Ramas bun pentru vecie

― Nu e nevoie neapărat să ne batem, i-am zis. Nu avem pentru ce să ne batem. Şi pe urmă s-ar putea să-ţi plesnească pantalonii ăia superbi.

Se mişcă fulgerător. Se năpusti asupra mea dintr-un salt perfect şi stînga lui ţîşni înainte ca un cap de şarpe. Mă aşteptam la o directă aşa că mi-am ferit destul de bine capul, dar ceea ce voia el de fapt era încheietura mîinii mele drepte, ceea ce a şi izbutit să prindă. Şi mi-a strîns-o foarte tare. M-a dezechilibrat şi mîna cu pumnarul m-a înconjurat, răsucindu-se ca un lasso. O singură lovitură cu un asemenea instrument pe la ceafă şi mă băga în spital. Dacă-l trăgeam, mă prindea lateral sau de braţ, puţin mai jos de umăr. Ar fi însemnat paralizia braţului sau paralizia feţei ― care s-o nimeri. Într-o asemenea situaţie nu-ţi rămîne decît un singur lucru de făcut.

M-am lăsat tras de el, fără să mă opun. În trecere, i-am blocat piciorul stîng pe la spate, l-am apucat de cămaşă şi am auzit-o rupîndu-se. M-a pocnit ceva în ceafă, dar nu era metal. M-am răsucit spre stînga, iar el s-a dat de-a berbeleacul într-o parte, însă a aterizat ca o pisică. S-a ridicat din nou în picioare, înainte ca eu să-mi fi recăpătat perfect echilibrul. Acum rînjea. Era încîntat de orice. Era îndrăgostit de munca lui. Cît ai zice peşte, s-a repezit iar la mine.

De undeva se auzi urlînd o voce puternică de om voinic ca un taur.

― Earl! Încetează! Imediat, ai înţeles?

Gaucho-ul se opri. Pe faţă îi strălucea un fel de rînjet maladiv. Cu un gest iute făcu să dispară pumnarul în brîul lat ce-i înconjura mijlocul.

Întorcîndu-mă, am dat cu ochii de un bărbat solid într-o cămaşă havaiană, care se grăbea să străbată mai repede una din poteci ca să ajungă la noi, şi între timp gesticula. Răsufla cam greu cînd s-a apropiat.

― Ai înnebunit, Earl?

― Să nu mai ziceţi una ca asta, dom'le doctor, zise încetişor Earl.

Apoi zîmbi, se răsuci pe călcîie şi se duse să se aşeze pe treptele casei. Îşi scoase pălăria de cowboy, apoi un pieptene şi începu să-şi pieptene părul des şi negru, cu o expresie absentă. După mai puţin de două secunde, începu să fluiere încetişor.

Tipul greoi cu cămaşa în culori ţipătoare stătea şi se uita la mine. Adoptînd o poză similară, m-am uitat şi eu la el.

― Ce se întîmplă aici? mîrîi el. Cine sînteţi dumnea­voastră?

― Mă numesc Marlowe. Am întrebat de domnul doc­tor Verringer. Şi flăcăul ăsta pe care dumneavoastră îl numiţi Earl a vrut să joace diverse jocuri. Probabil că se resimte de pe urma căldurii.

― Eu sînt doctorul Verringer, îmi zise cu multă dem­nitate. Întorcînd capul, se răsti: Earl, intră în casă!

Earl se ridică fără grabă. Se uită cercetător şi gînditor la doctorul Verringer, cu ochii săi fumurii fără pic de expresie. Apoi urcă scările şi dădu la o parte cortina de mărgele. Un stol de muşte bîzîiră furioase şi apoi se aşezară la loc, imediat ce se închise uşa interioară.

― Marlowe? Doctorul Verringer îşi îndreptă din nou toată atenţia asupra mea. Şi cu ce vă pot fi de folos, domnule Marlowe?

