Ramas bun pentru vecie

― N-aş putea să răspund la această întrebare. Însă data viitoare s-ar putea să se schimbe lucrurile.

Clătină din cap:

― Nu cred. Nu sînt convinsă. Aseară, domnule Mar­lowe, a fost extraordinar de frumos din partea dumitale că m-ai ajutat. Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.

― Oricum, de încercat aţi încercat, şi încă foarte frumos.

Se îmbujoră. Apoi rîse:

― Astă noapte am avut un vis foarte ciudat, îmi zise ea încet, privind peste umărul meu. Se făcea că aici în casă se află o persoană pe care am cunoscut-o de mult. O persoană moartă de zece ani. Degetele ei se înălţară şi atinseră pandantivul de aur şi smalţ. De aceea port astăzi medalionul ăsta. El mi l-a dat.

― Şi eu am avut un vis ciudat. Dar nu-l spun la nimeni. În schimb, spuneţi-mi cum îi merge lui Roger şi dacă vă mai pot fi de vreun folos?

Întîi îşi plecă ochii, apoi mă privi ţintă:

― Parcă ziceai că nu mai revii aici.

― Ziceam că nu sînt sigur. S-ar putea să trebuiască să mă întorc. Dar sper că nu. E ceva în neregulă în casa asta, chiar foarte tare. Şi numai în parte se datoreşte băuturii.

Se uită lung la mine, încruntîndu-se:

― Ce vrei să spui?

― Cred că ştiţi la ce mă refer.

Se gîndi mult la spusele mele. Degetele ei încă mai mîngîiau pandantivul. Apoi scoase un oftat uşor şi plin de îngăduinţă:

― Întotdeauna mai există şi altă femeie, zise ea calmă. Mai curînd sau mai tîrziu. Nu e neapărat o chestiune fatală. Sau te pomeneşti că nu vorbim despre acelaşi lucru, şi îndrug doar verzi şi uscate?

― Se poate. Stătea încă pe cea de-a treia treaptă a scărilor. Mai avea încă degetele pe pandantiv. Tot mai arăta ca un vis auriu. În special dacă vă gîndiţi că cealaltă femeie e Linda Loring.

Mîna îi căzu în jos şi mai coborî o treaptă.

― S-ar părea că doctorul Loring e de aceeaşi părere cu mine, zise ea pe un ton indiferent. Probabil că are şi el vreo sursă de informaţii.

― Păi parcă ziceaţi că a mai făcut aceeaşi scenă la jumătate din bărbaţii care locuiesc în valea asta.

― Aşa am zis? Păi... în asemenea împrejurări spui tot felul de lucruri convenţionale.

Mai coborî o treaptă.

― N-am apucat să mă bărbieresc.

Asta o făcu să tresară. Apoi rîse:

― A, nu mă aşteptam să-mi faci curte.

― Dar de fapt la ce vă aşteptaţi de la mine, doamnă Wade ― la început, cînd m-aţi convins să plec la vînătoare? De ce tocmai eu? Ce puteam eu să vă ofer?

― Ţi-ai păstrat loialitatea, îmi zise ea calm. Chiar şi în împrejurări în care cu siguranţă n-a fost deloc uşor s-o faci.

― Mă simt foarte măgulit. Dar nu prea cred că ăsta a fost motivul.

Coborî şi ultima treaptă, aşa că acum îşi înălţă privi­rile spre mine:

― Atunci care a fost motivul?

― Sau dacă a fost ăsta ― atunci era al dracului de firav. Aş putea zice chiar cel mai prost motiv ce se putea găsi.

Se încruntă puţin:

― De ce?

― Pentru că ceea ce am făcut ― această păstrare a loialităţii ― e un lucru pe care nici măcar un zevzec nu-l face de două ori.

― Ştii, zise ea în treacăt, conversaţia asta începe să fie grozav de enigmatică.

― Dumneavoastră sînteţi o persoană foarte enigma­tică, doamnă Wade. La revedere şi toate bune, şi dacă realmente ţineţi la Roger, n-ar strica deloc să-i găsiţi un doctor ca lumea ― şi încă foarte repede.

Rîse iar:

― O, aseară a fost doar un acces foarte uşor. Ar trebui să-l vezi cînd are un acces adevărat. Cred că pînă după-amiaza o să se ridice din pat şi o să se apuce de lucru.

