Ramas bun pentru vecie

Am scos pistolul şi i l-am arătat. Dar nu a însemnat nimic pentru el. Fie că pistoalele lui nu erau încărcate, fie că uitase complet de ele. El nu ştia de nimic altceva decît de pumnarul de alamă. Se apropia din ce în ce mai tare.

Am tras un glonte pe deasupra patului prin fereastra deschisă. În cămăruţa aceea, împuşcătura a răsunat mult mai puternic decît te-ai fi aşteptat. Earl s-a oprit locului. Şi-a răsucit încet capul şi s-a uitat la gaura din plasa de sîrmă a ferestrei. Apoi s-a întors către mine. Treptat, treptat faţa lui a prins viaţă, acoperindu-se de un rînjet.

― Ce fu asta? m-a întrebat foarte senin.

― Aruncă boxul! i-am zis, privindu-l drept în ochi.

S-a uitat surprins la propria lui mînă. Şi-a scos boxul şi l-a aruncat la întîmplare într-un colţ.

― Scoate şi cureaua cu pistoale! i-am zis eu. Să nu te atingi cumva de ele! numai de cataramă.

― Nu sînt încărcate, mi-a zis zîmbind. Pe naiba, nici măcar nu sînt pistoale, doar nişte jucării de-ale actorilor.

― Cureaua! Repede!

S-a uitat la revolverul meu cu ţeavă scurtă:

― Ăla e valabil? A, da, sigur. Gaura din plasă. Da, da, plasa.

Omul din pat nu mai era în pat. Se afla îndărătul lui Earl. A întins repede mîna şi a scos afară unul dintre pistoalele strălucitoare. Asta nu i-a prea plăcut iui Earl, ceea ce se vedea bine pe faţa lui.

― Lasă-l în pace, am zis furios. Pune-l la loc de unde l-ai scos.

― Are dreptate, mi-a zis Wade. Sînt pistoale cu capse.

S-a dat înapoi şi a pus pistolul strălucitor pe masă. Dumnezeule, sînt îngrozitor de slab, ca un braţ frînt.

― Scoate cureaua! i-am zis lui Earl treia oară.

Cu un tip ca el, cînd începi o treabă trebuie s-o duci la bun sfîrşit. Trebuie să n-o complici, o laşi aşa simplă şi nu te răzgîndeşti.

Pînă la urmă a făcut-o, şi încă foarte amabil. Apoi, ţinînd cureaua în mînă s-a apropiat de masă şi a luat celălalt pistol, l-a pus în tocul lui şi a aşezat cureaua la loc. L-am lăsat în pace. Abia atunci a dat cu ochii de doctorul Verringer care era ghemuit la podea lîngă perete. A scos un sunet din care reieşea îngrijorarea sau supă­rarea, a traversat repede încăperea, s-a dus în baie si a revenit cu o cană cu apă. A turnat apă în capul lui Ver­ringer care a început să împroaşte şi să scuipe şi s-a întors pe partea cealaltă. Pe urmă a gemut. Pe urmă şi-a dus mîna la falcă. Pe urmă a încercat să se scoale. Earl l-a ajutat.

― Iartă-mă, doctore. Probabil că am dat drumul la pumn fără să mă uit pe cine pocnesc.

― E-n regulă, nu s-a rupt nimic, zise Verringer îndepărtîndu-l cu un gest. Trage maşina încoace, Earl. Şi nu uite cheia lacătului de la poartă.

― Să aduc maşina aici. Sigur. Imediat. Cheia de la lacăt. O am. Imediat, doctore.

Ieşi din cameră fluierînd.

Wade şedea pe marginea patului şi părea tare slăbit.

― Dumneata eşti detectivul de care vorbea doctorul? mă întrebă el. Cum de m-ai găsit?

― Păi tot aşa întrebînd pe unii şi pe alţii care se pricep la chestii dintr-astea. Dacă vrei să ajungi acasă, ar fi mai bine să te îmbraci.

Doctorul Verringer se rezema de perete, masîndu-şi falca.

― Îl ajut eu, zise cu o voce răguşită. Eu nu fac altceva decît să ajut oamenii şi ei nu fac altceva decît să-mi de cu piciorul în obraz.

― Înţeleg cum vă simţiţi, i-am zis.

Am ieşit şi i-am lăsat să se descurce între ei.

