Ramas bun pentru vecie

Cînd am ajuns în patio am auzit clopoţelul. Sunetul venea dinspre bucătărie. A răsunat din nou şi mi-am dat seama că nu era posibil să fie clopoţei decît la uşa din faţă. M-am îndreptat într-acolo şi am deschis-o.

Eileen Wade stătea în faţa uşii dar privind în partea opusă casei. Întorcîndu-se spre mine mi-a zis:

― Iartă-mă, te rog, mi-am uitat cheia. Abia atunci a observat cine i-a deschis. Oo... Credeam că e Roger sau Candy.

― Candy a plecat, că e joi.

A intrat şi eu am închis uşa. Ea şi-a lăsat poşeta pe masa dintre cele două canapele. Părea liniştită şi foarte detaşată. Şi-a scos mănuşile albe din piele de porc.

― S-a întîmplat ceva?

― Păi, s-a mai băut cîte ceva pe-aici. Nu chiar foarte mult. A adormit pe canapeaua din birou.

― Te-a chemat el?

― Da, dar nu pentru asta. M-a invitat la dejun. Mă tem însă că el n-a mîncat nimic.

― O! Se aşeză încetişor pe o canapea. Ştii, am uitat complet că e joi. Înseamnă că e plecată şi bucătăreasa. Vai, ce proastă sînt!

― Candy ne-a pregătit dejunul înainte de a pleca. Cred că acum am s-o iau şi eu din loc. Sper că maşina mea nu ţi-a blocat calea.

Îmi zîmbi:

― Nu. Era loc berechet. Nu vrei să bei un ceai? Eu una, asta am de gînd să fac.

― Bine.

Nu prea ştiu de ce am zis asta. De fapt n-aveam chef de nici un ceai. Dar, mă rog, asta s-a întîmplat să spun. Îşi dezbrăcă jacheta de in. N-avusese pălărie.

― Am să mă duc o clipă înăuntru să văd dacă Roger e liniştit.

M-am uitat la ea cum se duce pînă la uşa biroului şi o deschide. A rămas o clipă în prag, pe urmă a închis-o şi s-a întors.

― Doarme şi acum. Buştean. O să trebuiască să mă duc o clipă sus. Mă întorc imediat.

Am urmărit-o cu privirea în timp ce-şi strîngea jacheta şi mănuşile şi poşeta, şi apoi cum urca scările către camera ei. Uşa s-a închis. M-am dus pînă-n birou cu gîndul să iau de-acolo sticla de băutură. Dacă mai doarme, încă, nu avea nevoie de ea.

CAPITOLUL 36

Închiderea uşilor de sticlă îngreunase atmosfera din încăpere, iar jaluzelele lăsate o întunecau. Plutea un miros acriu în aer şi tăcerea era prea grea. Nu erau decît cinci metri de la uşă pînă la canapea şi n-am avut nevoie nici de jumătate din această distanţă ca să-mi dau seama că pe canapea se află un mort.

Zăcea pe o parte, cu faţa spre speteaza canapelei, cu un braţ răsucit sub el şi cu antebraţul celuilalt aproape lipit peste ochi. Între pieptul lui şi speteaza canapelei era o baltă de sînge, în care zăcea pistolul Webley fără cocoş. O latură a feţei era doar o mască mînjită de sînge. M-am aplecat asupra lui, uitîndu-mă la marginea pleoapei larg deschise, la braţul gol şi elegant, în scobi­tura căruia se vedea gaura zdrenţuită şi înnegrită din cap, prin care încă se mai prelingea sînge.