― Earl zice că aţi cam încheiat afacerile pe-aici.

― Exact. Mai aştept doar anumite formalităţi juri­dice înainte de a mă muta. Am mai rămas doar Earl şi cu mine pe aici.

― Sînt foarte dezamăgit, i-am zis, arătîndu-mă cît mai dezamăgit cu putinţă. Credeam că stă la dumnea­voastră un domn numit Wade.

Înălţă o pereche de sprîncene care ar fi putut interesa pe orice caricaturist.

― Wade? S-ar putea să cunosc pe cineva cu numele ăsta ― e un nume destul de banal ― dar cu ce ocazie ar putea să se afle aici?

― Pentru cură.

Se încruntă. Cînd cineva are sprîncene atît de mari, reuşeşte într-adevăr să se încrunte straşnic.

― E drept că sînt medic, domnul meu, dar nu mai practic de la o vreme. La ce fel de cură vă referiţi?

― Individul e alcoolic. Din cînd în cînd, o ia razna şi dispare. Uneori vine acasă din proprie iniţiativă, alte­ori e adus acasă de altcineva, iar alteori e nevoie de oarecari eforturi pentru a-l găsi.

Am scos o carte de vizită şi i-am înmînat-o. A citit-o fără nici un semn de încîntare.

― Da' ce-i cu Earl ăsta? l-am întrebat. Se crede Rudolf Valentino?

Ridică iarăşi din sprîncene. Mă fascinau pur şi simplu. Unele părţi din ele se răsuceau de la sine cam de vreo trei centimetri. Dădu din umerii lui muşchiuloşi.

― Earl este absolut inofensiv, domnule Marlowe. E doar... uneori... e oarecum visător. Trăieşte într-un fel de lume teatrală, dacă putem să ne exprimăm astfel.

― Dumneavoastră vă exprimaţi astfel, domnule doctor. După părerea mea, face pe nebunul şi încă într-un mod violent.

― Tţ-tţ-tţ, domnule Marlowe. Vai, cu siguranţă că exageraţi. Lui Earl îi place să se îmbrace elegant. În privinţa asta e copilăros.

― Vreţi să spuneţi că e ţicnit. Locul ăsta e un fel de sanatoriu, nu? Sau a fost, în orice caz?

― Cîtuşi de puţin. Pe cînd funcţiona încă, era colonie de artişti. Ofeream casă, masă, posibilitatea de a face sport şi de a te distra şi, mai ales, izolare. Şi la un tarif modest. După cum probabil ştiţi şi dumneavoastră, ar­tiştii nu prea sînt oameni bogaţi. Acum, eu prin artişti înţeleg şi scriitori, muzicieni şi aşa mai departe. Pentru mine a fost o ocupaţie foarte agreabilă ― atîta vreme cît a ţinut.

Şi, zicînd acestea, se întristă. Sprâncenele se lăsară în jos de tot la colţuri, ca să semene cu gura care se arcuia şi ea tragic. Dacă le mai lăsa să crească puţin, aveau să-i intre în gură.

― Ştiu toate astea, i-am zis. Sînt acolo în dosar. Şi sinuciderea pe care aţi avut-o aici acum cîtăva vreme. Era o chestie de droguri, nu?

Sprîncenele încetară să mai coboare şi se zbîrliră:

― Care dosar? mă întrebă înţepat.

― Avem un dosar, domnule doctor, cu ceea ce numim noi "Clinici cu gratii". Sanatorii din care nu poţi să sari pe fereastră cînd te apucă bîzdîcul. Nişte mici sanatorii particulare sau chestii dintr-astea, ştiţi dumneavoastră, care tratează pe alcoolici şi drogaţi, şi chiar şi cazuri mai uşoare de alienaţie mintală.

― Bine, dar asemenea clinici trebuie să aibă şi auto­rizaţie, replică aspru doctorul Verringer.

― Da. Cel puţin în teorie. Uneori însă li se mai înt­împlă să şi uite chestiile astea.