CAPITOLUL 20

Cînd ieşiră, automobilul era la îndemînă. Însă Earl plecase. Oprise maşina, stinsese farurile şi se dusese înapoi către căsuţa mai mărişoară, fără să-mi spună o vorbă. Tot mai fluiera, străduindu-se pe dibuite să-şi amintească o melodie pe jumătate uitată.

Wade s-a urcat cu grijă pe perna din spate a maşinii iar eu lîngă el. Conducea Verringer. Dacă întîmplător îl durea rău falca şi capul, în orice caz nici n-a mani­festat vreun semn, nici n-a pomenit de asta. Am trecut creasta dealului şi am coborît pînă la capătul aleii cu pietriş. Earl fusese deja pînă acolo, descuiase poarta şi o lăsase larg deschisă. I-am spus doctorului Verringer unde mi-e maşina şi el a tras-o pe a lui alături. Wade s-a urcat în maşina mea şi a rămas mut, privind în gol. Verringer a coborît şi a înconjurat automobilul venind lîngă el. I-a vorbit cu blîndeţe.

― Cum rămîne cu ăia cinci mii de dolari ai mei, domnule Wade? Cecul pe care mi l-ai promis.

Wade se lăsă puţin în jos şi-şi sprijini capul pe spătar.

― Am să mă mai gîndesc.

― Bine, dar mi i-ai făgăduit. Am nevoie de ei.

― Violenţă, Verringer, smulgerea promisiunii sub imperiul ameninţărilor. Dar acum sînt ocrotit.

― Bine, dar te-am hrănit şi te-am spălat, insistă Verringer. Am venit în toiul nopţii. Te-am ocrotit, te-am vindecat ― cel puţin deocamdată.

― Nu e o treabă care să merite chiar cinci bătrîne, ricană Wade. Şi dealtfel, ai scos destul de prin buzuna­rele mele.

Verringer nu se dădu bătut:

― Domnule Wade, mi-a făgăduit cineva să-mi facă o trampă în Cuba. Dumneata eşti bogat. Trebuie să-i ajuţi şi pe alţii cînd sînt la ananghie. Eu îl am pe Earl pe cap şi trebuie să-l îngrijesc. Ca să pot profita de acest prilej, am nevoie de bani. O să ţi-i restitui pînă la ul­timul gologan.

Începusem să mă foiesc. Aveam o poftă nebună să fumez, însă mă temeam să nu i se facă rău lui Wade din cauza asta.

― Pe dracu', o să-i dai înapoi, zise obosit Wade. Nici n-o să trăieşti de-ajuns ca să apuci să mi-i dai înapoi. Mîine sau poimîine noapte Băieţelul Bleu o să te omoare în somn.

Verringer se dădu un pas înapoi. Nu-i vedeam expresia feţei, dar glasul i se înăspri.

― Sînt mai multe chipuri neplăcute de a muri, zise el, şi mă tem că al dumitale se va număra printre ele.

Se îndepărtă spre maşina lui şi se urcă în ea. Intră pe poartă şi dispăru.

Am băgat în marşarier, am întors şi m-am îndreptat spre oraş. După vreo trei-patru kilometri, Wade a mor­măit:

― De ce să-i dau eu grăsanului ăluia cinci mii de dolari?

― N-ai nici un motiv.

― Atunci de ce mă simt ca un porc pentru că nu i-i dau?

― N-ai nici un motiv.

Întoarse capul doar atît cît să se uite la mine:

― M-a tratat ca pe un copilaş. Nu mă lăsa aproape nici o clipă singur, de teamă să nu vină Earl şi să mă facă pilaf. Mi-a luat şi ultimul sfanţ din buzunar.

― Probabil că aşa i-ai spus.

― Dumneata ţii cu el?

― Lasă asta. Pentru mine e vorba doar de o misiune ca oricare alta.

Tăcerea domni încă vreo cîţiva kilometri. După ce trecurăm de marginea unei suburbii, Wade vorbi din nou:

― Poate că pînă la urmă o să-i dau. E falit rău de tot. Proprietatea e blocată de ipoteci. N-o să scoată nici măcar un dolar pe ea. Şi toate numai din cauza psiho­patului ăluia. Oare de ce o fi făcînd-o?

― N-am de unde să ştiu.

― Sînt scriitor. Lumea se aşteaptă de la mine să înţeleg care sînt mobilurile acţiunilor oamenilor. Iar eu nu înţeleg nici o iotă din acţiunile nimănui.