L-am lăsat aşa. Pipăindu-i pulsul, am simţit mîna caldă încă, dar, oricum, era mort. M-am uitat primprejur să văd dacă a lăsat vreo scrisoare sau a mîzgălit la repezeală vreun bilet. Nu exista nimic altceva decît teancul de foi de manuscris de pe birou. Ăştia nu lasă bilete de adio. Maşina de scris era la locul ei, fără husă. Nici acolo nu era nici o scrisoare. Altfel, totul părea destul de firesc. Sinuciderile se pregătesc în foarte diverse feluri ― unele cu băutură, unele cu nişte dineuri extrem de rafinate, la care se serveşte şi şampanie. Unii se sinucid în frac, alţii goi. Au fost oameni care s-au omorît în vîrful zidu­rilor, prin şanţuri, în baie, în apă, deasupra apei, pe apă. Unii s-au spînzurat în hambare ori s-au otrăvit în garaje cu gaze de eşapament. Această sinucidere însă părea extrem de simplă. Nu auzisem împuşcătura, dar probabil că pistolul s-a descărcat tocmai cînd mă aflam la malul lacului şi priveam cum ia turnanta tipul din barca aceea cu motor. Zgomotul era foarte puternic. Dar nu prea înţelegeam ce importanţă putea să aibă asta pentru Roger Wade. Poate că de fapt nici nu avea. Impul­sul final şi decisiv coincisese cu duduitul bărcii cu motor. Nu prea-mi plăcea această idee, dar parcă-i păsa cuiva ce-mi place mie? Bucăţele din cecul rupt se aflau încă pe podea, dar le-am lăsat exact acolo. Resturile rupte ale poveştii pe care o scrisese deunăzi-seara se aflau încă şi acum în coşul de hîrtii. Pe alea nu le-am lăsat. Le-am scos de acolo, m-am asigurat că le-am luat pe toate şi le-am băgat în buzunar. N-a fost prea greu deoarece coşul era aproape gol. N-avea rost să mai îmi bat capul gîndindu-mă unde fusese ascuns pistolul. Nu existau prea multe locuri în care să-l fi putut pune bine. Putea să fie în tapiţeria unui scaun sau chiar în interiorul cana­pelei ― sub una dintre perne. S-ar fi putut să se afle pe duşumea, îndărătul cărţilor, mă rog, oriunde.

Am ieşit şi am închis uşa. Am tras cu urechea. Din bucătărie se auzeau nişte sunete. M-am dus pînă acolo. Eileen îşi pusese un şorţ bleu şi ceainicul tocmai începea să fluiere. Eileen a făcut flacăra mică şi mi-a aruncat o privire scurtă şi impersonală:

― Domnule Marlowe, cum preferi ceaiul?

― Aşa cum iese din ceainic.

M-am rezemat de perete şi mi-am scos o ţigară, ca să am ce face cu degetele. Am tot tras de ea şi am strîns-o între degete încît pînă la urmă am rupt-o în două jumă­tăţi dintre care una am aruncat-o pe jos. Ochii ei au urmărit căderea. M-am aplecat şi am ridicat-o. Am turtit cele două jumătăţi laolaltă, prefăcîndu-le într-un mic ghemotoc.

Pregăti ceaiul:

― Întotdeauna îl beau cu frişcă şi zahăr, îmi zise ea peste umăr. Foarte ciudat, cînd de fapt cafeaua o beau neagră şi amară. În Anglia am învăţat să beau ceai. Foloseau zaharină în loc de zahăr. Iar cînd a venit răz­boiul, fireşte că n-aveau frişca.

― Ai stat în Anglia?

― Am lucrat acolo. Am rămas pe tot timpul bombar­damentelor. Am cunoscut un bărbat... Dar parcă ţi-am mai spus lucrurile astea.

― Pe Roger unde l-aţi cunoscut?

― La New York.

― V-aţi căsătorit acolo?

Se răsuci pe călcîie, încruntîndu-se:

― Nu, ne-am căsătorit la New York. Dar de ce?

― Aşa. Mai făceam şi eu niţică conversaţie pînă e gata ceaiul.

Se uită pe fereastra dindărătul chiuvetei. De acolo de unde se afla se vedea pînă la lac. Se aplecă pe marginea pervazului şi degetele ei bîjbîiră, găsindu-şi de lucru cu un şervet împăturit, pentru ceai.

― Trebuie să-i punem capăt acestei poveşti, zise ea, şi nu prea ştiu cum. Probabil că ar trebui să fie dat pe seama unei clinici. Nu ştiu, dar parcă nu mă prea văd făcînd una ca asta. Probabil că ar trebui să semnez nişte hîrtii, nu?

Cînd îmi puse această întrebare, se întoarse spre mine.

― Asta ar putea s-o facă şi singur, adică mai bine zis, ar fi putut-o face pînă mai adineauri.

