ambasadorilor, ea a dezvăluit o reţea vastă şi uluitoare de relaţii şi interese care implicau familia de Guise, Spania, papalitatea, Anglia, Veneţia, Turcia şi altele. Se pare că se teşea un mare complot ultracatolic pentru a împiedica intervenţia franceză în Ţările de Jos, căsătoria lui Navarra şi pentru a-i „elimina” pe hughenoţi, în general. Planul a fost prezentat cu aplomb de nunţiul papal din Spania, cardinalului de Como într-o scrisoare scrisă la 5 august 1572. Era timpul, a argumentat el, ca regele Carol IX să îşi scape regatul de hughenoţi. Amiralul se afla la Paris, ai cărui locuitori catolici puteau fi aţâţaţi cu uşurinţă. Filip II avea apoi să îşi folosească toată puterea (forţele lui Alba) pentru a readuce Franţa la gloria sa de odinioară, mărind, astfel, siguranţa regatului său.38

Sutherland respinge, de asemenea, ceea ce ea descrie ca „teoria infatuată a geloziei materne”, care derivă din Discours du roi Henri III, o lucrare necunoscută până în 1623. Sutherland argumentează că influenţa lui Coligny asupra regelui a fost exagerată de istorici, care s-au bazat pe Memoires de l'Estat de France, o lucrare contemporană afectată de o cronologie neatentă. Amiralul, afirmă ea, nu s-a întors la curte după prima lui şedere de cinci săptămâni, până la 6 iunie 1572. Astfel, el nu putea să fie în centrul favorurilor regelui în mai.

Nici influenţa sa nu putea fi mare în iunie, când sfatul său a fost respins de rege, sau în august, când treburile de stat au fost, practic, suspendate datorită sărbătorilor nupţiale.39 Dar, după cum a arătat Marc Venard, teoria „geloziei materne” se poate să nu fi fost „infatuată” deloc. La 2 septembrie, nunţiul Salviati a informat de la Paris că amiralul stârnise gelozia reginei-mamă (grandissima gelosia) câştigând atât de mult teren în ochii regelui încât, efectiv, îl conducea.

Venard contestă, de asemenea, afirmaţia lui Sutherland că amiralul nu avusese niciun prilej de a-1 influenţa pe rege imediat după ce se întorsese la curte, în iunie. Salviati menţionează două întâlniri lungi între Coligny şi Carol. „In cealaltă seară” (21 iulie), scrie el, „când regele a spus că se dezbracă pentru culcare, imediat ce toţi au plecat, amiralul a intrat în camera sa şi a rămas singur cu regele pentru foarte mult timp”. Cu al doilea prilej (5 august), Coligny a rămas încuiat cu Carol şi patru secretari de stat de la 11.30 seara până la 2 dimineaţa.

Aceasta a provocat un zvon că urma să fie declarat războiul.40

Bazându-se pe cercetările lui Sutherland, Jean-Louis Bourgeon a susţinut că guvernul spaniol se afla în spatele atacului asupra amiralului. „Complotul pus la cale împotriva lui Coligny”, scrie el, „mi se pare de o amploare total diferită de reglările vulgare de conturi între clanurile feudale rivale”. 41E1 arată că, încă din septembrie 1571, Filip II regreta că regele Carol IX nu profitase de întoarcerea lui Coligny la curte pentru a-1 aresta şi decapita. La începutul lunii august 1572, ambasadorul spaniol a scris despre mai multe lucruri care se plănuiau şi care aveau să se întâmple după festivităţile de nuntă. Deşi mulţi erau neliniştiţi, Filip II şi Alba şi-au păstrat o aparenţă calmă, ca şi cum ar fi ştiut deja că se pregătea o lovitură. Bourgeon ia atitudinea lui Filip drept dovadă a măiestriei sale diplomatice care, după părerea lui, o făcea pe Caterina, cu duplicitatea ei, să nu-i ajungă nici până la glezne. De asemenea, ia învinuirea lui Carol IX şi a mamei sale de către ambasadorul spaniol, după atacul asupra lui Coligny, drept recunoaşterea vinovăţiei.42

Probabil că adevărul nu va fi vreodată cunoscut. Ceea ce este evident este că mulţi oameni, inclusiv Caterina, aveau motive serioase să dorească să scape de Coligny. Poate că ei i s-a atribuit o parte mai mare din vină decât ar fi meritat. Caterina a fost ţinta propagandiştilor hughenoţi înfuriaţi de Noaptea Sf. Bartolomeu şi puternic influenţaţi de misoginism şi xenofobie. De asemenea, este adevărat că mai multe surse (de ex. Memoriile lui Tavannes, cele ale Margaretei de Valois şi Discours du roi Henri III ă un personnage d'honneur et de qualite) pe care s-au bazat mai multe generaţii de istorici nu au fost publicate până în 1620 şi, de aceea, sunt suspecte; totuşi, dacă poveştile pe care ei le spun uneori par excesiv de colorate, ele nu pot fi respinse întotdeauna.

