Ramas bun pentru vecie

― Pe mine să nu contezi, i-am zis.

― Cum te cheamă?

― Marlowe.

― Cu e sau fără e la coadă?

― Cu.

― Ah, Marlowe, cîntă ea. Vai, ce nume trist şi frumos!

Îşi lăsă jos paharul pe trei sferturi gol, închise ochii, îşi dădu capul pe spate, desfăcu braţele (cît pe-aci să mă pocnească peste ochi) şi începu să recite cu un glas palpitînd de emoţie:
Acesta-i chipul ce-a pornit pe mări o mie de corăbii

Şi-a aprins a Troiei turnuri falnice?

Frumoasa mea domniţă, fă-mă nemuritor cu un sărut.
Deschise ochii, îşi înşfăcă paharul şi clipi şiret către mine.

― Ai fost grozav, iubiţel. Ai mai scris ceva versuri în ultima vreme?

― Nu cine ştie ce.

― Dacă vrei, ai voie să mă pupi, zise ea sfioasă.

Un tip cu o haină de şantung şi cu cămaşa deschisă la gît veni prin spatele ei şi rînji la mine peste capul fetiţei. Avea părul roşu tuns scurt şi o faţă ca un plămîn căzut. Era cel mai urît individ pe care l-am văzut vreo­dată. O mîngîie pe fetiţă pe creştetul capului.

― Haide, pisicuţo. E timpul să mergem acasă.

Ea se năpusti furioasă asupra lui:

― Vrei să spui că trebuie să uzi iarăşi blestematele alea de tuberoze? urlă ea.

― Stai puţin, pisicuţo...

― Ia-ţi labele de pe mine, violator de fecioare, ţipă ea şi-i aruncă în obraz ce mai rămăsese în pahar ― mai bine zis o linguriţă de băutură şi două bucăţi de gheaţă.

― Pentru numele lui Dumnezeu, fetiţo, dar sînt soţul tău, urlă el, bîjbîind să-şi găsească batista şi să-şi şteargă mutra. Te-ai prins? Sînt soţul tău.

Ea a scos nişte suspine cumplite şi s-a aruncat în braţele lui. M-am strecurat pe lîngă ei şi m-am îndepăr­tat. Toate petrecerile astea seamănă între ele, pînă şi în ceea ce priveşte dialogul. Între timp, musafirii au început să plece îndreptîndu-se către aerul nopţii. Glasu­rile se stingeau în curte, motoarele maşinilor porneau, adiourile ţîşneau în dreapta şi-n stînga săltînd ca nişte mingi de ping-pong. M-am îndreptat spre uşa de sticlă şi am ieşit pe terasa cu dale de mozaic. Terenul din faţă cobora uşor spre lacul nemişcat ca o pisică adormită. Lîngă mal se afla un mic debarcader din lemn de care era legată cu un otgon o barcă cu vîsle. Către malul ce­lălalt, care nu era prea îndepărtat, se vedea un cufundar negru care tot făcea alene piruete ca un patinator. Şi totuşi nu stîrnea nici măcar vălurele.

M-am tolănit într-un fotoliu de aluminiu cu pernuţe, mi-am aprins pipa şi am fumat-o în tihnă, întrebîndu-mă ce naiba căutam eu acolo. După cît se părea, Roger Wade izbutea să-şi găsească destulă stăpînire de sine ca să se ţină bine în frîu, atunci cînd voia. Se descurcase foarte bine cu Loring. Eu unul nu m-aş fi mirat cîtuşi de puţin dacă i-ar fi turtit doctorului bărbia ascuţită. Desigur că asta ar fi însemnat o încălcare a codului manierelor elegante, dar Loring îl încălcase mult mai grav.

Dacă un asemenea cod mai înseamnă ceva sau mai are vreo valoare, atunci sensul lui este că nu-ţi alegi un salon plin de oameni drept loc unde să ameninţi un bărbat şi îl pocneşti cu mănuşa peste faţă cînd soţia ta se află alături şi practic o acuzi că face un joc dublu. Pentru un om care abia îşi revenise dintr-un acces cum­plit de alcoolism, Wade se descurcase admirabil. Se pur­tase mai mult decît corect. Bineînţeles, eu nu avusesem ocazia să-l văd beat. Habar n-aveam cum s-o fi purtat cînd era băut. De fapt nici nu ştiam că e alcoolic. Există o mare deosebire. Un om care bea prea mult la anumite ocazii rămîne acelaşi om ca atunci cînd nu s-a atins de băutură. În schimb un alcoolic, un alcoolic adevărat nu mai e cîtuşi de puţin acelaşi. Comportarea lui este întot­deauna imprevizibilă şi nu poţi şti cu siguranţă nimic despre el, decît că va fi cu totul altfel decît l-ai cunoscut.