Tocmai atunci sună soneria ceainicului. Eileen reveni la chiuvetă şi turnă ceaiul dintr-un ceainic în altul. Apoi îl aşeză pe cel nou pe tava pe care tocmai aranjase ceştile. M-am apropiat de ea, i-am luat tava din mînă şi am pus-o pe măsuţa din living-room, între cele două canapele. S-a aşezat în faţa mea şi a umplut ceştile. Am întins mîna după a mea şi mi-am pus-o în faţă ca să se răcorească. M-am uitat lung la Eileen în timp ce-şi punea zahăr şi frişcă. A gustat-o.

― Ce-ai vrut să spui cu vorbele alea de la urmă? mă întrebă ea brusc. Că ar fi putut s-o facă pînă mai adineauri ― voiai să spui, adică să se interneze într-un azil? Chiar asta ai vrut să spui?

― Mă tem că a fost doar o încercare nesăbuită. Aţi ascuns revolverul ăla de care v-am vorbit? Ţineţi minte, în dimineaţa următoare serii în care a făcut tot circul ăla de sus?

― Să-l ascund? repetă ea încruntîndu-se. Nu. Nici vorbă de aşa ceva. De ce mă întrebi?

― Şi astăzi v-aţi uitat cheile de la casă?

― Ţi-am spus că aşa s-a întîmplat.

― Dar nu şi cheia de la garaj. De obicei, în genul ăsta de case cheile de afară sînt toate la fel şi una se potri­veşte la toate uşile.

― La garaj n-am avut nevoie de cheie, îmi zise ea cu asprime. Se deschide cu un buton. În spatele uşii garajului se află un buton care declanşează un releu şi cînd ieşi îl apeşi, şi gata. Mai e şi alt buton lîngă garaj, cu care poţi să manevrezi uşa. Adeseori lăsăm garajul deschis. Sau iese Candy şi-l închide.

― Aha, înţeleg.

― Spui nişte lucruri destul de ciudate, îmi zise ea cu vitriol în glas. Aşa ai făcut şi în dimineaţa aia.

― În casa asta, am avut tot felul de experienţe ciu­date. Pistoale care se descarcă în toiul nopţii, beţivi care zac în grădina din faţa casei, doctori care vin, dar nu vor să-şi ajute pacienţii. Femei seducătoare care mă cuprind în braţe şi-mi vorbesc de parcă m-ar lua drept altcineva, valeţi mexicani care aruncă într-o doară cuţitele. Pă­cat de pistolul ăla. Dar de fapt nu vă iubeaţi cine ştie ce soţul, nu? Bănuiesc că v-am mai spus o dată chestia asta.

Se ridică încetişor. Era perfect calmă, dar ochii ei viorii nu mai păreau să aibă exact aceeaşi culoare, şi nici aceeaşi blîndeţe. Apoi începură să-i tremure buzele.

― S-a... S-a întîmplat... ceva rău? mă întrebă, vorbind foarte rar şi întorcînd ochii către birou.

Nici nu apucasem bine să încuviinţez din cap că a şi ţîşnit din odaie. Cît ai bate din palme era la uşa biroului. A deschis-o şi s-a repezit înăuntru. Dacă mă aşteptam cumva să aud un ţipăt înnebunit, am fost dezamăgit. N-am auzit nimic. Mă simţeam îngrozitor. Ar fi trebuit s-o ţin departe de camera aceea şi să fi încercat strategia aceea banală şi idioată cum că e vorba de nişte veşti nu prea bune, că, să te pregăteşti, că, să te ţii tare, că, nu vrei să iei loc, că, mă tem că s-a întîmplat ceva destul de grav. Bla-bla-bla. Şi după ce ai străbătut toată calea asta lungă şi întortocheată, să constaţi că n-ai cruţat pe nimeni de nimic. Ba chiar, adeseori, ai stricat şi mai rău lucrurile.

M-am ridicat şi m-am dus după ea în birou. Stătea în genunchi lîngă canapea. Îi trăsese capul lipindu-l de pieptul ei, mînjindu-se de sînge. Nu scotea nici cel mai mic sunet. Stătea cu ochii închişi. Se legăna pe genunchi înainte şi înapoi, ţinîndu-l strîns.

Am ieşit din birou şi am găsit telefonul şi cartea de telefon. Am sunat cel mai apropiat post de poliţie. De fapt n-avea importanţă, pentru că oricum aveau să retransmită mesajul prin radio. Apoi m-am dus în bucătărie, am dat drumul la apă şi am aruncat bucăţelele de hîrtie galbenă din buzunar în aparatul electric de măcinat gunoiul. Am aruncat peste ele resturile de ceai din celă­lalt ceainic. În cîteva secunde, totul dispăruse. Am închis robinetul şi am stins motorul. Am revenit în living-room, am deschis uşa din faţă şi am ieşit afară.

