Ramas bun pentru vecie

― Nu pot, fără ajutorul cuiva. Mai bine aţi aduce un pled sau o pătură. E destul de cald afară, dar în situaţii dintr-astea e foarte uşor să faci o pneumonie.

Mi-a zis că aduce un pled. Mi s-a părut un gest destul de amabil din partea ei. Dar nu izbuteam să gîndesc prea limpede. Eram complet dărîmat de efortul pe care-l făcusem.

L-am acoperit cu un pled dintr-alea cu care te înve­leşti pe puntea vaporului. Peste cincisprezece minute a venit doctorul Loring, perfect pus la punct, cu guler scrobit şi ochelari fără ramă, avînd pe faţă expresia unui om care a fost pus să cureţe în urma unui cîine după ce a vărsat.

Îi examină capul lui Wade:

― Contuzii şi o rană superficială, declară el. Nici un risc de comoţie cerebrală. După părerea mea, respiraţia lui indică în mod destul de evident starea în care se află.

Întinse mîna după pălărie. Îşi ridică trusa.

― Aveţi grijă să nu-i fie frig. Puteţi să-i spălaţi uşor capul ca să îndepărtaţi sîngele. Dacă doarme o să-i treacă.

― Domnule doctor, dar nu-l pot duce singur pînă sus, i-am zis eu.

― Atunci lăsaţi-l unde e. S-a uitat la mine cu un aer total nepăsător. Noapte bună, doamnă Wade. După cum ştii, nu tratez alcoolici. Chiar dacă aş face-o, soţul dumitale n-ar putea fi pe lista pacienţilor mei. Sînt convins că nu ţi-e greu să înţelegi de ce.

― Nu v-a rugat nimeni să-l trataţi, i-am zis. Am cerut doar o mînă de ajutor ca să-l pod duce în dormito­rul lui şi să-l dezbrac.

― Dar cine mai eşti şi dumneata? m-a întrebat doc­torul Loring pe un ton care te îngheţa.

― Mă numesc Marlowe. Am fost aici la petrecerea de acum o săptămînă. V-am fost prezentat de soţia dum­neavoastră.

― Interesant. Dar în ce context ai cunoscut-o pe soţia mea?

― Dar ce dracu, parcă asta contează? Nu vreau altceva decît să...

― Nu mă interesează ce vrei, mi-a retezat-o.

S-a întors către Eileen, a salutat-o scurt din cap şi a dat să iasă. M-am interpus între el şi uşă, rezemîndu-mă cu spatele de ea.

― O clipă, doctore. Probabil că a trecut multă vreme de cînd ţi-ai mai aruncat ochii pe bucăţica aia de proză numită jurămîntul hipocratic. Omul ăsta m-a chemat la telefon şi eu stau destul de departe de aici. După glas mi-am dat seama că e ceva în neregulă, aşa că am încălcat toate regulile de circulaţie ca să ajung pînă aici. L-am găsit zăcînd pe pămînt şi l-am cărat înăuntru şi te rog să mă crezi că nu e uşurel ca o pană. Valetul e plecat şi nu e nimeni pe aici care să mă ajute să-l duc sus în dormitor. Ce părere ai?

― Dă-te la o parte din calea mea! şuieră el printre dinţi. Altfel telefonez şerifului şi-l pun să trimită aici un agent. Ca profesionist...

― Ca profesionist eşti o scîrnă de păduche, i-am zis şi i-am lăsat cale liberă.

S-a înroşit ― încet, dar vizibil. Se sufoca cu propria lui fiere. Apoi a deschis uşa şi a ieşit. A închis-o la loc cu grijă. În timp ce o închidea, se uita la mine. Privirea lui era cea mai urîcioasă ce mi-a fost adresată vreodată dar şi mutra lui era cea mai urîcioasă ce-mi fusese vreodată hărăzit să văd.

Întorcîndu-mă, am dat cu ochii de Eileen care zîmbea.

― Ce-i, aşa amuzant? am repezit-o eu.

― Dumneata. Nu-i aşa că puţin îţi pasă ce le spui oamenilor? Nu ştii cine e doctorul Loring?

― Ba da ― şi mai ştiu şi ce e, nu numai cine e.

S-a uitat la ceasul de la mînă:

― Ar trebui să se cam întoarcă valetul. Am să mă duc să văd. Camera lui e în spatele garajului.