Absolvirea Caterinci ar fi prea mult. Nu era o sfântă şi s-a ocupat, cu siguranţă, de asasinate politice. Răspunderea ei pentru tentativa de crimă asupra lui Coligny este o problemă deschisă şi probabil că va rămâne astfel.43

MASACRUL DIN ZIUA SF. BARTOLOMEU (24 AUGUST 1572)

Atentatul la viaţa lui Coligny a fost urmat, două zile mai târziu, de Noaptea Sf. Bartolomeu. Încă o dată, adevărul este greu de desluşit din masa de relatări partizane. Pare improbabil că atacul asupra amiralului a fost lovitura de deschidere în campania împotriva hughenoţilor, în general. Chiar dacă ar fi fost încununat de succes, ar fi fost o gafă tactică majoră, pentru că i-ar fi avertizat pe conducătorii hughenoţi de ameninţarea care plana asupra lor.

Probabil, aceştia ar fi părăsit Parisul şi ar fi început un nou război civil.

Eşecul atacului a provocat panică la curte. Conform lui Tavannes, regele şi consiliul său, care s-au întâlnit la Luvru la 23 august, au decis că războiul civil devenise inevitabil. Ei au considerat că este „preferabil de câştigat o bătălie în Paris, unde se aflau toţi conducătorii, decât de riscat una în teren, ducând la un război periculos şi nesigur”. Memoriile lui Tavannes, care au fost scrise de fiul lui mult după evenimentele descrise, ar putea să nu fie de încredere, PACEA FALSĂ (1570-1572) dar catolicii se temeau cu adevărat de o răscoală hughenotă după atacul asupra conducătorului lor. Zvonurile despre un complot pentru a-1 ucide pe rege şi familia sa şi de a ocupa capitala erau persistente, iar Carol IX şi-a adus aminte fără îndoială, de Surprise de Meaux. Se poate să îi fi venit ideea unei lovituri anticipate. Oricum, putem fi aproape siguri că la 23 august el a ordonat eliminarea liderilor hughenoţi, iar Caterina era aproape sigur de partea acestei hotărâri.

Răspunderea majoră pentru masacru a fost dată gărzilor regelui şi celor ale ducelui de Anjou care serveau sub comanda lui Guise, Aumale şi a altor catolici, Rolul jucat de autorităţile municipale este mai puţin clar. Prevot des marchands.

Jean Le Charron, a fost chemat la Luvru la sfârşitul zilei de 23 august şi a primii ordin să ia toate măsurile necesare pentru siguranţa oraşului.

Masacrul a început înaintea zorilor zilei de 24 august, când membrii gărzii regale, conduşi de ducele de Guise, au năvălit în Hotel de Bethisy şi 1-au ucis pe Coligny, aruncându-i trupul pe fereastră. Ştergându-şi sângele de pe faţă Guise a spus: „El este. Îl recunosc”. Apoi a dat cu piciorul în cadavru. Cinev^ a tăiat capul lui Coligny şi 1-a dus la Luvru pentru a-1 arăta regelui şi mame sale. Mai târziu, a f ost îmbălsămat şi trimis la Roma pentru ca papa şi cardinali să îl vadă.44 între timp, restul corpului amiralului a fost mutilat de o mulţimi catolică şi târât pe străzile Parisului zile întregi, înainte de a fi atârnat în spânzuj rătoarea de la Montfaucon. Până la urmă, a fost coborât şi îngropat în secre1| Soarta crudă a amiralului i-a asigurat un loc în panteonul martirilor protestanţi.

După ce Coligny a fost ucis, clopotul de la Saint-Germain-l'Auxerroil a dat semnalul pentru un măcel în masă al hughenoţilor parizieni. Ucigaşii a putea fi f ost încurajaţi de Guise, care a fost auzit spunând că măcelul a fost ceru de rege. Parizienii erau foarte dornici să creadă că, în sfârşit, Carol îşi folosişi autoritatea de partea lui Dumnezeu şi a purificării naţionale. La 11 dimineţa Ie Charron 1-a vizitat pentru a se plânge de vărsarea de sânge şi de distrugeri în acea după-amiază, Carol a ordonat curmarea uciderilor, dar totul a continua aproape încă o săptămână. Lăcomia şi gelozia au alimentat adesea violenţi ca şi alcoolul. Dar numai o mică parte a parizienilor a participat la violenţe restul au stat în spatele uşilor închise. Chiar şi aşa, mulţi au aprobat măcelu înflorirea bruscă a unui tufiş de păducel din Cimetiere des Innocents a fo^ văzută ca un miracol care arăta bucuria lui Dumnezeu faţă de distrugerea li Coligny şi a prietenilor săi. Hughenoţii par să fi opus puţină rezistenţă. Mul* dintre ei au fost târâţi din paturile lor şi omorâţi înainte de a se putea adun pentru a se apăra. Unii şi-au acceptat chinul ca pe o judecată impusă de Dumnezei alţii s-au salvat renegându-şi credinţa sau plătind o răscumpărare. La curt< prinţii de viţă nobilă – Navarra şi Conde – au fost cruţaţi, dar li s-au dat tr< m alternative: lepădarea de credinţă, moarte sau închisoare pe viaţă. Navarra şi-a lepădat credinţa; Conde a făcut la fel, după ce, iniţial, a opus rezistenţă.