Probabil că un ajutor de şerif patrula prin apropiere, fiindcă a ajuns la faţa locului în vreo cinci-şase minute.

Cînd l-am dus în birou, Eileen era tot acolo, îngenunchiată lîngă canapea. Poliţistul s-a apropiat imediat de ea.

― Iertaţi-mă, doamnă. Îmi dau seama perfect în ce stare sînteţi, dar n-ar fi trebuit să vă atingeţi de nimic.

Eileen întoarse capul, apoi făcu efortul de a se ridica în picioare:

― E soţul meu. A fost împuşcat.

Poliţistul şi-a scos şapca şi şi-a lăsat-o pe masa de lucru. Întinse mîna după telefon.

― Se numeşte Roger Wade, zise ea cu o voce stri­dentă. Celebrul romancier.

― Ştiu eu cine e, doamnă, zise poliţistul şi formă un număr.

Ea îşi plecă ochii către piepţii bluzei:

― Aş putea să mă duc pînă sus să mi-o schimb?

― Sigur. Îi făcu semn din cap drept încuviinţare şi vorbi la telefon, apoi închise şi se întoarse: Ziceţi că a fost împuşcat. Înseamnă că l-a împuşcat cineva?

― Cred că l-a asasinat omul ăsta, zise ea fără să se uite la mine şi ieşi repede din odaie.

Ajutorul de şerif se uită la mine. Îşi scoase carnetul şi scrise ceva în el.

― Poate n-ar fi rău să vă iau numele şi adresa, zise el pe un ton degajat. Dumneavoastră aţi telefonat?

― Da. Apoi i-am dat numele şi adresa.

― Mai rămîneţi pe-aici şi vedeţi-vă de treabă, pînă vine locotenentul Ohls la faţa locului.

― Bernie Ohls?

― Da. Îl cunoaşteţi?

― Fireşte. Îl cunosc de foarte multă vreme. A lucrat la biroul procurorului districtual.

― În ultima vreme nu, zise poliţistul. Este şef adjunct al brigăzii criminale, şi colaborează cu biroul şerifului oraşului Los Angeles. Sînteţi prietenul familiei, domnule Marlowe?

― Din spusele doamnei Wade nu prea părea să fie vorba de aşa ceva.

Dădu din umeri şi încropi un zîmbet:

― Nu vă îndepărtaţi de aici, domnule Marlowe. N-aveţi pistol la dumneavoastră, nu?

― Azi nu.

― Poate n-ar fi rău să verific. Ceea ce şi făcu. Apoi se uită către canapea. În cazuri dintr-astea nu te prea poţi aştepta ca soţia să spună lucruri înţelepte. Poate ar fi mai bine să aşteptăm afară.

CAPITOLUL 37

Ohls era un bărbat de statură mijlocie, îndesat, cu părul cîrlionţat cînepiu tuns scurt şi cu ochi albaştri spălăciţi. Avea sprîncene albe şi ţepoase şi pe vremuri, cînd mai purta încă pălărie, întotdeauna erai puţin sur­prins dacă şi-o scotea: avea capul mult mai mare decît te aşteptai. Era un poliţai aspru şi dîrz, cu o viziune destul de sumbră asupra vieţii, dar de fapt era un om foarte cumsecade. Ar fi trebuit să ajungă căpitan încă de acum cîţiva ani. Luase examenul de cinci-şase ori, reu­şind printre primii trei. Dar şerifului nu-i plăceau ochii lui şi nici el nu se dădea prea tare în vînt după şerif.

Coborî scările frecîndu-şi falca. De cîtăva vreme, în birou se tot aprindeau flaşurile aparatelor de fotografiat. Mai mulţi bărbaţi intraseră şi ieşiseră în repetate rînduri. Eu stătusem pur şi simplu în living-room şi aşteptasem, supravegheat de un detectiv în civil.

Ohls se aşeză pe marginea unui scaun şi-şi bălăbăni mîinile. Mesteca o ţigară pe care n-o aprinsese. Se uită la mine cu un aer meditativ şi posac.