Se îmbăţoşă brusc. Individul avea ceva demnitate, asta trebuie să recunosc.

― Insinuarea mi se pare ofensatoare, domnule Marlowe. Nu am nici cea mai mică idee cum se face că numele meu figurează pe o listă ca cea de care vorbiţi dumnea­voastră. Mă văd silit să vă rog să plecaţi.

― Să revenim atunci la Wade. Nu cumva s-ar putea ascunde aici sub un alt nume, eventual?

― Nu e nimeni pe-aici în afară de Earl şi de mine. Sîntem absolut singuri. Acum, dacă aveţi amabilitatea să mă scuzaţi...

― Aş dori să arunc şi eu o privire prin jur.

Uneori se întîmplă să-i scoţi din sărite într-o măsură suficientă ca să-i obligi să spună ceva ce n-ar trebui. Dar aşa ceva nu se putea obţine de la un tip ca doctorul Verringer. Şi-a păstrat întreaga demnitate. Iar sprâncenele îl susţineau din plin. Mi-am aruncat privirea către casă. Dinăuntru se auzea muzică ― muzică de dans. Şi parcă prindeai şi pocnetul ritmic al degetelor.

― Fac prinsoare că e acolo înăuntru şi dansează, am zis. E un tango. Aş putea să jur că dansează singur-singurel în casă. Grozav băiat.

― Aveţi de gînd să plecaţi, domnule Marlowe? Sau voi fi cumva silit să-l rog pe Earl să mă ajute să vă scot de pe proprietatea mea?

― Bine, plec. N-are rost să ne supărăm unul pe altul, domnule doctor. Nu erau decît trei nume care începeau cu litera V şi dumneavoastră păreaţi să oferiţi cele mai mari posibilităţi dintre toate trei. Era de fapt singurul indiciu real pe care-l aveam ― doctorul V. L-a scris pe o hîrtiuţă înainte de a pleca. Doctor V.

― Bine, dar trebuie să fie zeci şi zeci de nume care încep cu litera V, spuse pe un ton egal doctorul Verringer.

― Fireşte. Dar nu chiar atît de multe în dosarul nos­tru referitor la "Clinicile cu gratii". În orice caz, vă mul­ţumesc, domnule doctor pentru timpul preţios pe care mi l-aţi acordat. Earl mă nelinişteşte niţel.

M-am întors şi m-am apropiat de automobil. M-am urcat la volan, dar pînă cînd să închid uşa, doctorul Verringer se afla deja în coasta mea. Şi-a băgat capul înăuntru cu o expresie amabilă pe faţă.

― N-are rost să ne certăm, domnule Marlowe. Îmi dau seama că în meseria dumneavoastră sînteţi adeseori siliţi să fiţi cam băgăreţi. Ce vă nelinişteşte în privinţa lui Earl?

― Din capul locului este evident că toată problema e falsă. Cînd găseşti că un lucru e fals, e normal să te aştepţi şi la altele de acelaşi fel. Individul e un maniac depresiv, nu? În momentul de faţă are însă o criză de optimism agresiv.

Se uită lung la mine fără să scoată o vorbă. Avea un aer grav şi politicos:

― La mine, domnule Marlowe, au stat mulţi oameni interesanţi şi talentaţi. Nu toţi aveau mintea chiar atît de limpede şi de bine organizată ca a dumneavoastră. Oa­menii talentaţi sînt adeseori bolnavi de nervi. Dar eu nu am posibilitatea de a-i trata pe alienaţi sau alcoolici, chiar dacă m-ar ispiti cît de cît un asemenea gen de muncă. Nu am nici personal, cu excepţia lui Earl, şi el nu prea e genul căruia să-i placă să se ocupe de bolnavi.

― Dar ce gen de om aţi zice dumneavoastră că e, domnule doctor? Mai ştie şi altceva în afară de fantazare şi exhibiţionism?