În spatele meu răsunară nişte paşi uşori şi Eileen Wade străbătu terasa şi terenul dinspre lac şi se aşeză lîngă mine, pe marginea unui fotoliu.

― Ei, ce părere ai? mă întrebă ea calmă.

― Despre gentlemanul care nu prea ştia să-şi ţină mănuşile prin buzunare?

― A nu. Se încruntă, dar apoi rîse. Nu pot să sufăr oamenii care fac scene dintr-astea. Nu că n-ar fi un doctor foarte bun. Să ştii că scena asta a mai jucat-o în faţa a cel puţin jumătate din bărbaţii de prin cartier. Linda Loring nu e o stricată. Nu arată a femeie uşoară, nu vorbeşte şi nu se poartă ca una dintr-alea. Habar n-am de ce doctorul Loring se comportă ca şi cum ea ar fi astfel.

― Poate că o fi vreun beţiv adus pe calea cea bună, i-am răspuns. Foarte mulţi dintre ei devin cam prea pu­ritani.

― E posibil, încuviinţă ea privind către lac. Aici e un loc foarte tihnit. În mod normal, ţi-ai putea închipui că un scriitor ar trebui să fie fericit aici ― dacă scriitorii sînt vreodată fericiţi, indiferent unde. Apoi îşi întoarse privirile spre mine. Va să zică nu te laşi convins să faci ce te-a rugat Roger?

― N-are nici un rost, doamnă Wade. N-aş putea realiza nimic. V-am mai spus toate astea. N-aş putea fi sigur că o să mă aflu aici la momentul potrivit. Ar în­semna să nu mă mai mişc de aici. Or, asta e imposibil, chiar dacă n-aş avea nimic altceva de făcut. Dacă-l apucă nebunia, de exemplu, asta s-ar putea întîmpla ful­gerător. Dar deocamdată n-am văzut nici un semn că-l apucă turbarea. Mie mi s-a părut că are capul bine înfipt pe umeri.

Coborî ochii şi-şi privi mîinile:

― Dacă ar fi în stare să-şi termine cartea, cred că lucrurile s-ar îndrepta mult.

― Dar eu nu-l pot ajuta s-o facă.

Îşi ridică privirile şi-şi lăsă mîinile pe braţele foto­liului de grădină. Se aplecă puţin înainte:

― Ba poţi, dacă el socoate că eşti în stare. Tocmai asta e toată chestia. Ţi s-ar părea chiar atît de dezgustă­tor să fii un musafir în casa noastră şi să fii plătit pen­tru asta?

― Doamnă Wade, ceea ce îi trebuie lui e un psihiatru. Dacă aţi cunoaşte vreunul care să nu fie şarlatan.

Păru surprinsă, aproape speriată:

― Psihiatru? De ce?

Mi-am scuturat pipa şi am rămas cu ea în mînă, aşteptînd să se răcorească înainte de-a o putea pune în buzunar.

― Dacă ţineţi să auziţi opinia unui amator, iat-o: el crede că are o taină îngropată adînc în minte şi nu reuşeşte să-i dea de rost. S-ar putea să fie cine ştie ce secret vinovat despre el însuşi, s-ar putea să fie legat de altcineva. Crede că asta îl face să bea, pentru că nu izbuteşte să descopere ce e. Probabil îşi închipuie că orice s-o fi întîmplat, s-a petrecut cînd era beat şi că o să-l poată dezvălui mergînd acolo unde ajung oamenii cînd se îmbată ― cînd se îmbată rău de tot, ca el. Ei bine, asta e treabă de psihiatru. Mă rog, deocamdată toate bune. Dacă nu e ăsta adevărul, atunci înseamnă că se îmbată pentru că vrea să se îmbete sau pentru că nu se poate stăpîni ― şi chestia cu secretul este doar scuza pe care şi-o găseşte. Nu e în stare să-şi scrie cartea sau în orice caz nu izbuteşte s-o termine. Pentru că se îmbată. Adică, supoziţia ar fi că nu-şi poate termina cartea pen­tru că bînd îşi pierde simţurile şi cunoştinţa. De fapt însă, s-ar putea ca lucrurile să stea exact invers.