A ieşit prin arcadă iar eu m-am aşezat şi m-am uitat la Wade. Marele şi imensul om de litere sforăia. Faţa îi era brobonită de sudoare, dar l-am lăsat tot învelit. Peste două minute, Eileen s-a întors însoţită de Candy.

CAPITOLUL 26

Mexicanul era îmbrăcat cu o cămaşă sport, cu carouri albe şi negre, cu pantaloni negri cu multe pense, fără curea, pantofi în două culori ― alb cu negru ― de o cură­ţenie ireproşabilă. Părul lui negru şi des era pieptănat cu grijă pe spate şi strălucea de briantină sau pomadă.

― Señor, zise el şi schiţă un salut scurt şi sarcastic.

― Candy, ajută-l, te rog. pe domnul Marlowe să-l ducă sus pe soţul meu. A căzut şi s-a rănit puţin. Îmi pare rău că trebuie să te deranjez.

― De nada, señora, zise Candy zîmbind.

― Mă tem că eu am să vă spun noapte bună, zise ea adresîndu-mi-se mie. Sînt frîntă de oboseală. Candy poate să-ţi dea orice îţi trebuie.

A urcat încet scările, sub privirile lui Candy şi ale mele.

― Drăguţă păpuşică, mi-a zis el cu un ton imperti­nent. Rămîneţi peste noapte?

― Nu cred.

― Ea làstima. E foarte singură, tipa asta.

― Puştiule, scoate-ţi licărirea aia din ochi. Hai să-l punem în pat.

Se uită cu tristeţe la Wade care sforăia pe canapea.

― Pobrecito, murmură el părînd sincer. Borracho como una cuba.

― O fi el beat, dar micuţ nu e deloc. Apucă-l tu de picioare.

L-am ridicat împreună, şi chiar pentru doi bărbaţi în toată firea era greu ca un sicriu de plumb. Ajunşi în capul scărilor, am străbătut o galerie interioară trecînd pe lîngă o uşă închisă. Candy mi-a făcut semn înspre ea cu bărbia.

― La señora, mi-a şoptit el. Dacă baţi încet, poate dă drumu înăuntru.

Nu i-am replicat nimic pentru că aveam nevoie de el. Am mers înainte cu epava, ne-am oprit în dreptul altei uşi şi l-am descărcat pe pat. Apoi l-am apucat pe Candy de braţ, aproape de umăr unde doare mai tare apăsarea degetelor. În orice caz m-au durut pe mine degetele.

A tresărit puţin, şi apoi faţa i s-a înăsprit.

― Cum te cheamă, cholo?

― Ia mîna de pe mine, a lătrat el. Şi nu-mi zi mie cholo. Nu sînt mexican intrat clandestin în America. Mă numesc Juan Garcia de Soto y Sotomayor. Sînt chilean.

― Bine, Don Juan. Ai grijă numai să nu încalci regulamentul pe-aicea. Ţine-ţi nasul şi gura curate cînd vorbeşti de oameni în slujba cărora eşti.

Se scutură ca să scape de strînsoarea mea şi făcu un pas înapoi. Ochii lui negri scăpărau scîntei. Îşi băgă mîna în sîn şi scoase un cuţit lung şi subţirel. Îi puse vîrful pe deget şi-l ţinu în echilibru, fără măcar să se uite la el. Apoi lăsă mîna în jos şi prinse cuţitul de mîner cît timp se afla încă în aer. Totul se petrecu într-o clipă şi fără nici un efort aparent. Mîna i se ridică la înălţimea umărului, apoi ţîşni înainte iar cuţitul zbură prin aer şi se înfipse în cerceveaua ferestrei, continuînd să vi­breze.

― Ciudado, senor! zise el rînjind sinistru. Şi ţine labele acasă. Nimeni nu poate juca cu mine.

Străbătu camera cu paşi agili, smulse cuţitul din tocul ferestrei, îl aruncă în aer şi, răsucindu-se pe călcîie, îl prinse cu mîna pe la spate. Se auzi o pocnitură şi cuţitul dispăru sub cămaşă.

― Dibaci, dar un pic prea de ochii lumii, i-am zis eu.

S-a apropiat de mine zîmbind batjocoritor.

― Şi p-ormă s-ar putea să te trezeşti cu un cot scrîntit, am adăugat eu. Uite-aşa.