Am intrat în trecătoare şi, după un urcuş, la picioa­rele noastre s-au întins brusc toate luminile din vale, o mare nesfîrşită. Am intrat pe şoseaua de nord-vest care merge la Ventura. După o vreme, am trecut şi prin Encino. M-am oprit unde era mai puţin întuneric şi am ridicat ochii către luminile din vîrful dealului unde se află vilele luxoase. În una din ele locuiseră soţii Lennox. Am pornit mai departe.

― Cred că sîntem aproape de locul unde trebuie să cotim, zise Wade. Sau cunoşti deja drumul?

― Îl cunosc.

― Apropo, nu mi-ai spus cum te numeşti.

― Philip Marlowe.

― Drăguţ nume. Apoi glasul i se schimbă brusc şi zise: Stai o clipă. Nu eşti dumneata tipul care a fost amestecat în treaba cu Lennox?

― Ba da.

Stătea şi se holba la mine în întunericul din maşină. Am trecut de ultimele clădiri din centrul localităţii Encino.

― Am cunoscut-o şi eu pe nevasta lui Lennox, zise Wade. Pe el nu l-am văzut niciodată. Ciudată treabă. Tipii ăia de la poliţie te-au cam scărmănat niţel, nu?

Nu i-am răspuns.

― Poate că nu-ţi face plăcere să vorbeşti de povestea asta?

― Poate. Dar de ce te interesează?

― Sînt scriitor, ce naiba! Trebuie să fie o poveste grozavă.

― Astă-seară fă-te că te odihneşti. Probabil că eşti foarte slăbit.

― E-n regulă, Marlowe, e-n regulă. Nu-ţi sînt prea simpatic. Îmi dau seama de asta.

Am ajuns la încrucişare şi am băgat maşina pe dru­mul lateral şi după aceea către colinele joase şi intrîndul dintre ele denumit Idle Valley.

― Nu-mi eşti nici simpatic, nici antipatic. Nu te cunosc. Nevasta dumitale mi-a cerut să te găsesc şi să te aduc acasă. De-ndată ce te dau în primire, am terminat treaba. Şi nici măcar n-aş şti să-ţi spun de ce m-a ales tocmai pe mine. Aşa cum ţi-am mai zis, pentru mine e doar o misiune.

Am înconjurat un bot de deal şi am intrat pe un drum ceva mai lat şi mult mai bine pietruit. Zicea că stă la mai puţin de un kilometru de acolo, pe partea dreaptă. Mi-a spus şi numărul, pe care-l ştiam deja. Pentru un individ în starea lui se dovedea un vorbitor destul de insistent.

― Şi cît îţi plăteşte?

― Chestia asta n-am discutat-o.

― Mă rog, oricît ţi-ar da, tot nu e de-ajuns. Îţi dato­rez foarte multe mulţumiri. Mi-ai făcut un serviciu foarte mare, şefule. Mă tem că nu meritam toată oste­neala asta.

― Ăsta e un sentiment pe care-l ai doar astă-seară.

Rîse:

― Ştii ceva, Marlowe? S-ar putea să ajung să te simpatizez. Dar eşti un pic cam bestie ― ca şi mine.

Am ajuns la el acasă. Era o clădire cu etaj, cu şindrilă peste tot, cu un mic portic cu stîlpi şi o peluză întinsă ce pornea de la intrare şi se termina la un pîlc de arbuşti de lîngă gardul alb. În portic era aprinsă o lumină. Am tras maşina pe alee şi am oprit lîngă garaj.

― Te poţi descurca şi fără ajutor?

― Fireşte. Coborî din maşină. Nu intri puţin să iei un păhărel?

― Mulţumesc, dar nu astă-seară. Am să aştept aici pînă cînd intri în casă.

Rămase acolo în picioare suflînd din greu.

― Bine, zise el scurt.

Se întoarse şi merse cu multă grijă pe dalele potecii care ducea pînă la uşa din faţă. O clipă se ţinu de un stîlp alb, apoi încercă uşa. O deschise şi intră. Uşa rămase deschisă şi lumina scăldă peluza verde. Se auzi un brusc amestec de voci.

Am început să dau maşina înapoi ca s-o scot de pe alee, folosind lumina pentru marşarier. Atunci am fost strigat de cineva din casă.