― Pe dracu.

― Zău, crede-mă. Eu una îl cunosc foarte bine.

Ultima lovitură pe care i-am dat-o sună destul de scîrbos şi o primi drept în faţă:

― De fapt nu prea vreţi să-l salvaţi, nu-i aşa? Vreţi doar să aveţi aerul că încercaţi să-l salvaţi.

― Ăsta e un lucru pe care nu meritam deloc să mi-l spui, replică ea alegîndu-şi cu grijă cuvintele.

A trecut pe lîngă mine şi a intrat în sufragerie. Living-room-ul a rămas gol aşa că m-am îndreptat spre uşa principală şi am ieşit afară. În valea aceea însorită şi izolată era o dimineaţă splendidă de vară. Era prea departe de oraş ca să ajungă pînă acolo ceaţa amestecată cu fumul industriilor, iar şirul de munţi nu prea înalţi o fereau de umezeala oceanului. Mai tîrziu avea să se facă foarte cald, dar nu într-un mod supărător, nu brutal ca arşiţa deşertului, şi nici o căldură jilavă şi lipicioasă ca cea a oraşului ― mai degrabă o climă greu de găsit, plăcută şi rafinată, Idle Valley era o aşezare ideală. Per­fectă. Oameni drăguţi, cu case drăguţe, automobile dră­guţe, cai drăguţi, cîini drăguţi şi poale chiar şi copiii drăguţi.

Dar un individ numit Marlowe nu voia altceva decît să plece cît mai departe şi cît mai repede de acolo.

CAPITOLUL 31

M-am dus acasă, am făcut duş, m-am bărbierit, m-am schimbat şi am început să mă simt iarăşi curat. Mi-am pregătit micul dejun, am mîncat, am spălat vasele, am măturat bucătăria şi intrarea de serviciu, mi-am umplut pipa şi am sunat-o pe telefonista permanentă din clădirea unde aveam biroul. Parcă am tras un glonte în aer. Ce rost avea să mă duc la birou? Ce mă aştepta acolo în afară doar de o nouă molie moartă şi un nou strat de praf? În seif mă aştepta portretul lui Madison. Puteam să mă duc pînă acolo şi să mă joc cu el şi cu cele cinci hîrtii noi-nouţe de o sută de dolari, care încă mai miroseau a cafea. Puteam s-o fac, dar nu prea aveam chef. Mă cam acrisem pe dinăuntru. Nici una din aceste hîrtii nu îmi aparţinea cu adevărat. La urma urmei, ce-mi plătise cu ele? De cîtă loialitate poate să aibă nevoie un mort? Pfui! Priveam viaţa prin negura mahmurelii.

Era genul de dimineaţă care pare că nu se mai sfîrşeşte niciodată. Eram turtit şi obosit şi dărîmat şi minutele care treceau păreau să cadă în vid cu un fîşîit moale, ca ra­chetele epuizate. Afară în tufişuri ciripeau păsărelele, iar maşinile treceau neîncetat în sus şi-n jos pe bulevardul Laurel Canyon. De obicei nici nu le auzeam. Dar acum eram morocănos şi ţîfnos şi sîcîit şi ultrasensibil. M-am hotărît să-mi îngrop mahmureala.

În mod normal nu prea beau dimineaţa. Clima din California de Sud e prea blîndă pentru un păhărel luat înainte de prînz. Nu se metabolizează destul de repede. Însă de data asta mi-am făcut un cocteil de la gheaţă şi m-am aşezat într-un fotoliu, cu cămaşa deschisă la gît . Am frunzărit o revistă ilustrată, am citit o poveste aiurită despre un individ care ducea o viaţă dublă şi avea doi psihiatri ― unul, o fiinţă omenească; iar celălalt, un fel de insectă dintr-un furnicar. Cetăţeanul făcea naveta între ăştia doi şi toată istoria era complet trăsnită, dar nostimă, într-un fel destul de extravagant. Îmi sorbeam băutura pe îndelete, înghiţitură cu înghiţitură, avînd grijă să nu depăşesc măsura.

Pe la prînz a sunat telefonul şi un glas m-a anunţat:

― La telefon Linda Loring. Te-am sunat la birou şi telefonista de la centrală mi-a spus să încerc că poate eşti acasă. Aş vrea să te văd.