― Îţi mai aduci aminte de vremurile cînd aici, în Idle Vailey, aveau mica lor închisoare şi o forţă poliţie­nească particulară?

Am încuviinţat din cap:

― Şi tripouri.

― Bineînţeles. N-ai cum să le pui stavilă. Toată valea e încă şi acum proprietate particulară. Aşa cum era şi Arrowhead şi Golful Smaraldului. De mult nu mi s-a mai întîmplat să anchetez vreun caz fără să mă izbesc la fiecare pas de o gloată întreagă de reporteri. Probabil că cineva i-a şoptit ceva la ureche şerifului Peterson. Văd că n-au transmis ştirea la teleimprimator.

― Foarte înţelept din partea lor, i-am răspuns. Ce face doamna Wade?

― E mult prea relaxată. Probabil că a înghiţit ceva hapuri. Sînt vreo cinci-şase feluri de pastile p-acolo pe sus ― pînă şi Demerol. Aia e mizerie curată. Văd că în ultima vreme prietenii dumitale nu sînt prea norocoşi. Nu ştiu cum se face, dar pier pe capete.

La asta n-am avut ce să-i răspund.

― Întotdeauna m-au interesat sinuciderile prin împuş­care, îmi zise aşa, într-o doară, Ohls. Sînt atît de uşor de falsificat. Soţia zice că tu l-ai omorît. Ce-o fi făcînd-o să spună una ca asta?

― Nu ştiu dacă vrea să spună chiar asta.

― Păi altcineva n-a fost pe-aici. Zice că tu ştiai unde era pistolul, ştiai că el se îmbată. Ştiai că acum cîteva seri a tras cu pistolul, cînd a trebuit ea să se lupte cu el ca să i-l smulgă din mînă. Şi în seara aia se pare că erai p-aici. S-ar părea că nu eşti de prea mare ajutor, ce zici?

― Azi după-amiază i-am percheziţionat biroul. Nu era nici un pistol acolo. Îi spusesem ei unde e revolverul şi o rugasem să-l ascundă. Acum zice că ea nu crede în chestii din astea.

― Cam ce înţelegi dumneata prin "acum"? mă întrebă Ohls, schimbînd deodată tonul.

― Vreau să zic, cînd s-a întors acasă şi înainte de a telefona eu la poliţie.

― Ai percheziţionat biroul. De ce?

Ohls ridică mîinile şi le puse pe genunchi. Se uita la mine cu un aer indiferent, de parcă nu i-ar fi păsat ce-i zic.

― Începuse să se îmbete. M-am gîndit că poate n-ar fi rău să pun revolverul în altă parte. Dar atunci seara să ştii că de fapt n-a vrut să se omoare. A fost doar o demonstraţie teatrală.

Ohls încuviinţă din cap. Îşi scoase din gură ţigara pe care o mestecase, o aruncă într-o scrumieră şi o înlocui cu alta proaspătă.

― M-am lăsat de fumat, zise el. Tuşeam prea rău. Dar blestemul ăsta încă mă mai apasă. Nu mă simt în apele mele dacă n-am o ţigară în gură. Ideea era ca tu să-l supraveghezi pe individ cînd rămîne singur?

― Aş, de unde. M-a poftit să vin să dejunez cu el. Am stat de vorbă şi era oarecum deprimat fiindcă nu-i mergea prea bine scrisul. S-a hotărît deodată să tragă iar la măsea. Crezi oare c-ar fi trebuit să-i iau sticla din mînă?

― Deocamdată nu cred nimic, fiindcă încă nu m-am gîndit la nimic. Încercam doar să-mi imaginez lucrurile. Tu cît ai băut?

― Numai bere.

― Mare ghinion că te aflai aici, Marlowe. De ce ţi-a dat cecul ăla? Ăla pe care l-a scris şi l-a semnat şi pe urmă l-a rupt?

― Păi voiau cu toţii să mă facă să vin şi să stau aici ca să-l ţin în frîu. Cu toţii înseamnă, el, nevastă-sa şi editorul lui, un individ numit Howard Spencer. Trebuie să fie la New York, după cîte îmi închipui. Dacă vrei, poţi să-l întrebi ca să verifici. Am refuzat. După aceea a venit ea la mine şi mi-a zis că soţul ei a dispărut şi că ea e îngrijorată şi că mă roagă să-l găsesc şi să i-l aduc acasă. Asta am făcut. Şi p-ormă, ce crezi că mi s-a întîmplat? M-am trezit deodată că-l car în spinare după ce l-am ridicat din grădina din faţă, şi că-l duc la cul­care. Zău, Bernie, nu m-am băgat singur în chestia asta, şi nu de bunăvoia mea. Parcă au crescut toate în jurul meu aşa, ca un fel de pădure din poveste.