Se rezemă de portieră. Începu să vorbească în şoaptă, confidenţial:

― Părinţii lui Earl erau prieteni cu mine, domnule Marlowe, şi am ţinut foarte mult la ei. Ei nu se mai află printre noi şi Earl are absolută nevoie să se ocupe cineva de el. Trebuie să ducă o viaţă liniştită, departe de zgomotul şi ispitele oraşului. Are un psihic instabil, dar este fundamental inofensiv. După cum aţi văzut, eu unul îl pot stăpîni cît se poate de uşor.

― Aveţi foarte mult curaj, i-am zis.

Oftă. Sprîncenele îi fluturară uşurel, ca antenele unei insecte bănuitoare:

― A fost un sacrificiu. Şi încă unul destul de mare. Credeam că Earl ar putea să mă ajute la treaba de pe aici. Joacă bine tenis, înoată frumos, e un adevărat cam­pion la sărituri de la trambulină şi e în stare să danseze pînă în zori. Mai întotdeauna e blîndeţea şi amabilitatea personificată. Dar din cînd în cînd s-au mai ivit şi... incidente. (Făcu un gest larg cu mîna de parcă ar fi împins departe de el nişte amintiri dureroase.) Pînă la urmă aveam de ales între a renunţa la Earl sau a renunţa la această instituţie.

Ridică amîndouă mîinile, la mare distanţă una de alta, apoi le întoarse şi le dădu drumul să-i cadă moale pe lîngă corp. Ochii i se umeziră de lacrimi nevărsate:

― Am vîndut totul. Această vîlcea tihnită va deveni un mare şantier de construcţii. O să fie trotuare şi feli­nare, şi copii cu trotinete şi cu tranzistoare care or să urle. O să fie chiar şi ― scoase un oftat deznădăjduit ― televiziune. Cuprinse totul într-un gest foarte larg. Sper ca ăştia să cruţe măcar copacii, dar mă tem că n-au s-o facă. De-a lungul crestelor o să se înalţe în schimb antene de televiziune. Însă Earl şi cu mine vom fi foarte departe de aici, nădăjduiesc.

― La revedere, domnule doctor. Mi se rupe inima pentru dumneavoastră.

Îmi întinse mîna. Era transpirată dar foarte fermă.

― Vă mulţumesc foarte mult pentru înţelegere şi apreciere, domnule Marlowe. Şi regret că nu vă pot ajuta în căutarea domnului Slade.

― Wade, i-am zis.

― Da, sigur, Wade. iertaţi-mă. La revedere şi numai bine, domnule.

Am pornit şi m-am întors pe aleea cu pietriş exact pe unde venisem. Eram trist, dar nu chiar aşa cum ar fi vrut să mă facă doctorul Verringer. Am ieşit pe poarta dublă şi am trecut dincolo de curba şoselei ca să parchez într-un loc unde nu puteam fi văzut de la intrarea proprie­tăţii. M-am dat jos şi am venit agale de-a lungul dru­mului pietruit pînă într-un punct de unde puteam vedea poarta dindărătul gardului despărţitor de sîrmă ghimpată. Am rămas acolo sub un eucalipt şi am aşteptat.

Au trecut vreo cinci minute. Apoi pe aleea aceea de pe proprietatea particulară a apărut un automobil scrîşnind pe pietriş. M-am ascuns cît mai bine. M-am băgat adînc în tufişuri. Am auzit un scîrţîit, apoi trosnetul unui zăvor şi zornăitul unui lanţ. Motorul s-a ambalat şi automobilul s-a întors pe acelaşi drum. După ce nu l-am mai auzit, am revenit la maşina mea şi am întors-o cu faţa spre oraş. În timp ce treceam pe lîngă intrarea pro­prietăţii doctorului Verringer, am văzut că poarta e încu­iată cu lanţ şi lacăt. Astăzi nu mai primim musafiri, mulţumesc.