― De ce?

― Prefer să-ţi explic cînd ne întîlnim. Bănuiesc că din cînd în cînd te mai duci totuşi pe la birou?

― Da. Din cînd în cînd. Ies ceva bani la afacerea asta?

― Nu prea mă gîndisem la chestia asta. Dar dacă vrei să fii plătit, n-am nimic împotrivă. Aş putea trece pe la biroul dumitale peste vreo oră.

― Valabil.

― Ce-i cu dumneata? mă întrebă brusc.

― Am băut cam mult. Dar nu sînt chiar paralizat. O să fiu acolo. Dacă nu cumva preferi să treci pe-aici.

― Nu, mi-ar conveni mai bine la birou.

― Am o căsuţă foarte drăguţă şi liniştită aici. E într-o fundătură, nu sînt vecini prin preajmă...

― Implicaţiile nu mă atrag prea tare ― dacă le înţeleg bine.

― Nimeni nu mă înţelege, doamnă Loring. Sînt enigmatic. S-a făcut, am să mă străduiesc să mă tîrăsc pînă la chiţimia mea.

― Mulţumesc foarte mult.

A închis telefonul.

A durat destul de mult pînă să ajung la birou, fiindcă m-am oprit pe drum să mănînc un sandviş. Am aerisit camera, am conectat soneria interioară şi mi-am băgat capul în sala de aşteptare. Se afla deja acolo şi şedea pe acelaşi scaun pe care stătuse şi Mendy Menendez şi se uita la o revistă ― se prea poate să fi fost chiar aceeaşi. Astăzi era îmbrăcată cu un taior de gabardină bej şi arăta destul de elegantă. A lăsat revista, m-a privit cu gravitate şi mi-a zis:

― Ar mai trebui udată feriga dumitale din Boston. Mă tem că ar trebui şi răsădită. Are prea multe rădăcini aeriene.

I-am ţinut uşa deschisă. Dă-o naibii de ferigă din Boston. După ce a intrat şi am lăsat uşa să se închidă i-am ţinut scaunul rezervat clienţilor, iar ea, ca toată lumea, a inspectat camera cu privirea. Am trecut de partea cealaltă a mesei de lucru, la scaunul meu.

― Văd că nu e vorba chiar de un palat, a început ea. N-ai nici măcar o secretară în instituţia asta?

― E o viaţă sordidă, dar m-am deprins.

― Şi am impresia că nici nu-ţi aduce prea mulţi bani.

― Eh, nu prea ştiu. Depinde. Vrei să vezi un portret de-al lui Madison?

― Ce-i aia?

― O hîrtie de cinci mii de dolari. Onorariu. Îl am în seif.

M-am ridicat şi m-am dus într-acolo. Am învîrtit mîne­rul, l-am deschis, am descuiat un sertar interior, am des­chis un plic şi i-am pus hîrtia în faţă, pe masă. S-a uitat cu oarecare uimire la bancnotă.

― Nu te lăsa înşelată de înfăţişarea camerei. Odată am lucrat pentru un tip care avea venituri de circa douăzeci de milioane. Pînă şi babacul dumitale i-ar zice bună ziua. Biroul lui nu era mai bun decît al meu, în afară de faptul că tipul fiind cam tare de ureche intro­dusese izolaţie fonică în tavan. Pe podea avea linoleum maro, nici un covor.

Ridică portretul lui Madison, îl răsuci între degete şi-l întoarse pe partea cealaltă. Apoi îl puse la loc pe masă.

― Asta l-ai primit de la Terry, nu?

― Dumnezeule mare, doamnă Loring, dar pe toate le ştii, zău aşa.

Împinse bancnota într-o parte, încruntîndu-se:

― Avea unul la el. Îl purta încă de cînd se căsătorise a doua oară cu Sylvia. Zicea că sînt banii lui de ţicneală. Nu s-a găsit asupra cadavrului său.

― Puteau să existe şi alte motive care să explice asta.

― Ştiu, dar cîţi oameni poartă la ei o hîrtie de cinci mii de dolari? Cîţi oameni care-şi pot permite să-ţi ofere atîţia bani ţi i-ar da sub forma asta?