L-am apucat de încheietura mîinii drepte, l-am deze­chilibrat dintr-o smucitură, i-am răsucit mîna la spate şi mi-am pus antebraţul sub cotul lui. M-am apăsat pe el, folosindu-mi antebraţul drept pîrghie.

― E de-ajuns o smucitură şi-ţi plesneşte încheietura cotului. O fisură e suficientă. Cîteva luni îţi iei tălpăşiţa din postul de aruncător de cuţite. Dacă smucesc niţeluş mai tare, îţi pierzi definitiv meseria asta. Scoate pantofii domnului Wade.

I-am dat drumul iar el mi-a rînjit în faţă:

― Bun truc. Ţin minte.

Se întoarse către Wade, întinse mîna să-i apuce un pantof, apoi se opri. Văzînd o pată de sînge pe pernă.

― Cine a rănit stăpînu'?

― Nu eu, amice. A căzut şi s-a lovit la cap. E o rană superficială. A fost doctorul şi l-a văzut.

Candy răsuflă greoi:

― L-ai văzut căzînd?

― Nu, căzuse mai înainte. Văd că ţii la el, nu?

Nu mi-a răspuns. I-a scos pantofii. Împreună am iz­butit încetul cu încetul să-l dezbrăcăm, şi Candy i-a scos de undeva o pijama verde cu argintiu. Am reuşit să-l îmbrăcăm şi să-l aşezăm în pat. L-am învelit bine. Încă mai transpira şi mai sforăia. Candy îl privea cu tristeţe, clătinînd încet din capul lui pomădat.

― Cineva trebuie să aibă grijă de el, mi-a zis. Mă duc mă schimb.

― Du-te şi dormi. Îl îngrijesc eu. Dacă am nevoie de tine te strig.

M-a înfruntat cu privirea:

― Vezi, ai grijă bine, mi-a zis pe un ton calm. Ai grijă bine.

După ce a ieşit din cameră, m-am dus la baie şi am făcut rost de o cîrpă udă şi de un prosop mare. L-am întors puţin pe Wade, am întins prosopul pe pernă şi i-am spălat uşurel sîngele de pe cap, cu grijă să nu-l fac să sîngereze din nou. Atunci am văzut o tăietură superfi­cială cam de vreo patru-cinci centimetri. Nu era mare lucru. În privinţa asta, doctorul Loring, avusese dreptate. L-ar fi durut cam tare dacă i-o cosea şi probabil că de fapt nici nu era nevoie. Găsind un foarfece, i-am tuns părul de jur împrejur ca să-i pot lipi un plasture. Apoi l-am răsucit din nou pe spate şi l-am spălat pe obraz. Mă tem că asta a fost o greşeală. A deschis ochii. Erau tulburi şi cu privirile rătăcite, apoi s-au mai limpezit şi a văzut că stau în picioare lîngă pat. Şi-a mişcat o mînă, şi-a dus-o spre ceafă şi a dat de plasture. Buzele lui au şoptit ceva, după care i s-a limpezit şi glasul.

― Cine m-a rănit? Tu?

Mîna pipăia plasturele.

― Nu te-a lovit nimeni. Ai căzut singur.

― Am căzut? Cînd? Unde?

― Din locul de unde telefonai. M-ai sunat pe mine. Te-am auzit căzînd. Lăsaseşi telefonul deschis.

― Te-am sunat eu? Rînji încetişor. Şi-aşa, şefule, eşti disponibil oricînd, da? Cît e ceasul?

― E trecut de unu noaptea.

― Unde e Eileen?

― S-a dus să se culce. A făcut urît.

Căzu pe gînduri şi rumegă aceste vorbe în tăcere. Ochii lui erau plini de durere.

― Oare am...? Se opri şi tresări.

― După cîte ştiu, nu te-ai atins de ea. Dacă la asta te referi. Ai rătăcit doar pe afară şi ai căzut fleaşcă lîngă gard. Nu mai vorbi. Încearcă să dormi.

― Să dorm? întrebă cuminte şi încet, ca un copil care-şi repetă cu glas tare lecţia. Cam ce-ar însemna asta?

― Poate că o pastilă ţi-ar ajuta. Ai ceva pe-aici?

― În sertarul de la noptieră.