Uitîndu-mă, am văzut-o pe Eileen Wade în pragul uşii deschise. Întrucît mi-am continuat drumul, ea a luat-o la fugă după mine. N-aveam ce să fac, a trebuit să opresc. Am stins farurile şi m-am dat jos din maşină. Cînd a ajuns lîngă mine, i-am zis:

― Trebuia să vă dau telefon, dar m-am temut să-l las singur.

― Normal. Ai avut multe dificultăţi?

― Mde... Ceva mai mult decît a suna la o sonerie.

― Te rog, pofteşte în casă şi povesteşte-mi totul.

― Ar fi mai bine dacă s-ar culca. Pînă mîine o să-l aveţi ca nou.

― Candy o să-l ducă la culcare, zise ea. Astă-seară n-o să mai bea ― dacă la asta te-ai gîndit cumva.

― Nici prin cap nu mi-a trecut. Noapte bună, doamnă Wade.

― Probabil că eşti frînt de oboseală. Dumneata nu vrei să bei nimic?

Am aprins o ţigară. Parcă ar fi trecut două săptămîni de cînd nu mai simţisem gustul tutunului. Am sorbit fumul cu nesaţ.

― Îmi dai să trag şi eu un fum?

― Cu plăcere, dar nu ştiam că fumaţi.

― Foarte rar.

S-a apropiat mult de mine şi i-am întins ţigara. A tras un fum şi a început să tuşească. Mi-a înapoiat-o, rîzînd:

― După cum vezi, sînt doar o amatoare.

― Va să zică aţi cunoscut-o pe Sylvia Lennox, i-am zis. De aceea aţi ţinut să mă angajaţi pe mine?

― Pe cine am cunoscut? Părea nedumerită.

― Pe Sylvia Lennox.

Între timp îmi recăpătasem ţigara şi sorbeam din ea cu o poftă nebună.

― A, zise ea uimită. Fata aia care a fost... ucisă. Nu, n-am cunoscut-o personal. Ştiam doar cine e. Nu ţi-am spus?

― A, scuzaţi-mă, uitasem exact ce mi-aţi spus.

Stătea încă acolo, foarte aproape de mine, cuminte, subţirică şi înaltă, într-o rochie albă. Lumina ce venea pe uşa deschisă cădea pe buclele ei şi le făcea să strălu­cească uşor.

― De ce m-ai întrebat dacă asta a avut vreo legă­tură cu dorinţa mea de a te... angaja ― cum te-ai expri­mat dumneata? Întrucît eu nu i-am răspuns imediat, a adăugat: Roger ţi-a spus că a cunoscut-o?

― Cînd am rostit numele meu, mi-a spus ceva despre cazul respectiv. La început n-a făcut legătura cu mine, dar pe urmă şi-a adus aminte. Însă a vorbit atîtea şi atîtea lucruri încît zău dacă-mi amintesc măcar jumătate din ce a spus.

― Da, înţeleg. Acum, domnule Marlowe, o să trebu­iască să mă întorc în casă, să văd dacă soţul meu n-are nevoie de ceva. Şi dacă dumneata nu vrei să intri...

― Vă las în schimb asta, i-am zis.

Am apucat-o de braţe, am tras-o spre mine şi i-am dat capul pe spate. I-am sărutat apăsat buzele. Nici nu s-a împotrivit, dar nici n-a reacţionat. S-a tras înceti­şor într-o parte şi a rămas acolo uitîndu-se la mine.

― Nu trebuia să faci una ca asta, mi-a zis. Ai greşit. Şi eşti o persoană tare simpatică.

― Sigur, am greşit foarte tare, am încuviinţat eu. Dar toată ziua am fost asemenea unui căţeluş de vînătoare drăguţ, credincios şi bine dresat, m-am lăsat atras prin farmece în una din cele mai idioate aventuri în care m-am băgat vreodată şi să fiu al naibii dacă pînă la urmă n-a ieşit ca şi cum ar fi fost o piesă jucată după un text scris de cineva. Ştiţi ceva? Sînt convins că dumneavoastră aţi ştiut tot timpul unde se află ― sau cel puţin aţi ştiut numele doctorului Verringer. Aţi vrut doar să mă băgaţi şi pe mine în ciorbă, să mă faceţi să fiu legat strîns de el pentru ca să încep să capăt un sentiment al vinovăţiei şi al răspunderii, ca să am grijă de el. Sau am înnebunit cumva?