Nu merita să-i răspund prin cuvinte, ci doar încuviinţînd din cap. Ea continuă brusc:

― Şi ce trebuia să faci în schimbul acestei sume, domnule Marlowe? Sau poate nu vrei să-mi spui? În cursul acelei ultime călătorii pînă la Tijuana a avut destul timp să-ţi vorbească. Deunăzi seara mi-ai arătat foarte limpede că nu crezi în confesiunea aşternută de el pe hîrtie. Ţi-a dat cumva o listă a amanţilor soţiei lui ca să-l poţi găsi printre ei pe asasin?

Nici la asta nu i-am răspuns, dar din alte motive.

― Şi nu cumva, în mod cu totul întîmplător, apare pe listă şi numele lui Roger Wade? m-a întrebat ea cu asprime. Dacă Terry nu şi-a ucis nevasta, înseamnă că asasinul trebuie să fi fost vreun bărbat violent, ires­ponsabil, un dement sau un beţiv cu apucături sălbatice. Numai un asemenea bărbat ar fi putut ― ca să folosesc propria dumitale exprimare respingătoare ― să-i tur­tească faţa, prefăcîndu-i-o într-un burete însîngerat. Oare de aceea te faci atît de util soţilor Wade? De acea ai ajuns să fii ca o mamă care vine regulat în casa lor şi-l îngrijeşte cînd e beat, îl găseşte cînd s-a rătăcit şi-l aduce acasă cînd e neputincios?

― Numai o clipă, doamnă Loring că vreau să te corec­tez în privinţa cîtorva mici amănunte. E posibil ca Terry să-mi fi dat sau să nu-mi fi dat gravura asta splendidă. Dar în orice caz nu mi-a dat nici o listă şi n-a pomenit nici un nume. Nu mi-a cerut să fac nimic decît ceea ce pari să fii convinsă că am făcut ― şi anume, să-l duc pînă la Tijuana. Faptul că am ajuns să am relaţii cu soţii Wade este opera unui editor din New York care e disperat fiindcă nu izbuteşte să-l determine pe Rogcr Wade să-şi termine cartea, ceea ce înseamnă că e necesar să se ţină relativ treaz, ceea ce face necesară detectarea cine ştie cărui motiv special şi tulburător care-l face să se-mbete. Dacă există un asemenea motiv şi dacă poate fi descoperit, atunci pasul următor ar fi necesitatea unui efort de a-l elimina. Şi zic efort fiindcă aşa cum stau lucrurile, nu prea sînt şanse să realizezi un asemenea lucru. Dar în orice caz, se poate încerca.

― Îţi pot spune eu în două vorbe de ce se îmbată, îmi vorbi ea de sus. Vedeta aia blondă şi anemică cu care s-a însurat e de vină.

― A, n-am ştiut. Eu unul nu i-aş prea zice anemică.

― Serios? Vai ce interesant.

Ochii îi scînteiau.

Am ridicat de pe masă portretul lui Madison:

― Nu rumega prea mult chestia asta, doamnă Loring. Să ştii că încă nu m-am culcat cu cucoana. Îmi pare rău dacă trebuie să te dezamăgesc.

M-am dus pînă la casa de bani şi am pus bancnota bine, în compartimentul încuiat. Am închis şi am răsucit cadranul cu cifrul.

― Dacă stau să mă gîndesc bine, mi-a zis ea cît eram întors cu spatele, am foarte mari îndoieli că se culcă cineva cu ea.

M-am întors şi m-am aşezat pe colţul biroului:

― Doamnă Loring, am impresia că începi să fii cam viperă. Oare de ce? Nu cumva ţi-a picat cu tronc prietenul nostru alcoolic?

― Nu pot să sufăr comentariile de genul ăsta, mi-a replicat ea muşcător. Le urăsc. Probabil că din pricina scenei ăleia idioate pe care a făcut-o soţul meu ai ajuns să-ţi închipui că ai dreptul să mă ofensezi. Nu, nu mă dau în vînt după Roger Wade. N-am făcut-o niciodată ― nici măcar cînd nu se îmbăta şi cînd ştia să se poarte. Şi cu atît mai puţin acum cînd a ajuns în halul în care e.

M-am trîntit pe un scaun, am întins mîna după chibri­turi şi am privit-o lung. Ea s-a uitat la ceas.