― N-are nici o legătură cu cazul Lennox, hă?

― Vai de mine, pentru numele lui Dumnezeu! Dar nu există nici un fel de caz Lennox.

― Asta e prea adevărat, zise Ohls pe un ton sec. Îşi strînse rotulele în palmă. Pe uşa din faţă intră un indi­vid şi vorbi cu celălalt detectiv, după care străbătu încă­perea apropiindu-se de Ohls.

― Domnule locotenent, vă raportez că afară se află un oarecare doctor Loring. Zice că a fost chemat. Este doctorul doamnei.

― Dă-i drumul să intre.

Detectivul se înapoie şi doctorul Loring intră cu trusa lui cea neagră şi elegantă. Era foarte calm şi dichisit ; purta un costum tropical de flanelă. Trecu pe lîngă mine, fără să-mi arunce măcar o privire.

― Sus? îl întrebă el pe Ohls.

― Da... În camera ei. Ohls se ridică. Apropo, doctore, pentru ce i-ai dat Demerolul ăla?

Doctorul Loring se încruntă la el:

― Am voie să prescriu pacientei mele ce cred eu de cuviinţă, zise el pe un ton glacial. Nu dau socoteală nimă­nui. Dar cine zice că i-am dat Demerol doamnei Wade?

― Eu zic. Flaconul e acolo şi scrie numele dumitale pe el. Văd că în baie are o adevărată farmacie. Se prea poate să nu fii la curent, doctore, dar la noi la centru avem o expoziţie destul de bine garnisită de pilule. Gaiţe, piţigoi, scatii, ciocîrlani şi toate celelalte. Demerolul e cam cel mai prost de pe listă. După cîte am auzit, s-ar părea că e doctoria cu care s-a ţinut în viaţă Goering. Cînd l-au prins, lua optsprezece pastile într-o zi. Doctorii militari au avut nevoie de trei luni ca să-l dezobişnuiască.

― Nu prea înţeleg ce înseamnă aceste vorbe, zise glacial doctorul Loring.

― Serios? Păcat. Gaiţele sînt Amital de sodiu. Piţigoii sînt Seconal. Scatiii sînt pastilele de Nembutal. Ciocîrlanii sînt nişte barbiturice garnisite cu benzedrină. Deme­rolul este un somnifer sintetic foarte primejdios datorită faptului că dă naştere la deprinderi. Şi dumneata îl împărţi aşa, la cine vrei şi la cine nu vrei? Dar ce, doamna suferă de ceva grav?

― Un soţ beţiv poate fi un lucru foarte grav pentru o femeie sensibilă, replică doctorul Loring.

― Va să zică pe el nu l-ai tratat, ă? Păcat. Doamna Wade e sus, doctore. Mulţumesc pentru timpul pe care mi l-ai acordat.

― Eşti impertinent, domnul meu. Am să te reclam.

― Da. oricînd, îi răspunse Ohls. Dar înainte de a mă reclama pe mine, fă altceva. Fă ca doamna să aibă mintea limpede. Trebuie să-i pun nişte întrebări.

― Voi face exact ceea ce voi socoti eu de cuviinţă, dată fiind starea în care se află. Întîmplător, ştii cumva cine sînt eu? Şi, aşa, ca să clarificăm lucrurile, domnul Wade nu era pacientul meu. Eu unul nu tratez alcoolici.

― A, numai pe nevestele lor, zi aşa? îl încolţi Ohls. Da, doctore, ştiu prea bine cine eşti. Uite că m-a apucat şi diareea de frică. O adevărată hemoragie internă. Nu­mele meu este Ohls. Locotenentul Ohls.

Doctorul urcă mai departe scările. Ohls se aşeză din nou şi-mi zîmbi complice.

― Ştii, cu oameni de genul ăsta trebuie să fii foarte diplomat, îmi zise el.