L-am deschis şi am găsit un flacon de plastic cu nişte capsule roşii. Seconal. Reţeta doctorului Loring. Drăguţul de doctor. Reţeta făcută pe numele soţiei domnului Roger Wade.

Am scos două drajeuri şi am pus flaconul la loc după care i-am turnat un pahar de apă din termosul de pe noptieră. Mi-a zis că o pastilă o să fie suficientă. A luat-o, a băut puţină apă, apoi a lăsat capul la loc pe pernă şi a început să privească în tavan. Timpul trecea. M-am aşezat pe un scaun şi am rămas de strajă. Nu părea să-i vină somnul. Apoi mi-a zis încetişor:

― Marlowe, mi-am adus aminte de ceva. Fă-mi, te rog, un serviciu. Am scris nişte aiureli pe care nu vreau să le vadă Eileen. Sînt nişte foi de hîrtie pe capacul maşinii de scris, sub husă. Rupe-le, te rog.

― Cu plăcere. Altceva nu-ţi mai aminteşti?

― Eileen e bine? Eşti sigur?

― Da. E doar obosită. Linişteşte-te, Wade. Nu te mai gîndi la nimic. Nici nu trebuia să-ţi pun întrebări.

― Nu te mai gîndi, zise individul. Acum vocea lui era puţin somnoroasă. Parcă-şi vorbea lui însuşi: "Nu te mai gîndi. Nu mai visa. Nu mai iubi. Nu mai urî. Prinţ nobil, noapte bună". Cred că am să o iau şi pe cealaltă.

I-am dat-o. Pe urmă a pus capul la loc pe pernă, dar de data asta întors spre mine:

― Ştii, Marlowe, am scris nişte lucruri pe care nu vreau ca Eileen...

― Mi-ai mai zis. Mă ocup de ele după ce adormi.

― A, mulţumesc. Ce bine e să te aibă omul prin preajmă. Foarte bine.

Altă pauză destul de lungă. Începeau să i se îngreuneze pleoapele.

― Marlowe, ai omorît vreodată pe cineva?

― Da.

― Oribilă senzaţie, nu?

― Unora le place.

Ochii i s-au închis de tot. Apoi s-au redeschis dar păreau împăienjeniţi:

― Oare cum or fi putînd s-o facă?

Nu i-am răspuns. Pleoapele i se lăsau tot mai jos, încetul cu încetul, ca o cortină de teatru care coboară milimetru cu milimetru. A început să sforăie. Am mai aşteptat puţin. Pe urmă am stins lumina şi am ieşit.