CAPITOLUL 17

Am străbătut cei aproape patruzeci de kilometri pînă în oraş şi am luat masa de prînz. În timp ce mîncam, mă simţeam din ce în ce mai deconcertat de toată povestea asta. În felul în care procedam eu era imposibil să des­coperi pe cineva. Întîlneşti personaje interesante ca Earl şi doctorul Verringer, dar nu dai peste omul pe care-l cauţi. Iroseşti benzină, cauciucuri, cuvinte şi energie nervoasă într-un joc nerentabil şi fără rezultat. Nici măcar nu poţi să zici că joci la ruletă încăpăţînîndu-te să alegi acelaşi număr. Cu trei nume începînd toate cu litera V aveam tot atît de puţine şanse de a da de urma omului meu, ca şi acelea de a-l bate la barbut pe un trişor vestit.

În orice caz, prima încercare dă totdeauna greş, se înfundă, un fir plin de făgăduinţe care îţi explodează fără zgomot în faţă. Dar în orice caz n-avea rost ca Verringer să fi spus Slade în loc de Wade. Doar era un om inteligent. Şi pe urmă nici nu e posibil să fi uitat atît de uşor, iar dacă uita, atunci uita pur şi simplu.

Se prea poate să fie aşa, dar se prea poate să nu fie. Oricum, nu era vorba de un prieten sau de o veche cunoş­tinţă. Cît mi-am băut cafeaua, m-am gîndit la doctorii Vukanich şi Varley. Să mă duc sau să nu mă duc? Aveau să-mi umple toată după-amiaza. Şi la sfîrşitul ei puteam să dau telefon la castelul familiei Wade din Idle Valley iar şeful personalului putea eventual să-mi spună că domnul Wade a revenit la reşedinţa sa şi că deocamdată străluceşte de curăţenie şi sănătate.

La doctorul Vukanich nu era greu de ajuns. Şedea doar cu vreo cîteva străzi mai departe de biroul meu. În schimb, doctorul Varley era instalat la dracu-n praz­nic, tocmai în mijlocul colinelor de la Altadena şi pînă acolo te plictiseai la volan, dacă nu cumva mureai de căldură între timp. Să mă duc sau să nu mă duc?

În cele din urmă, răspunsul a fost da. Din trei motive foarte serioase. Primul: niciodată nu ajungi să ştii prea multe despre linia de demarcaţie şi despre oamenii care merg pe ea. Al doilea: tot ce puteam să adaug la dosarul ce mi-i pusese la dispoziţie Peters, erau doar mulţumiri şi bunăvoinţă. Al treilea motiv era că tot n-aveam nimic de făcut.

Am achitat nota de plată, mi-am lăsat maşina unde era şi am pornit pe jos către blocul Stockwell. Clădirea era o construcţie străveche, cu un stand de ţigări la in­trare, şi un lift care se clătina şi făcea mofturi pînă să se oprească bine în dreptul unui etaj. Coridorul de la etajul şase era îngust, iar uşile erau din sticlă jivrată. Era mult mai veche şi mult mai murdară decît clădirea în care aveam eu biroul. Era plină de doctori, dentişti, vraci ineficaci care practicau "ştiinţa creştină", genul de avocaţi pe care speri să-i vezi apărînd interesele adver­sarului, genul de doctori şi de dentişti care o duc de azi pe mîine. Nu prea abili, nu prea curaţi, nu prea solicitaţi, trei dolari onorariul şi ..."vă rog să plătiţi infirmiera" ; oa­meni obosiţi şi descurajaţi care-şi cunosc exact poziţia în viaţă, genul de pacienţi, pe care ajung să-i aibă şi sumele pe care le pot stoarce de la aceştia. "Vă rugăm, nu solici­taţi credit", "Doctorul e plecat", "Domnul doctor primeşte pentru consultaţii". "Văd că molarul acesta al dumneavoastră, doamnă Kazinski, se cam clatină. Dacă doriţi, coroanele acestea noi de acrii, la fel ca şi alea de aur, vi le pot face la preţul de paisprezece dolari. Novocaina o să mai coste încă doi dolari, dacă doriţi anestezie". "Dom­nul doctor primeşte pentru consultaţie", "Doctorul e ple­cat. O să vă coste trei dolari. Vă rog să plătiţi infirmiera''.