― Voi ăştia care vă scăldaţi în gologani sînteţi în­tr-adevăr cineva, am început eu. Aveţi impresia că orice vă trăsneşte prin cap să ziceţi, oricît de urîcios ar fi, e per­fect acceptabil. Dumneata ai voie să faci observaţii bat­jocoritoare despre Wade şi nevasta lui în faţa unui om pe care aproape nu-l cunoşti, dar dacă eu îţi plătesc cu aceeaşi monedă ţi se pare o ofensă. Mă rog, hai să jucăm la mize mici. Pînă la urmă, orice beţiv se încurcă cu femei uşoare. Wade e beţiv dar dumneata nu eşti o femeie uşoară. Asta a fost doar o sugestie făcută în treacăt de nobilul dumitale soţ pentru a mai înveseli puţin o serată mondenă. El nu crede ce spune, o zice doar aşa, ca să stîrnească hohote de rîs. Aşadar, pe dumneata te scoatem din cauză şi căutăm în altă parte o femeie rea de muscă. Cît de departe trebuie oare să căutăm, doamnă Loring ― ca s-o găsim pe acea care te-a implicat suficient încît să te facă să vii pînă aici, ca să faci schimb de ironii cu mine? Ar trebui să fie cineva oarecum ieşit din comun, nu-i aşa? Pentru că altfel nu văd de ce ţi-ar păsa?

Rămase perfect calmă, privindu-mă doar. Trecu mai bine de jumătate de minut. Se albise pe la colţurile gurii şi mîinile îi înţepeniseră pe poşeta de gabardină asortată cu taiorul.

― Văd că nu ţi-ai pierdut timpul în zadar, ce zici? replică ea în cele din urmă. Şi ce bine s-a nimerit ca editorul ăsta să aibă ideea de a te angaja tocmai pe dumneata! Va să zică, Terry nu ţi-a pomenit nici un fel de nume! Nici o literă măcar. Dar de fapt nici nu conta, nu-i aşa, domnule Marlowe? Oricum, instinctul dumitale nu dă greş niciodată. Dacă-mi permiţi, te-aş întreba ce intenţionezi să faci în continuare?

― Nimic.

― Vai, dar asta ar însemna irosirea zadarnică a talen­tului dumitale! Şi cum poţi să împaci o asemenea atitu­dine cu obligaţia pe care o ai faţă de acel portret al lui Madison? Cu siguranţă că trebuie să existe totuşi vreun lucru pe care-l poţi face.

― Între noi fie vorba, ajungi să spui nişte banalităţi! Va să zică, Wade a cunoscut-o pe sora dumitale. Mulţu­mesc foarte mult că mi-ai spus-o, chiar dacă ai făcut-o pe ocolite. Dealtfel, asta fusese şi supoziţia mea. Şi ce-i cu asta? Înseamnă că el este doar un exemplar din ceea ce trebuie să fi fost o colecţie destul de bogată. Să lăsăm deci lucrurile aici. Şi să ajungem la motivul pentru care ai ţinut să mă vezi. Am impresia că s-a cam pierdut pe drum în învălmăşeală, nu?

Se ridică. Se uită încă o dată la ceas:

― Jos mă aşteaptă o maşină. Te-aş putea convinge în vreun fel să vii pînă la mine acasă şi să bei o ceaşcă de ceai?

― Zi mai departe. Hai să auzim totul pînă la capăt.

― Îţi par chiar atît de suspectă? Am un musafir care ar dori să te cunoască.

― Bătrînul?

― Eu nu-i zic aşa, mă repezi ea.

M-am ridicat şi m-am aplecat peste masa de lucru.

― Scumpo, dar uneori eşti de milioane. Zău aşa. Ai ceva împotrivă dacă-mi iau şi un pistol?

A făcut o grimasă:

― Sper că nu ţi-e frică de un bătrîn?

― De ce nu? Sînt convins că dumitale îţi este ― şi mie acum!

A scos un oftat:

― Da, mă tem că ăsta e adevărul. Întotdeauna mi-a fost frică de el. Uneori izbuteşte să fie destul de înspăi­mîntător.

― Atunci poate ar fi mai bine să iau două revolvere, i-am zis, dar am regretat imediat.