CAPITOLUL 27

M-am oprit în faţa uşii de la dormitorul lui Eileen şi am tras cu urechea. N-am auzit nici o mişcare înăuntru, aşa că n-am mai bătut la uşă. Dacă voia să ştie ce face Wade, treaba ei. Jos, living-room-ul era luminat şi gol. Am stins cîteva becuri. Stînd lîngă uşa din faţă m-am uitat sus spre galerie. Partea din mijloc a living-room-ului era înaltă, cît pereţii casei, şi era străbătută de grinzile neacoperite care susţineau şi această galerie interioară. Era lată şi mărginită pe două laturi de o balustradă solidă care părea să fie înaltă cam de un metru. Partea de sus şi stîlpii erau de formă pătrată ca să semene cu grinzile transversale. Ca să ajungi în sufragerie treceai printr-o arcadă tot pătrată, închisă de uşi de sticlă. Bănuiam că deasupra sufrageriei trebuia să fie camerele servitorilor. Această parte a etajului era despărţită printr-un zid, aşa că trebuia să fi fost şi o altă scară pe care puteai ajunge acolo, urcînd dinspre bucătărie. Dormito­rul lui Wade era în colţ, deasupra biroului. Vedeam lu­mina ce străbătea prin uşa deschisă a camerei lui, re­flectată pe tavanul înalt şi vedeam şi o parte din ambrazura uşii. Am stins toate luminile, în afară de o lampă cu picior şi m-am îndreptat spre birou. Uşa era închisă, dar rămăseseră aprinse două lămpi, cea cu picior de la căpătîiul canapelei de piele şi cea de birou, cu abajur ca o glugă. Maşina de scris se afla pe o masă solidă, aşezată lîngă această lampă şi alături de ea era un teanc de foi galbene în dezordine. M-am aşezat pe un scaun cu pernuţe şi am studiat situaţia. Ce voiam să ştiu era cum ajunsese Wade să se rănească la cap. Apoi m-am ridicat şi m-am aşezat pe scaunul turnant de la masa de lucru, cu telefonul în mîna stîngă. Arcurile scaunului erau foarte slabe. Dacă mă lăsam pe spate şi mă răsturnam, era posibil să mă lovesc de colţul biroului. Mi-am udat batista şi am frecat lemnul. Nici o picătură de sînge, nimic. Pe masă se aflau o mulţime de lucruri, printre care şi un rînd de cărţi între doi elefanţi de bronz şi o călimară demodată de sticlă de formă cubică. Am încercat şi asta. Nici un rezultat. N-avea nici un rost să mai cer­cetez, fiindcă dacă-l lovise altcineva, nu trebuia neapă­rat să fi lăsat arma în cameră. Şi nici nu văd cine ar fi putut s-o facă. M-am ridicat şi am aprins luminile din scafa plafonului. Ele băteau pînă în colţurile cele mai întunecate şi bineînţeles că pînă la urmă am găsit răs­punsul care era de fapt foarte simplu: lîngă perete era răsturnat un coş de hîrtii făcut din metal, din care se vărsaseră diverse lucruri. Era imposibil să fi ajuns singur acolo, aşa că fără îndoială fusese aruncat sau împins cu piciorul. I-am verificat colţurile ascuţite cu batista umezită. De data asta am obţinut pata roşiatică de sînge. Deci, nici un mister. Wade căzuse şi se lovise cu capul de ascuţişul coşului de hîrtii ― foarte probabil îşi făcuse rana ca o tăietură ― se ridicase şi izbise cu piciorul în coş, aruncîndu-l în capătul celălalt al camerei. Simplu ca bună ziua. Pe urmă avusese chef să mai soarbă o duşcă. Băutura era pe măsuţa de cocteiluri din faţa canapelei. O sticlă goală, alta pe trei sferturi plină, un termos cu apă şi un bol de argint plin şi el cu apă ― fostele cuburi de gheaţă. Nu exista decît un singur pahar, şi acela de dimensiuni foarte mari. După ce băuse se sim­ţise ceva mai bine. Cu mintea încă destul de confuză descoperise telefonul scos din furcă si mai mult ca sigur că nu-şi mai amintea ce făcuse cu el. Aşadar, traversase pur şi simplu camera şi-l pusese la loc în furcă. Dacă socoteam bine, toate aceste mişcări luaseră cam atîta timp cît aşteptasem eu. Telefonul are în el ceva care te obligă. Omul epocii noastre obsedate de mecanisme şi dispozitive îl iubeşte. Îl urăşte şi se teme de el. Dar întot­deauna îl tratează cu respect, chiar şi cînd e beat. Tele­fonul e un fetiş.

Orice om normal ar fi strigat "alo" în microfon. Înainte de a închide, măcar aşa, ca să se asigure. Dar nu în­seamnă neapărat că tot aşa ar fi procedat şi un om ameţit şi abia ridicat după o căzătură. Oricum, n-avea nici o importanţă. Ar fi putut s-o facă şi nevastă-sa, poate că-l auzise căzînd, auzise bufnitura şi coşul de hîrtii izbindu-se de perete, şi venise în birou. Între timp probabil că ultimul pahar băut i se urcase rău la cap, aşa că s-a strecurat afară cum a putut, a traversat peluza din faţa casei şi s-a prăbuşit acolo unde-l găsisem. Venea cineva să-l ia. Numai că între timp nu mai ştia exact cine vine. Poate că bunul doctor Verringer.

Deocamdată, toate bune. Dar ce-ar fi putut să facă nevastă-sa? Nu-l putea pune pe picioare, nici să-l ajute să-şi vină în fire, şi poate că-i era şi frică să încerce ― lucru foarte normal. Aşadar, trebuia să cheme pe cineva să vină s-o ajute. Servitorii erau plecaţi, deci nu putea s-o facă decît prin telefon. Ei bine, de fapt chemase pe cineva. Îl chemase pe drăguţul doctor Loring. Fusese doar supoziţia mea că-l chemase abia după ce am ajuns eu acolo. Ea însă nu-mi spusese acest lucru.