― A, nu. În nici un caz. Roger e foarte talentat. Sînt absolut sigură că încă n-a dat lumii capodoperele de care e capabil.

― V-am spus că era doar opinia unui amator. Deunăzi, în dimineaţa aceea mi-aţi spus că poate nu-şi mai iubeşte nevasta. Şi asta e o chestie în care s-ar putea ca lucrurile să stea exact invers.

S-a uitat spre casă, apoi s-a întors cu spatele la ea. M-am uitat şi eu într-acolo. Wade stătea în picioare în spatele uşii şi ne privea. În momentul în care m-am uitat şi eu, s-a îndreptat spre măsuţa cu rotile şi a întins mîna după o sticlă.

― N-are nici un rost să încerci să-l împiedici, zise ea repede. Eu n-o fac niciodată. Absolut niciodată. Bă­nuiesc că ai dreptate, domnule Marlowe. Pur şi simplu nu e nimic de făcut decît să-l laşi să-şi urmeze calea.

Între timp pipa se răcorise, aşa că am băgat-o în bu­zunar.

― Dacă tot scotocim prin ascunzişurile sertarelor, cum rămîne cu posibilitatea ca lucrurile să stea invers?

― Îmi iubesc soţul, îmi răspunse ea simplu. Nu chiar ca o fetiţă, dar îl iubesc. O femeie nu e decît o singură dată în viaţă fetiţă îndrăgostită. Bărbatul pe care l-am iubit pe atunci e mort. A murit în război. Lucru destul de ciudat, numele lui avea aceleaşi iniţiale ca şi al dumitale. Acum nu mai contează ― în afară de faptul că uneori nu prea-mi vine să cred că a murit. Cadavrul lui n-a fost descoperit niciodată. Dar asta s-a întîmplat cu mulţi soldaţi dispăruţi. Mă privi iscoditor. Uneori ― nu prea des, fireşte, ― cînd intru în vreun băruleţ liniştit sau în holul unui hotel bun la o oră liniştită, cînd trec pe puntea unui vapor în zorii zilei, sau tîrziu, după miezul nopţii, am senzaţia că parcă-l văd aşteptîndu-mă într-un colţ întunecos. Făcu o pauză şi plecă ochii în jos. E o prostie. Mi-e şi ruşine. Eram foarte îndrăgostiţi unul de altul ― genul acela de iubire nebună, misterioasă şi absurdă pe care n-o trăieşti decît o dată în viaţă.

A încetat să-mi mai vorbească şi a rămas acolo aproape ca în transă, privind dincolo de lac. Am întors capul spre casă. Wade stătea în picioare îndărătul uşii de sticlă, cu paharul în mînă. M-am uitat din nou la Eileen. Pentru ea, eu nu mai existam. M-am ridicat şi m-am dus în casă. Wade stătea acolo cu paharul în mînă. Băutura părea să-l apese destul de tare. Nici privirea lui nu mai era normală.

― Ai făcut progrese cu nevastă-mea, Marlowe? îmi spuse asta făcînd o schimă.

― Nu m-am dat la ea, dacă la asta te referi.

― Exact la asta mă refer. Deunăzi seara, ai sărutat-o. Probabil îţi închipui că eşti un cuceritor care triumfă repede, dar să ştii, amice, că-ţi pierzi vremea de pomană. Chiar dacă ai avea şlefuiala şi lustrul necesar.

Am încercat să trec pe lîngă el, dar mi-a blocat dru­mul cu un umăr foarte solid.

― Nu te grăbi să pleci, şefule. Ne place prezenţa ta pe aici. N-avem prea des ocazia să avem detectivi particulari prin casă.

― Eu sînt în plus, i-am zis.

A ridicat paharul şi a sorbit din el. Cînd l-a lăsat jos, mi-a rînjit greţos.

― Ar trebui să-ţi acorzi ceva mai mult timp ca să-ţi pregăteşti şi să-ţi organizezi rezistenţa, i-am zis. Vorbe goale, eh?