CAPITOLUL 32

Era cea mai nemaipomenită casă ce mi-a fost dat vreodată să văd. O cutie pătrată şi cenuşie cu trei caturi, acoperişul mansardat, cu pante abrupte şi întrerupte de vreo douăzeci sau treizeci de lucarne duble şi cu o mulţime de stucaturi şi alte ornamente în jurul lor, sau între ele ― ca un tort de nuntă. Intrarea avea de fiecare parte stîlpi dubli de piatră, dar adevărata poantă era o scară exterioară în spirală cu balustrada de piatră, în vîrful căreia, colac peste pupăză, se afla un foişor din care probabil că aveai o privelişte asupra întregului lac.

Curtea pentru automobile era pavată cu piatră. Ceea ce se pare că i-ar fi trebuit cu adevărat acestei reşedinţe era o alee lungă cu plopi, un parc cu căprioare şi o grădină romantică, o terasă cu trei nivele şi cîteva sute de tufe de trandafiri în faţa ferestrei bibliotecii şi cîte o alee lungă înverzită în dreptul fiecărei ferestre, terminîndu-se în pădure şi tăcere şi pustietate tihnită. Ceea ce avea de fapt, era un zid de bolovani în jurul unui teren de cel puţin şase-şapte hectare ― ceea ce reprezintă o proprie­tate imensă în ţărişoara noastră atît de înghesuită. De o parte şi de alta a aleii de la intrare erau şiruri de chiparoşi cu coroana perfect rotunjită. Ici-colo mai erau şi alte pîlcuri de tot soiul de arbori ornamentali care nu păreau deloc să fie de prin California. Marfă de import. Cine o fi fost ăla care construise casa, avusese de gînd să tragă coasta Atlanticului dincoace de Munţii Stîncoşi. Se străduise el din răsputeri dar nu izbutise.

Amos, şoferul negru între două vîrste, a oprit uşurel Cadillacul în faţa intrării dintre pilaştri, a sărit jos şi a înconjurat maşina ca să deschidă portiera doamnei Loring. M-am dat jos înaintea ei şi l-am ajutat să i-o ţină. Am susţinut-o cînd a coborît. De cînd ne urcasem în maşină în faţa clădirii unde era biroul meu, abia dacă schimbase două vorbe cu mine. Părea obosită şi speriată. Poate că o deprima arhitectura aia cretină. Ar fi putut să deprime pînă şi un măgar rîzăreţ, făcîndu-l să gungurească la fel ca o porumbiţă îndoliată.

― Cine a construit clădirea asta? am întrebat-o. Pe cine era furios tipul?

În sfîrşit, a zîmbit:

― N-ai mai văzut-o pînă acum?

― N-am ajuns chiar atît de departe în valea asta.

M-a condus către cealaltă parte a aleii şi a arătat cu degetul în sus:

― Omul care a clădit-o a sărit din foişorul ăla şi a aterizat cam acolo unde te afli dumneata. Era un conte francez, se numea La Tourelle, şi, spre deosebire de majoritatea conţilor francezi, avea o groază de bani. Era însurat cu Ramona Desborough, care nici ea nu era chiar o sărăntoacă. Pe vremea filmelor mute, cîştiga treizeci de mii de dolari pe săptămînă. La Tourelle a construit edifi­ciul ca să le slujească de cămin. Cică ar fi o miniatură a castelului de la Blois de pe Loara. Bănuiesc că pe ăla îl cunoşti, nu?

― Aşa cum îmi cunosc propriul buzunar. Acum îmi aduc aminte. Pe vremuri, a fost una din poveştile venti­late de revistele duminicale. Ea l-a părăsit şi el s-a omorît. Parcă a rămas şi un testament destul de ciudat, nu?

Încuviinţă din cap:

― A lăsat fostei neveste cîteva milioane ca să aibă bani de taxi şi restul i-a băgat într-un fel de fundaţie din care nu-i mai putea scoate nimeni. Una din clauze prevedea ca domeniul să rămînă exact aşa cum era. Nu trebuia să se modifice nimic, în fiecare seară trebuia să se pună masa ca pentru banchetele în stil mare şi nimeni n-avea voie să intre pe poartă în afară de servitori şi de avocaţi. Testamentul a fost încălcat, bineînţeles. În cele din urmă, domeniul a fost ciopîrţit în oarecare măsură şi cînd m-am măritat cu doctorul Loring mi l-a dat tata drept cadou de nuntă. Probabil că l-a costat o avere numai ca să-l aranjeze ca să poată fi din nou locuibil. Nu pot să sufăr casa asta. Am urît-o din prima clipă.