― Bineînţeles că ai înnebunit, zise ea cu răceală. Sînt cele mai insultătoare prostii pe care le-am auzit vreodată, şi dădu să se îndepărteze.

― Staţi o clipă. Sărutul ăla nu lasă cicatrici. Vi se pare doar că ar putea să lase. Şi nu-mi spuneţi mie că sînt un om prea drăguţ. Aş prefera să fiu un porc.

Se opri şi se întoarse:

― De ce?

― Dacă n-aş fi fost prea drăguţ cu Terry Lennox, ar mai fi încă în viaţă.

― Serios? zise ea calm. Eşti chiar atît de sigur? De ce? Noapte bună, domnule Marlowe. Şi-ţi mulţumesc foarte mult pentru aproape toate lucrurile pe care le-ai făcut.

A pornit pe lîngă marginea peluzei. Am urmărit-o cu privirea pînă a intrat în casă. Uşa s-a închis. Lumina de la portic s-a stins. Am făcut semn cu mîna către neant şi am plecat.

CAPITOLUL 21

A doua zi dimineaţă, m-am sculat tîrziu din pricina onorariului substanţial pe care-l cîştigasem în seara tre­cută. Am băut o cafea în plus, am fumat o ţigară în plus, am mîncat o felie de şuncă în plus şi, pentru a trei suta oară în viaţă, am jurat că nu mai folosesc aparatul electric de ras. În felul acesta, ziua a început să devină normală. Am ajuns la birou pe la vreo zece, am luat vreo două scrisori la întîmplare, le-am tăiat plicurile şi le-am lăsat pe masa de lucru. Am deschis larg ferestrele ca să las să iasă mirosul de praf şi mizerie care se adunase peste noapte şi care plutea în aerul stătut, prin colţurile încăperii, şi intre lamelele de la jaluzele. Pe colţul mesei decedase, cu aripile întinse, o molie. Pe pervazul ferestrei, o albină cu aripile zdrenţuite se tîra pe lemnărie bîzîind vag, de parcă ar fi ştiut că n-are nici un rost, că tot e terminată, că a îndeplinit prea multe misiuni de zbor şi că n-o să mai revină niciodată la stup.

Ştiam eu că o să fie una din zilele alea complet trăsnite. Oricui i se întîmplă. Zile în care nu-ţi intră pe uşă decît nişte rotiţe dezaxate, cîini care-şi pierd memoria odată cu dinţii, veveriţe care nu-şi găsesc alunele, mecanici care întotdeauna au o rotiţă de angrenaj desperecheată.

Prima apariţie a fost aceea a unui mitocan mătăhălos şi cu părul cînepiu, numit Kuissenen sau nu ştiu ce alt nume finlandez asemănător. Şi-a strecurat fundul masiv pe scaunul clienţilor, şi-a împlîntat două mîini lătăreţe şi bătătorite pe masa de lucru şi mi-a zis că e excavatorist, că stă la Culver City, şi că o muiere afurisită, vecina lui, încearcă să-i otrăvească cîinele. În fiecare dimineaţă, înainte de a-şi lăsa cîinele să alerge prin curtea din dos, trebuia să inspecteze terenul, de la un gard pînă la celălalt, ca să vadă dacă nu sînt bucăţi de carne aruncate din curtea vecină peste viţa ce acoperea gardul. Deocamdată găsise vreo nouă asemenea bucăţi şi pe toate era un praf verzui despre care ştia el bine că e un ierbicid cu arsenic.

― Şi cît mi-aţi plăti ca să stau la pîndă şi s-o prind asupra faptului?

Se uită la mine fără să clipească, ca un peşte într-un acvariu.

― Şi la urma urmei, de ce nu faceţi singur treaba asta?

― Eu trebuie să muncesc ca să-mi cîştig traiul, don' şef. Şi-aşa pierd patru dolari şi douăzeci şi cinci de cenţi pe oră, numa' dacă viu pînă aici să vă rog pe 'mneavoastră.

― Cu poliţia aţi încercat?

― Am încercat. S-ar putea să-i dea ei de rost cîndva, cam pe la anu'. Deocamdată sînt ocupaţi să le facă curte ălora de la Metro Goldwyn Mayer.

― Dar la S.P.A. aţi încercat?