Masacrul nu s-a limitat la Paris. Hughenoţii au fost măcelăriţi în multe oraşe, de obicei la aflarea veştilor despre întâmplările pariziene, în unele oraşe, uciderea a fost făcută de autorităţile locale metodic, cu sânge rece; în altele, a fost opera mulţimilor dezlănţuite; dar peste tot ucigaşii credeau că ascultă de dorinţele regelui. Unii nobili, se pare, s-au refugiat în provincii din capitală, cu mesajul că regele dorea ca toţi hughenoţii să fie exterminaţi. Ordinele sale, când au fost emise, până la urmă, nu erau defel clare sau constante.

A fost premeditat masacrul? Mulţi contemporani, atât catolici cât şi protestanţi, au crezut că a fost. Lorena, de exemplu, voia ca meritul să îi fie atribuit familiei sale; el a sugerat că fusese plănuit de Guise. Protestanţii, ca şi pastorul din Geneva, Simon Goulart, erau la fel de siguri că masacrul fusese plănuit, poate cu ani înainte. El a afirmat că planul începuse în 1570, cu edictul de la Saint-Germain, ai cărui termeni generoşi fuseseră atent concepuţi pentru a induce hughenoţilor o falsă senzaţie de siguranţă. Guvernul îi ademenise pe Coligny şi prietenii săi la Paris sub pretextul pregătirii războiului împotriva Spaniei dar, de fapt, pentru a-i ucide.46 Ideea că masacrul a fost premeditat are şi susţinători moderni, „în ciuda desfăşurării sale în două etape (22 şi 24 august)”, scrie Bourgeon, „mi se pare că nimic nu a fost mai puţin improvizat decât masacrul Sf. Bartolomeu”. El îl vede ca parte a unei campanii bine orchestrate de a forţa o schimbare completă a politicii regale în Franţa: anularea căsătoriei lui Navarra, abrogarea edictului de la Saint-Germain, redarea puterii Casei de Guise, excluderea hughenoţilor din consiliul regelui, din parlamente şi alte organisme, limitarea impozitelor, abandonarea amestecului francez în Ţările de Jos şi o realitiiere a diplomaţiei franceze cu cea a lui Filip II de Spania şi a papei Grigore XIII.

Lotuşi, Crouzet respinge premeditarea, argumentând că masacrul a fost un răspuns grăbit al sfetnicilor regelui la ameninţarea revoltei hughenote după încercarea ie asasinat asupra lui Coligny. El o vede chiar ca pe o „crimă din dragoste” nenită să salveze „visul” epocii de aur iniţiat în 1570.47

Cum o afectează acestea pe Caterina? în afara Franţei, catolicii au jubilat a aflarea ştirilor despre masacru. Grigore XIII a ţinut un Te Deum, care a fost armat de o festivitate în biserica franceză Sf. Louis, sub patronajul cardinalului le Lorena. S-a sculptat o placă comemorativă specială înfăţişând un înger, care) urta o cruce şi urmărea uciderea lui Coligny şi a prietenilor săi. Caterina a ost aclamată pe neaşteptate ca Mamă a regatului şi Păstrătoare a numelui: reştin. Cardinalul Orsini a fost trimis de papă să o felicite pentru zelul ei: atolic. Filip II „1-a lăudat pe fiu pentru că avea o asemenea mamă… apoi pe mamă pentru că avea un asemenea fiu”.48 Bucurându-se de această adulare Caterina 1-a întrebat pe trimisul lui Alba: „Sunt o creştină atât de nevrednică pe cât obişnuia să spună Don Frances de Alava?”49 Era fericită să lase puterile catolice să creadă că plănuise masacrul de mult timp. Totuşi, pretenţia ei a fost contrazisă de nunţiul Salviati. Scriind din Paris la 24 august, el a spus: „Dacă amiralul ar fi fost ucis de archebuza cu care s-a tras în el, nu cred că ar mai fi fost un asemenea măcel”.50 Ambasadorul spaniol Zuniga a emis o părere asemănătoare: „Moartea amiralului”, a scris el, „a fost o acţiune planificată; cea a hughenoţilor a fost rezultatul unei hotărâri neaşteptate.”51