― E în regulă, antrenorule. Te pomeneşti că-i fi vreunul din ăla care se ocupă de dezvoltarea personalităţii oamenilor? Ar trebui să ai mai multă minte în cap şi să nu te străduieşti degeaba să educi un beţiv. Beţivii nu se educă, prietene. Se dezintegrează. Şi o parte a acestui proces este extrem de amuzantă. Sorbi iarăşi din pahar, aproape golindu-l. Iar cealaltă parte e groaznică, cumplită. Dar, dacă-mi permiţi să citez vor­bele scînteietoare ale bunului doctor Loring ― ticălosul ticăloşilor înarmat cu trusa neagră ― las-o în pace pe nevastă-mea, Marlowe. Bineînţeles că te atrage. Pe toţi îi atrage. Ţi-ar place să te culci cu ea. Multora le-ar place. Ai vrea să te împărtăşeşti din visurile ei şi să te îmbeţi de parfumul amintirilor ei. Poate că şi eu aş vrea. Dar nu e nimic de împărtăşit, amice ― nimic, nimic, nimic. Te trezeşti singur singurel în beznă. Îşi termină băutura şi întoarse paharul cu fundul în sus. Gol ca ăsta, Marlowe. Nu rămîne nici o picătură înăuntru. Ascultă-mă pe mine, că eu sînt ăla care ştie cum stau lucrurile. Lăsă paharul pe marginea măsuţei cu rotile şi se în­dreptă spre scări, mergînd cît mai ţeapăn. După ce urcă vreo zece trepte, ţinîndu-se de balustradă, se opri şi se sprijini de ea. Se uită în jos spre mine cu un rînjet acru.

― Marlowe, te rog, iartă-mi sarcasmul de duzină. De fapt eşti un tip simpatic. N-aş vrea să ţi se întîmple ceva rău.

― Ca de pildă?

― Poate că încă n-a ajuns să-ţi vorbească despre far­mecul acela de neuitat al primei ei iubiri, despre tipul care a fost dat dispărut pe frontul din Norvegia. Nu-i aşa, antice, că tu n-ai vrea să fii dat dispărut, nu? Doar eşti sticletele meu particular, al meu propriu şi special. Tu mă găseşti cînd dispar în splendoarea sălbatecă a canyon-ului Sepulveda. Frecă balustrada lustruită cu o mişcare circulară. M-ar durea pînă în adîncul sufletu­lui dacă te-ai pierde. Ca individul ăla care se tot trata cu suc de lămîie. A dispărut atît de fulgerător încît uneori te şi întrebi dacă a existat vreodată. Îţi închipui cumva că poate ea l-a inventat pur şi simplu, doar aşa ca să aibă o jucărie cu care să se amuze?

― De unde să ştiu eu?

Se uită din nou la mine. Acum faţa îi era brăzdată de riduri şi gura îi era schimonosită de amărăciune şi ciudă:

― De unde ar putea să ştie cineva? Poate că nici măcar ea nu ştie. Bebe a obosit. Bebe s-a jucat prea multă vreme cu jucării stricate. Bebe vrea să facă nani.

Şi a plecat în sus pe scări. Am rămas acolo în picioare pînă cînd a venit Candy şi a început să facă ordine, punînd paharele pe o tavă, cercetînd sticlele să vadă dacă a mai rămas ceva, fără să mă bage cîtuşi de puţin în seamă. Sau cel puţin aşa mi s-a părut. Apoi deodată mi-a zis:

― Señor, a mai rămas o băutură bună. Păcat s-o pierdem.

Şi-mi întinse o sticlă.

― Bea-o dumneata.

― Gracias, señor, no me gusta.Un vaso de cerveza no más. Un pahar de bere ajunge pentru mine.

― Eşti foarte înţelept.

― Destul un beţiv în casă, îmi zise el uitîndu-se lung la mine. Vorbesc bine englezeşte, nu?

― Da, splendid.

― Dar gîndesc spanioleşte. Uneori am gînduri foarte sîngeroase. Stăpînul meu e prietenul meu. N-are nevoie de ajutor, hombre. Am eu grijă de el, înţelegi?

― Da, faci o treabă straşnică, javră.

― Hijo de la flauta, îmi zise el şuierînd printre dinţii albi.

Ridică o tavă încărcată şi dintr-o mişcare abilă de picolo şi-o aşeză aproape de umăr, ţinînd-o pe palma întoarsă în sus.