― Bine, dar ce, parcă eşti obligată să stai aici?

Dădu din umeri, oarecum obosită:

― Cel puţin o parte din timp. Măcar una din fiicele lui trebuie să dea anumite semne de stabilitate. Şi pe urmă, doctorului Loring îi place să stea aici.

― Cred şi eu. Orice individ care e în stare să facă o scenă ca aia din casa lui Wade, poartă în mod normal ghetre şi la pijama.

Ridică din sprîncene:

― Vai, domnule Marlowe, dar îţi mulţumesc că ai manifestat atîta interes. Mă tem însă că am discutat destul despre acest subiect. Nu vrei să intrăm? Tatei nu prea îi place să fie lăsat să aştepte.

Am traversat din nou aleea şi am urcat treptele de piatră şi jumătatea din dreapta a uşilor mari duble s-a deschis fără zgomot. Un individ luxos şi arogant s-a dat la o parte ca să ne facă loc să intrăm. Holul era mai mare decît întregul spaţiu locativ al casei în care stăteam eu. Avea duşumeaua mozaicată iar în spate păreau să fie nişte vitralii, şi dacă ar fi pătruns ceva lumină prin ele aş fi putut să-mi dau seama ce mai era pe-acolo. Din hol am mai trecut prin alte uşi duble sculptate şi am intrat într-o cameră întunecoasă, care în nici un caz nu putea să aibă mai puţin de douăzeci de metri lungime. Acolo şedea un bărbat, aşteptînd în tăcere. Ne-a întîmpinat cu o privire glacială.

― Am întîrziat, tată? întrebă în grabă doamna Loring. Ţi-l prezint pe domnul Philip Marlowe. Domnul Harlan Potter.

Bătrînul se uită pur şi simplu la mine şi înclină bărbia cam de vreun centimentru ― maximum un centimentru şi jumătate.

― Sună să aducă ceaiul, zise el. Stai jos, domnule Marlowe.

M-am aşezat şi l-am privit. El mă cerceta ca un ento­molog care examinează o gînganie. Nimeni n-a scos un cuvînt. Pînă a sosit ceaiul, a domnit o tăcere deplină. A fost aşezat pe o imensă tavă de argint de pe o măsuţă chinezească. Linda s-a aşezat la masă şi a umplut ceştile.

― Două ceşti, a zis Harlan Potter. Tu poţi să bei ceaiul în altă cameră, Linda.

― Da, tată. Domnule Marlowe, preferi ceaiul mai dulce?

― Mi-e indiferent. Glasul meu părea să răsune ca un ecou în depărtare, făcîndu-se din ce în ce mai mic şi mai prizărit în singurătate.

I-a dat bătrînului o ceaşcă şi pe urmă mi-a dat şi mie una. Apoi s-a ridicat fără o vorbă şi a ieşit din cameră. M-am uitat în urma ei. Am sorbit din ceai şi mi-am scos o ţigară.

― Te rog, nu fuma. Sufăr de astmă.

Am pus ţigara la loc în pachet. M-am uitat lung la el. Nu prea ştiu cum te simţi cînd valorezi circa o sută de milioane, dar omul nu părea să se amuze prea tare. Era mătăhălos, avea cel puţin un metru nouăzeci şi totul era construit la aceeaşi scară. Purta un costum de tuid gri fără vată la umeri. Nici n-avea nevoie. Purta o cămaşă albă şi o cravată de culoare închisă şi n-avea ba­tistă în buzunarul de la piept. În schimb se vedea acolo tocul de la ochelari. Era negru, ca şi pantofii. Şi părul era negru, fără nici un fir cărunt. Era pieptănat într-o parte şi periat cu multă grijă. Aveam impresia că dedesubt parcă nu e nimic decît ţeasta goală. Sprîncenele erau groase şi negre. Glasul părea să vină de foarte departe. Şi-a băut ceaiul de parcă ar fi fost unt de ricin.