― Aia ce mai e?

I-am vorbit despre Societatea pentru protecţia anima­lelor. Nu-l prea interesa. Auzise de ea dar n-avea pic de încredere. Aia nu erau în stare să vadă animale mai mici decît calul.

― Don'şef, păi pă uşa 'mneavoastră zice că sînteţi anchetator, spuse el agresiv. Păi atunci mergeţi pă teren şi anchetaţi. Aveţi cincizeci dă dolari dă la mine dac-o prindeţi cu mîţa-n sac.

― Iertaţi-mă, i-am zis. Sînt mult prea ocupat. Şi, oricum, nu prea e genul meu să stau două săptămîni ascuns într-o gaură de cîrtiţă din curtea dumneavoastră ― chiar şi pentru suma de cincizeci de dolari.

Se ridică scoţînd flăcări pe nări:

― Mare ştab, ă? N-ai nevoie dă biştari, ă? Nu te poţi deranja pentru a salva viaţa unui biet căţeluş. Să-ţi fie dă nas, ştabule!

― Am şi eu necazurile mele, domnule Kuissenen.

― Dac-o prind, să fiu al dracului dă nu-i sucesc gîtul, zise el (şi n-aveam nici cea mai mică îndoială că ar fi fost în stare s-o facă. De fapt ar fi fost în stare să su­cească şi piciorul unui elefant.) Tocmai d-aia voiam eu să pun pă altcineva. Şi toate astea numai fiin'că javra latră cînd trece cîte o maşină pe lîngă casă. Căţea bătrînă şi acrită, asta e.

Tocmai se îndrepta spre uşă cînd am adresat spinării lui următoarea întrebare:

― Sînteţi sigur că pe cîine vrea să-l otrăvească?

― Cum să nu fiu sigur?

Aproape că pusese mîna pe clanţă cînd îi pică fisa. Abia atunci se răsuci brusc pe călcîie.

― Ia mai zi o dată, jigodie!

Am clătinat din cap. N-aveam chef să mă bat cu el. Avea destulă putere ca să-mi spargă capul cu biroul. A pufnit zgomotos pe nări şi a ieşit. Era cît pe-aci să ia şi uşa cu el.

Următoarea piesă din colecţie a fost o femeie nici prea tînără, nici prea bătrînă, nici prea curată, nici prea murdară, în mod evident săracă, jerpelită, plîngăreaţă şi proastă. Fata cu care stătea în aceeaşi cameră ― în jargonul grupului social din care făcea parte, orice femeie care lucrează este "fată" ― îi fura banii din pungă. Un dolar azi, patru gologani mîine, dar, cu una cu alta, se cam adunau. După impresia ei, să tot fi fost vreo douăzeci de dolari cu totul. Şi ei nu-i dădea mîna. Nu-i dădea mîna nici să se mute de-acolo. Nu-i dădea mîna nici să angajeze un detectiv. Se gîndea că poate m-aş arăta eu dispus să-i sperii niţel colega de cameră, doar aşa, la telefon, fără să pomenesc vreun nume.

Ca să-mi spună toate astea i-au trebuit douăzeci de minute, dacă nu chiar mai mult. Şi cît a povestit şi-a tot frămîntat în mînă poşeta.

― Bine, dar asta o poate face oricare din cunoştinţele dumneavoastră, i-am zis.

― Da, dar mă rog, se cheamă că dumneavoastră sînteţi detectiv, oricum.

― Se poate, dar autorizaţia mea nu-mi îngăduie să ameninţ oameni despre care habar n-am.

― Bine, atunci am să-i zic că am trecut pe la dum­neavoastră. Nu e nevoie să-i zic neapărat că e vorba de ea. Să-i zic doar că vă ocupaţi de cazul ăsta.

― Dacă aş fi în locul dumneavoastră, n-aş face-o. În cazul cînd îi pomeniţi numele meu s-ar putea să-mi dea telefon. Dacă o face, am să-i spun adevărul.

S-a ridicat şi s-a pocnit peste burtă cu poşeta jerpelită.

― Nu sînteţi un adevărat gentleman, mi-a zis pe ton strident.

― Parcă scrie undeva că trebuie să fiu?

A ieşit bodogănind.