M-am dus la uşă şi mi-am deschis-o singur, întrebîndu-mă cum naiba ajunsese expresia "fiu de flaut" să devină o insultă în spaniolă. Dar n-am stat să mă gîndesc prea mult la asta. Aveam mult prea multe alte lucruri de care să mă mir. Boala familiei Wade nu era numai alcoolul. Alcoolul era pur şi simplu o reacţie deghizată, nu mai mult.

Mai tîrziu în seara aceea, cam între nouă jumătate şi zece am dat telefon la familia Wade. După ce a sunat de vreo opt ori fără răspuns, am închis. Dar nici nu-mi ridicasem bine mîna de pe receptor cînd a început să sune la mine. Era Eileen Wade.

― A sunat cineva aici, şi am avut un fel de intuiţie că s-ar putea să fii dumneata. Tocmai mă pregăteam să fac un duş.

― Da, doamnă Wade, eu am sunat, dar nu era ceva important. Mi s-a părut că are mintea cam învălmăşită cînd am plecat ― vreau să spun, Roger. Am impresia că între timp am ajuns să simt o oarecare răspundere faţă de el.

― Se simte foarte bine, mi-a răspuns. E în patul lui şi doarme tun. Cred că doctorul Loring l-a tulburat de fapt mai mult decît a vrut să arate. Cu siguranţă că ţi-a spus tot felul de prostii.

― Mi-a zis că e obosit şi că vrea să se ducă la cul­care. Ceea ce mie mi s-a părut destul de înţelept.

― Dacă asta e tot ce a zis, bine. Ei, noapte bună, domnule Marlowe, şi mulţumesc foarte mult că ai te­lefonat.

― N-am spus că asta e tot ce a zis! Am zis doar că mi-a zis aşa.

Urmă o pauză, după care reluă:

― Oricui i se poate întîmpla să vorbească vrute şi nevrute, din cînd în cînd. Nu-l lua prea tare în serios pe Roger, domnule Marlowe. La urma urmei, imaginaţia lui e destul de puternic dezvoltată. Aşa e şi firesc. N-ar fi trebuit să bea, atît de curînd după ultimul acces. Te rog, încearcă să dai totul uitării. Îmi închipui că printre alte lucruri a fost şi mojic cu dumneata.

― N-a fost mojic. A spus o mulţime de lucruri foarte coerente. Soţul dumneavoastră e un individ care se dove­deşte în stare să se autocerceteze cu multă atenţie, chiar cu foarte multă atenţie şi să vadă exact ce e în el. Darul ăsta îl are foarte puţină lume. Cei mai mulţi oameni trec prin viaţă irosindu-şi mai bine de jumătate din ener­gie în încercarea de a-şi apăra o demnitate pe care de fapt n-au avut-o niciodată. Noapte bună, doamnă Wade.

A închis telefonul iar eu mi-am întins tabla de şah. Mi-am umplut pipa, mi-am aşezat piesele, mi-am inspec­tat trupele şi armele şi uniformele, şi am jucat un turneu al campionilor între Gorceakov şi Meninkin ― şaptezeci şi două de mutări şi apoi remiză ― o adevărată partidă de campionat, forţa irezistibilă care întîmpină obiectul nemişcat, o bătălie fără armuri, un război fără vărsare de sînge şi o risipă de inteligenţă umană la fel de com­plicată şi rafinată cum poţi găsi oriunde, cu excepţia unei agenţii publicitare.

CAPITOLUL 25

O săptămînă nu s-a mai întîmplat nimic decît că mi-am văzut de treburi şi afaceri care în momentul acela tocmai că nu prea erau cine ştie ce. Într-o zi, George Peters de la Instituţia Carne mi-a dat telefon şi mi-a spus că a trecut întîmplător prin canyon-ul Sepulveda şi că, doar aşa, din curiozitate, a vizitat sanatoriul doctorului Verringer. Dar doctorul Verringer nu mai era acolo. Veniseră în schimb mai multe echipe, de la cadastru care măsurau terenul pentru o parcelare. Ăia cu care a vorbit nici măcar nu auziseră de Verringer.