Caterina spera să câştige ceva din masacru. A încercat să aranjeze căsătoria ducelui de Anjou în Spania, dar Filip II nu a răspuns; astfel încât s-a întors spre puterile protestante. La 13 septembrie 1-a instruit pe Schomberg, care pleca în Germania ca ambasador, să nu îi lase pe prinţi să creadă că amiralul şi complicii săi fuseseră ucişi din ură faţă de religia lor, ci numai ca pedeapsă pentru conspiraţia lor ticăloasă.52 Ea a continuat, de asemenea, să negocieze cu Anglia pentru căsătoria lui Alencon şi a reluat relaţiile cu Nassau şi cu prinţul de Orania. Legatul papal, care sosise să o felicite, a fost lăsat să aştepte un timp în Avignon până ca ea să îl primească; când a făcut-o, a refuzat invitaţia lui de a se alătura ligii puterilor mediteraneene împotriva turcilor, ca şi de a publica decretele tridentine.53

Caterina nu a arătat niciodată regret sau remuşcări pentru masacru. De fapt, se pare că s-a bucurat din plin de rezultatele sale. Facţiunea hughenotă îşi pierduse conducătorii. Henri de Navarra era ginerele ei şi rege de drept. Mai mult, el şi Henri de Conde deveniseră catolici. Bucuria reginei-mamă a devenit evidentă în timpul unei ceremonii ţinute de membrii Ordinului de Saint-Michel la 29 septembrie. Privindu-1 pe Navarra îngenuncheat în faţa altarului ca orice alt bun catolic, ea s-a întors spre ambasadorii străini prezenţi şi a izbucnit în râs.54 La 3 octombrie, i-a scris papei cerând iertare şi la 16 a emis un edict care restaura catolicismul în Bearn. Apoi s-a comportat ca şi cum masacrul nu avusese loc, fraternizând cu Guise şi ceilalţi ucigaşi ai prietenilor săi.

LEGENDA NEAGRA.

Când prinţul de Conde a emis manifestul, în 1562, şi-a justificat revolta acuzându-i pe Guise de uzurpare a guvernării. Curând a trebuit să îşi schimbe, însă, părerea, căci guvernul, condus de Caterina, a renunţat la eforturile de alternative: lepădarea de credinţă, moarte sau închisoare pe viaţă. Navarra şi-a lepădat credinţa; Conde a făcut la fel, după ce, iniţial, a opus rezistenţă.

Masacrul nu s-a limitat la Paris. Hughenoţii au fost măcelăriţi în multe oraşe, de obicei la aflarea veştilor despre întâmplările pariziene, în unele oraşe, uciderea a fost făcută de autorităţile locale metodic, cu sânge rece; în altele, a fost opera mulţimilor dezlănţuite; dar peste tot ucigaşii credeau că ascultă de dorinţele regelui. Unii nobili, se pare, s-au refugiat în provincii din capitală, cu mesajul că regele dorea ca toţi hughenoţii să fie exterminaţi. Ordinele sale, când au fost emise, până la urmă, nu erau defel clare sau constante.45

A fost premeditat masacrul? Mulţi contemporani, atât catolici cât şi protestanţi, au crezut că a fost. Lorena, de exemplu, voia ca meritul să îi fie atribuit familiei sale; el a sugerat că fusese plănuit de Guise. Protestanţii, ca şi pastorul din Geneva, Simon Goulart, erau la fel de siguri că masacrul fusese plănuit, poate cu ani înainte. El a afirmat că planul începuse în 1570, cu edictul de la Saint-Germain, ai cărui termeni generoşi fuseseră atent concepuţi pentru a induce hughenoţilor o falsă senzaţie de siguranţă. Guvernul îi ademenise pe Coligny şi prietenii săi la Paris sub pretextul pregătirii războiului împotriva Spaniei dar, de fapt, pentru a-i ucide.46 Ideea că masacrul a fost premeditat are şi susţinători moderni, „în ciuda desfăşurării sale în două etape (22 şi 24 august)”, scrie Bourgeon, „mi se pare că nimic nu a fost mai puţin improvizat decât masacrul Sf. Bartolomeu”. El îl vede ca parte a unei campanii bine orchestrate de a forţa o schimbare completă a politicii regale în Franţa: anularea căsătoriei lui Navarra, abrogarea edictului de la Saint-Germain, redarea puterii Casei de Guise, excluderea hughenoţilor din consiliul regelui, din parlamente şi alte organisme, limitarea impozitelor, abandonarea amestecului francez în Ţările de Jos şi o realiniere a diplomaţiei franceze cu cea a lui Filip II de Spania şi a papei Grigore XIII.