După prînz, mi-a venit domnul Simpson W. Edelweiss. Avea şi o carte de vizită cu care mi-a dovedit că-l cheamă aşa. Era directorul unei agenţii pentru vînzarea maşinilor de cusut. Era un omuleţ istovit de vreo patruzeci şi opt-cincizeci de ani, cu mîini şi picioruşe micuţe ; purta un costum maro cu mîneci prea lungi şi un guler alb cu ştaif ce se ivea dindărătul unei cravate imense purpurii, cu un ac încrustat cu diamante negre. Şedea pe marginea scaunului, fără să se agite şi mă privea cu ochi negri şi trişti. Şi părul îi era negru, des şi aspru, şi nu se vedea nici urmă de încărunţire. Mustaţa scurtă avea o undă roşietică. Puteai foarte uşor să-i dai şi treizeci şi cinci de ani, dacă nu te uitai la dosul mîinilor.

― Spuneţi-mi Simp. Toată lumea îmi zice aşa. N-am încotro. Sînt evreu, căsătorit cu o creştină, frumoasă, de douăzeci şi patru de ani. A mai fugit de vreo două ori de-acasă.

A scos o fotografie de-a ei şi mi-a arătat-o. Pentru el o fi fost frumoasă. Pentru mine era doar o femeie mare şi lăptoasă ca o vacă şi cu o gură fără expresie.

― Dar ce vă necăjeşte, domnule Edelweiss? Eu unul nu mă ocup de divorţuri.

Am încercat să-i înapoiez fotografia, dar el mi-a făcut semn că nu vrea s-o ia.

― Pentru mine clientul este întotdeauna un domn, am adăugat. Sau cel puţin pînă cînd nu-mi înşiră o droaie de minciuni.

Mi-a zîmbit:

― N-am de ce să mint. Şi nu e vorba de nici un divorţ. Vreau doar să-mi vină Mabel înapoi. Dar ea n-o să vină înainte de o găsesc eu. Poate că la ea e un fel de joc, cine ştie.

Mi-a vorbit despre ea cu multă răbdare şi fără pic de duşmănie. Îi plăcea să bea, să se zbenguie, după părerea lui nu prea era o soţie bună, dar poate că educaţia îl făcuse pe el prea rigid. De fapt era foarte inimoasă şi el o iubea. El nu se legăna cu iluzia că ar fi cine ştie ce minune a naturii, doar un muncitor serios care aduce toată leafa acasă. Aveau un cont comun la bancă. Ea retrăsese toţi banii, dar el se aşteptase la asta. Cam bănuia cu cine se înhăitase ea de data asta, şi dacă era vorba de individul ăla, cu siguranţă că avea s-o lefterească şi pe urmă s-o lase mască.

― Îi zice Kerrigan. Monroe Kerrigan. Nu sînt eu ăla care să dea în catolici. La urma urmei, sînt destui bandiţi şi printre ovrei. Kerrigan ăsta e bărbier, atunci cînd lucrează. Acum nu sînt eu omul ăla care să lovească în bărbieri. Dar ce e sigur este că mulţi dintre ei sînt puţintel cam vagabonzi şi morţi după cursele de cai. Nu sînt deloc serioşi.

― Şi nu înseamnă că o să primiţi veşti de la ea cînd rămîne fără bani?

― De obicei o apucă ruşinea. S-ar putea să-şi facă felul.

― Bine, domnule Edelweiss, dar asta este o treabă din domeniul "dispărut de la adresă". Ar trebui să mergeţi la autorităţi şi să faceţi o reclamaţie în scris.

― No! Nu sînt eu omul care să dea în poliţie, dar nu vreau să umblu cu chestii dintr-astea. Ar însemna s-o fac de rîs pe Mabel.

Se părea că lumea este plină de oameni în care domnul Edelweiss nu voia să dea. Puse nişte bani pe birou.

― Două sute de dolari, îmi zise el. Bani peşin. Eu prefer să fac lucrurile după cum mă taie capul.

― Bine, dar povestea o să se repete.

― Fără doar şi poate. Dădu din umeri şi-şi întinse uşor mîinile în lături. Dar ea are douăzeci şi patru de ani şi eu aproape cincizeci. Parcă se putea să fie altfel? O să se mai astîmpere şi ea după o vreme. Partea proastă e că nu avem copii. Ea nu poate face copii. Ştiţi, nouă ovreilor ne place să avem mulţi copii. Aşa că şi Mabel ştie chestia asta. Şi tocmai pentru asta se simte umilită.