― S-ar părea că bietul fraier a pierdut proprietatea din cauza unei ipoteci, adăugă Peters. Am verificat. I-au dat o mie de dolari ca să fie chit, doar aşa, ca să scutească timp şi cheltuieli, şi acum cineva o să cîştige un milion de dolari pe an numai pentru că parcelează terenul şi vinde loturi de casă. Vezi, asta-i deosebirea dintre crimă şi afaceri. Pentru afaceri trebuie să dispui de capital. Une­ori mi se pare că asta e singura diferenţă dintre ele.

― Observaţia este de un splendid cinism, dar şi pen­tru crimele în stil mare ai nevoie de capital.

― Şi unde-l găseşti, amice? Nu la pungaşi dintr-ăia care jefuiesc dughenele cu băuturi spirtoase. Pa şi pusi. Pe curînd.

Într-o joi, aproape de unsprezece noaptea, mi-a tele­fonat Wade. Avea vocea dogită, aproape gîlgîitoare şi totuşi nu ştiu cum se face că i-am recunoscut-o. Şi auzeam limpede cum gîfîia, trăgîndu-şi greu răsuflarea.

― Sînt în stare proastă, Marlowe. Foarte proastă. Nu mă mai pot ţine. Ai putea veni repede încoace?

― Sigur... dar dă-mi-o o clipă pe doamna Wade.

Nu mi-a răspuns. S-a auzit un zgomot puternic, apoi o tăcere de moarte, apoi s-au auzit o mulţime de lu­cruri trîntindu-se. Am ţipat în receptor dar n-am primit nici un răspuns. Timpul trecea. În cele din urmă, s-a auzit un clinchet uşor, ceea ce însemna că receptorul a fost repus în furcă, după care mi-a venit tonul.

Peste cinci minute eram deja pe drum. Am ajuns în circa patruzeci de minute, dar nici eu nu ştiu cum. Parcă aveam aripi cînd am ajuns la trecătoare şi am intrat pe bulevardul Ventura unde luminile mă orbeau şi, cotind brusc, am reuşit să mă strecor printre camioane şi în general m-am făcut rău de rîs. Am trecut prin Encino cu aproape o sută pe oră şi cu un far aprins puternic pe aripa dreaptă cînd treceam pe lîngă maşinile parcate, ca să îngheţe pe oricine ar fi dat să păşească sau să pornească să traverseze. Am avut genul ăla de noroc de care beneficiezi doar atunci cînd puţin îţi pasă. Nu tu poliţie, nu tu sirene, nu tu semnale luminoase. Doar nişte vedenii de coşmar, cam ce-ar fi putut să se întîmple în reşedinţa familiei Wade. Eileen era singură în casă cu un beţiv violent, zăcea la piciorul scării cu gîtul frînt, se afla îndărătul unei uşi încuiate şi cineva urla de afară încercînd să dea buzna înăuntru, alerga desculţă pe un drum luminat de lună, fugărită de un negru uriaş cu un satîr în mînă.

Nici urmă de aşa ceva. Cînd am intrat cu Oldsmobilul pe aleea lor, luminile erau aprinse în toată casa iar ea stătea în pragul uşii deschise, cu o ţigara în gură. M-am dat jos şi am străbătut dalele de piatră, apropiindu-mă. Era îmbrăcată în pantaloni şi bluză deschisă la gît. M-a privit calmă. Dacă a fi existat vreun pic de emoţie sau tulburare pe acolo, înseamnă că doar eu o adusesem cu mine.

Primul lucru pe care l-am spus a fost la fel de aiurit ca şi restul comportării mele:

― Parcă ştiam că nu fumaţi.

― Cum? A, nu, de obicei nu fumez. Scoase ţigara din gură, o aruncă jos şi o călcă. Doar aşa, din cînd în cînd. I-a telefonat doctorului Verringer.

Avea un glas placid şi detaşat, un glas ca acela pe care-l auzi plutind în noapte peste ape. Complet lipsit de încordare.

― Nu se poate, i-am răspuns. Doctorul Verringer nu mai stă pe aici. Mie mi-a telefonat.

― A, da? Eu l-am auzit doar telefonînd şi rugînd pe cineva să vină repede. Credeam că trebuie să fie doc­torul Verringer.

― Unde-i acum?

― A căzut jos. Probabil că s-a aplecat prea tare pe spate cu fotoliul. I s-a mai întîmplat şi altă dată. Cred că s-a rănit la cap. I-a curs puţin sînge, dar nu prea mult.