De aici înainte însă, lucrurile nu prea se mai potri­veau. Te-ai fi aşteptat ca ea să se ducă să-l caute şi să-l găsească, şi să se asigure că nu e rănit. Nu putea să-i facă chiar atît de rău să zacă niţel pe pămînt într-o seară caldă de vară. Ea n-avea cum să-l mişte de-acolo. Eu, cu puterea mea, şi abia izbutisem. Dar în nici un caz nu te-ai fi aşteptat s-o găseşti în pragul uşii fumînd şi neştiind decît foarte vag unde zace el. Dar parcă poţi să ştii? N-aveam de unde să cunosc prin ce trecuse ea cu acest om, cît de periculos era el în starea asta, cît de frică i-o fi fost ei să se apropie de el. "Am primit o porţie mai mare decît pot înghiţi" ― îmi spusese ea cînd sosisem. "Găseşte-l dumneata". Şi apoi intrase în casă şi se pre­făcuse că leşină.

Tot mă mai chinuiau gîndurile, dar neavînd încotro, le-am lăsat aşa. Eram silit să presupun că după ce dăduse piept cu această situaţie de atîtea ori, ştia că n-are alt­ceva de făcut decît să lase lucrurile să treacă, şi deci asta a şi făcut. Pur şi simplu. A lăsat totul să treacă. L-a lăsat să zacă acolo pînă cînd urma să vină cineva cu forţa necesară să-l ducă în casă.

Şi totuşi încă nu eram liniştit. Mă mai sîcîia şi faptul că ea îşi luase tălpăşiţa şi se dusese în camera ei în timp ce Candy şi cu mine îl urcam pe el în dormi­tor. Zicea că-l iubeşte pe individ. Era soţul ei, erau căsă­toriţi de cinci ani, cînd nu era beat era omul cel mai drăguţ din lume ― astea erau chiar cuvintele ei. Cînd era beat era altceva, ceva de care trebuia să te păzeşti, fiindcă era periculos. Mă rog, s-o lăsăm baltă. Dar mai era ceva care mă necăjea. Dacă ar fi fost cu adevărat speriată, n-ar fi stat acolo în pragul uşii, fumînd. Dacă era pur şi simplu amărîtă şi închisă în sine şi dezgus­tată ― n-ar fi leşinat.

Trebuie să fi fost altceva la mijloc. Vreo altă femeie, poate. Atunci înseamnă că abia de curînd făcuse desco­perirea. Linda Loring? Poate. Aşa gîndea doctorul Loring şi aşa se şi exprimase în public, şi încă în gura mare. Am încetat să-mi mai fac probleme şi am ridicat husa de la maşina de scris. Povestea era acolo ― nişte foi dis­parate de hîrtie galbenă scrise la maşină, pe care trebuia să le distrug ca să nu le vadă Eileen. Le-am luat şi m-am apropiat de canapea, hotărînd că merit şi eu un păhărel care să însoţească cititul. Lîngă masa de lucru era un mic lavoar. Am clătit paharul înalt, mi-am turnat o doză bună şi m-am aşezat să citesc. Ceea ce am citit era nebu­nie curată. Iată:

CAPITOLUL 28

"Au trecut patru zile de cînd a fost lună plină şi pe perete se vede un petec pătrat luminat de razele ei, care mă priveşte ca un ochi mare şi chior şi lăptos, un ochi de perete. Glumesc. Idioată comparaţie, lua-o-ar dracu. Scriitor. Totul trebuie să semene cu ceva. Capul meu e aşa de moale de parc-ar fi frişcă ― dar nu-i la fel de dulce. Iar metafore. Îmi vine să vărs numai cînd mă gîndesc la toată porcăria aia împuţită. Oricum, tot îmi vine să vărs. Probabil că asta am să şi fac. Dar nu mă împinge. Lasă-mi niţel timp. Viermii din plexul meu solar se mişcă, se mişcă şi iar se mişcă. Mi-ar fi mult mai bine dacă m-aş culca, dar sub pat aş găsi un animal negru şi ani­malul negru ar începe să se tîrască de colo pînă colo, fîsîind şi şi-ar încovoia spinarea, şi ar lovi patul, şi atunci aş scoate un urlet pe care numai eu l-aş auzi. Un urlet de vis, un urlet dintr-un coşmar. Nu am de ce să-mi fie frică şi nu mi-e frică fiindcă nu am nimic de care să mă tem, şi totuşi, odată zăceam aşa întins în pat şi animalul negru tocmai asta îmi făcea, îşi izbea spinarea de partea de dedesubt a paiului şi m-am speriat şi am făcut pe mine. Asta m-a dezgustat mai mult decît toate celelalte lucruri greţoase pe care le-am făcut.