Din birou ieşi un bărbat şi se apropie de Ohls. Era subţire, cu un aer serios, cu ochelari şi cu o frunte de om care gîndeşte mult.

― Domnule locotenent!

― Spune!

― Rana a fost produsă prin contact, este tipică pentru sinucideri, cu o explozie amplă datorită presiunii gazelor. Din acelaşi motiv şi ochii sînt exoftalmici. Nu cred că vom găsi amprente pe partea exterioară a revolverului, deoarece s-a scurs prea mult sînge pe el.

― Ar putea fi vorba de omucidere din moment ce individul dormea sau era toropit de beţie? îl întrebă Ohls.

― Desigur, dar nu avem nici un fel de indiciu. Revol­verul este un Webley fără cocoş. În mod caracteristic, acest pistol necesită multă putere pentru armare dar în schimb n-are nevoie decît de o apăsare foarte uşoară pe trăgaci. Reculul explică poziţia armei. Deocamdată, n-am văzut nici un argument împotriva sinuciderii. Îmi închipui că se va găsi o foarte mare concentraţie de alcool în sînge. Dacă e vorba de o cifră foarte ridicată (individul se opri şi dădu din umeri semnificativ) aş fi înclinat să mă îndoiesc că e vorba de sinucidere.

― Mulţumesc. A telefonat cineva procurorului?

Individul încuviinţă din cap şi ieşi. Ohls căscă şi se uită la ceas. Apoi se uită la mine.

― Vrei s-o-ntinzi?

― Da, dacă-mi dai voie. Credeam că sînt considerat suspect.

― Ţi-am putea face această bucurie ceva mai tîrziu. Să stai pe undeva ca să te putem găsi la nevoie, atîta tot. Ai fost copoi cîndva, aşa că ştii cum merg lucrurile. Unele chestii trebuiesc pregătite repede, pînă nu scapi dovezile din mînă. Chestia asta e tocmai invers. Dacă e vorba de un asasinat, cine voia să-l omoare? Nevastă-sa? Nu era aici. Tu? Mă rog, erai singur stăpîn în casă şi ştiai unde e pistolul. Înscenare perfectă. Totul e clar, afară doar de vreun mobil, şi poate că n-ar fi rău să acordăm oarecare importanţă şi experienţei tale. Îmi închipui că dacă voiai să ucizi pe cineva, ai fi încercat s-o faci într-un mod mai puţin vizibil.

― Mulţumesc, Bernie. Într-adevăr, cam aşa e.

― Personalul de serviciu avea zi liberă. Era plecat. Aşa că trebuie să fi fost cineva care a trecut întîmplător pe-aici. Acest cineva trebuia să ştie unde e pistolul lui Wade, trebuia să-l găsească destul de beat ca să doarmă sau să fie inconştient, şi trebuia să apese pe trăgaci tocmai cînd barca aia cu motor făcea destulă gălăgie ca să acopere zgomotul împuşcăturii, şi mai trebuia să şi fugă înainte de a te întoarce dumneata în casă. Pe baza cunoştinţelor pe care le-am dobîndit, deocamdată nu prea-mi vine să cumpăr versiunea asta. Singura per­soană care avea toate mijloacele şi posibilităţile era tocmai individul care n-ar fi vrut să se folosească de ele ― pentru foarte simplul motiv că era singurul individ care se putea bucura de ele.

M-am ridicat, dînd să plec:

― E-n regulă, Bernie. Voi fi acasă toată seara.

― O singură chestie însă, zise Ohls gînditor. Indi­vidul ăsta, Wade, era scriitor în stil mare. Bani cu duiumul, faimă cîtă vrei. Personal, nu mă interesează rahaturile astea. Pînă şi într-un bordel poţi să găseşti persoane mai agreabile decît personajele lui. Asta e chestie de gust şi ca poliţist n-am eu treabă cu poveştile astea. Avînd toţi banii ăştia, mai avea şi o casă frumoasă în unul din locurile cele mai agreabile din ţinut. Avea o nevastă frumoasă, mulţi prieteni şi nici un fel de griji sau necazuri. Ceea ce aş vrea să ştiu este ce-l supăra atît de tare încît să-l oblige să apese pe trăgaci? Cu sigu­ranţă că ceva trebuie să fi fost. Dacă ştii cumva un ase­menea lucru, n-ar fi rău să te pregăteşti să-l dai la iveală. Pe curînd.