― Bine, atunci e-n regulă. Nu ţinem să vedem prea mult sînge. Dar v-am întrebat unde e?

M-a privit cu un aer grav. Apoi mi-a arătat cu degetul:

― Pe-acolo pe undeva. La marginea drumului sau printre tufele de lîngă gard.

M-am aplecat înainte şi am privit-o crunt în ochi:

― Pentru numele lui Dumnezeu, dar ce nici nu v-aţi uitat?

Între timp însă, mi-am dat brusc seama că e într-o stare de şoc. Apoi mi-am întors privirile către grădină. Nu vedeam nimic, dar e drept că lîngă gard era foarte întuneric.

― Nu, nu m-am uitat, mi-a răspuns cu un calm desăvîrşit. Găseşte-l dumneata. Eu una mi-am luat o porţie suficientă. Ba chiar o porţie mai mare decît o pot înghiţi. Găseşte-l dumneata.

S-a răsucit pe călcîie şi a intrat în casă, lăsînd uşa deschisă. N-a ajuns prea departe. Cam la un metru de la pragul uşii s-a prăbuşit pe podea şi acolo a rămas. Am ridicat-o cum am putut şi am întins-o pe una din cele două canapele aşezate faţă-n faţă, de-a lungul unei mă­suţe de cocteiluri din lemn deschis la culoare, l-am luat pulsul. Nu părea să fie nici slab, nici neregulat. Ţinea ochii închişi şi pleoapele îi erau vinete. Am lăsat-o acolo şi am ieşit din casă.

L-am găsit şi pe el, exact aşa cum spusese Eileen. Zăcea căzut pe o parte în umbra unui hibiscus. Avea pulsul rapid şi agitat şi respiraţia anormală. O porţiune a ca­pului, mai spre ceafă, era năclăită de sînge. I-am vorbit şi l-am zgîlţîit puţin. I-am tras şi vreo două palme. A mor­măit ceva dar nu şi-a revenit. Am tras de el pînă cînd l-am aşezat în capul oaselor, pe urmă, urcîndu-i unul din braţe peste umărul meu, m-am întors cu spatele la el, l-am suit în spinare şi am încercat să mă ridic. Am căzut. Era greu ca un bloc de beton. Ne-am aşezat amîndoi pe iarbă, am tras de cîteva ori aer în piept şi am mai făcut o încercare. În cele din urmă, am izbutit să-l aduc în pozi­ţia pe care o folosesc pompierii pentru salvarea victime­lor, şi am străbătut peluza, îndreptîndu-mă spre uşa des­chisă. Distanţa mi s-a părut la fel de mare ca cea parcursă într-o călătorie pînă-n Siam şi înapoi. Cele două trepte de la intrare mi s-au părut înalte de trei metri. Am mers clătinîndu-mă pînă la canapea şi îngenunchind am reuşit să-l rostogolesc şi să-l întind pe ea. Cînd m-am îndreptat din nou din şale, mă durea spinarea de parcă mi-ar fi plesnit coloana vertebrală în cel puţin trei locuri.

Eileen Wade nu mai era acolo. Puteam face ce doream în camera aceea. De fapt, în momentul acela eram mult prea obosit ca să-mi mai pese de cineva. M-am aşezat şi m-am uitat la el, aşteptînd să-l văd că respiră. Apoi i-am examinat capul. Era plin de sînge. I se năclăise părul. Nu arăta chiar aşa de rău la faţă, dar cu rănile astea de la cap nu ştii niciodată la ce să te aştepţi.

Apoi m-am trezit cu Eileen Wade stînd lîngă mine, privindu-l liniştită, cu aceeaşi expresie detaşată.

― Îmi pare rău că am leşinat. Nici nu ştiu de ce mi s-a întîmplat una ca asta.

― Cred că n-ar fi rău să chemăm un doctor.

― I-am telefonat doctorului Loring. Ştii, e medicul meu curant. Dar n-a vrut să vină.

― Atunci încercaţi să chemaţi pe altcineva.

― A, nu, că vine pînă la urmă. La început n-a vrut, dar o să vină de îndată ce o să poată.

― Unde-i Candy?

― Are zi liberă. E joi. Bucătăreasa şi Candy sînt liberi joia. Aşa e obiceiul pe aici. Poţi să-l aşezi în pat?