Sînt murdar. Ar trebui să mă bărbieresc. Îmi tremură mîinile. Transpir. Am un miros neplăcut. Cămaşa mi-e udă la subţiori, şi pe piept, şi pe spinare. Mînecile îmi sînt ude la încheietura cotului. Paharul de pe masă e gol. Acum ar trebui să ţin sticla cu amîndouă mîinile ca să pot să-mi mai torn minunea. Poate că aş izbuti să sorb o duşcă din sticlă, ca să-mi mai vin în fire. Băutura asta are un gust de-ţi vine rău: Şi nici nu duce la nimic. Pînă în cele din urmă, am să ajung să nu mai pot dormi deloc şi întreaga lume o să geamă de groaza nervilor tortu­raţi. Slnt bune chestiile astea, Wade? Mai departe.

Totul e în regulă în primele două-trei zile, şi apoi totul e negativ. Suferi şi bei ceva şi o vreme totul merge mai bine, dar preţul creşte tot mai mult şi în schimbul lui primeşti tot mai puţin şi pe urmă există întotdeauna şi punctul acela cînd nu mai obţii nimic altceva decît greaţă. Atunci cheamă-l pe Verringer. E-n regulă, Verringer, vin la tine. Nu mai există nici un Verringer. O fi plecat în Cuba sau o fi murit. Băieţelul Bleu l-a omorît. Bietul bătrînel, ce soartă, să moară de mîna Băieţelului Bleu. Haide-haide, Wade, scoală-te şi să mergem în vreo crîşmă. Crîşme unde n-am fost noi niciodată şi nici n-o să ne mai întoarcem vreodată după ce am fost. Oare fraza asta e coerentă? Nu. Mă rog, n-are importanţă că doar nu cer drepturi de autor pentru ea. Şi acum o mică pauză pentru un mic film-reclamă.

Ei bine, am izbutit. M-am ridicat. Grozav bărbat! Am ajuns pînă la canapea şi iată-mă aici îngenunchind lîngă ea cu mîinile pe marginea ei, cu faţa în palme, plîngînd. Pe urmă m-am rugat la Dumnezeu şi m-am dis­preţuit singur c-am făcut-o. Alcoolic de gradul trei care se autodispreţuieşte. La cine naiba te rogi, prostule? Dacă se roagă un om sănătos ― înseamnă credinţă. Un om bolnav se roagă şi înseamnă că e pur şi simplu speriat. Mare prostie şi cu rugăciunea. Asta este lumea pe care ai creat-o şi ţi-o creezi singur şi cu puţinul ajutor pe care-l capeţi din afară ― mă rog, şi aia tot de tine ţine. Termină cu răgăciunile, tîmpitule. Scoală-te în picioare, şi bea o duşcă. Acum e prea târziu pentru orice altceva.

Ei bine, am dat-o pe gît. Cu amîndouă mîinile. Ba chiar mi-am turnat-o şi în pahar. N-am vărsat mai nici o picătură. Acum, de-aş putea-o ţine în mine fără să vomit. Mai bine aş adăuga un pic de apă. Ridic-o înce­tişor. Uşurel-uşurel, nu prea mult deodată. Se încălzeşte. Se înfierbîntă. Dacă aş putea să nu mai transpir. Paharul e gol. E iarăşi pe masă.

Un abur discret estompează luna, dar în ciuda lui am lăsat paharul jos, cu grijă, cu multă grijă ca pe o cren­guţă de trandafir într-o vază înaltă şi subţire. Trandafirii îşi înclină capetele înrourate. Poate că şi eu sînt o roză.

Zău aşa, frate, sînt înrourat. Ei, şi-acum să mergem sus. Poate mai sorbi o duşcă, ca să-ţi ţină la drum. Nu? Mă rog, cum vrei. O să beau o duşcă sus, cînd ajung acolo. Dacă ajung acolo, să am şi eu ceva care să mă atragă. Dacă ajung pînă sus, am dreptul la o răsplată. Un semn de respect din partea mea pentru mine. Vai ce frumoasă e dragostea ce mi-o port ― şi partea cea mai dulce a ei e că n-am rivali.