Într-o clădire ca asta nu se poate să nu existe şi cîţiva băieţi care scot bani, nu glumă, dar fără să-ţi dea această impresie. Ei se încadrează perfect în acest tablou general ponosit şi sordid, care pentru ei reprezintă un fel de înveliş protector. Avocaţii venali care îşi iau cota lor, în mod neoficial, de la eliberările pe cauţiune (de fapt autorităţile nu izbutesc niciodată să încaseze mai mult de doi la sută din totalul cauţiunilor neplătite.) Mamoşi care fac avorturi şi pozează drept orice vrei şi ce nu vrei pentru a-şi explica provenienţa echipamentului medical. Traficanţi de droguri care pozează drept urologi, dermatologi sau specialişti în orice ramură a medicinii în care tratamentul trebuie să fie continuu, iar folosirea regulată a anestezicelor locale este normală.

Doctorul Lester Vukanich avea o sală de aşteptare micuţă şi prost mobilată în care se aflau vreo zece, douăsprezece oameni şi toţi păreau stînjeniţi şi chinuiţi. Aveau o înfăţişare absolut banală. Nu erau marcaţi de nici un fel de semn. Dar, mă rog, oricum, e foarte greu să deosebeşti un toxicoman bine tratat de un contabil vegetarian. A trebuit să aştept trei sferturi de oră. Paci­enţii intrau prin două uşi. Un O.R.L.-ist foarte priceput se poate ocupa de patru pacienţi deodată, dacă are suficient spaţiu.

În cele din urmă, am intrat. A trebuit să mă aşez pe un scaun de piele maro aflat lîngă o masă acoperită cu un prosop alb, pe care era instrumentarul. La perete se auzea bolborosind o mică etuvă de sterilizare. Doctorul Vukanich intră cu paşi ageri, cu halatul alb şi oglinda de oto-rino-laringolog prinsă pe frunte. Se aşeză pe un scă­unel in faţa mea.

― Dureri de cap de la sinuzită, da? Foarte acute, da?

Citea o fişă pe care i-o dăduse infirmiera.

I-am spus că am nişte dureri îngrozitoare. Că uneori nici nu mai văd, că mi-e teamă să nu orbesc. Că am durerile în special dis-de-dimineaţă cînd dau să mă scol din pat. Tot timpul a încuviinţat foarte înţelept din cap.

― Simptome caracteristice, îmi zise el şi puse o capsulă de sticlă peste o chestie care semăna cu un stilou.

Mi-o împinse în fundul gurii:

― Strîngeţi buzele dar nu şi dinţii, vă rog.

În timp ce spunea aceste vorbe, întinse mîna şi stinse lumina. Încăperea n-avea nici o fereastră. Undeva se auzea fîsîind încetişor un ventilator.

Doctorul Vukanich îşi retrase tubul de sticlă şi re­aprinse luminile. Se uită cu multă atenţie la mine.

― N-aveţi nici un fel de congestie, domnule Marlowe. Dacă aveţi dureri de cap, să ştiţi că nu sinuzita e de vină. De fapt, aş merge pînă acolo încît aş spune că n-aţi avut niciodată în viaţă necazuri dintr-o asemenea pricină. După cîte văd, v-aţi operat cîndva de sept, mai demult.

― Da, domnule doctor. Am fost lovit într-un meci de rugbi.

Încuviinţă din cap:

― Există o mică lamă osoasă care ar fi trebuit să fie retezată. Pe de altă parte însă, nu mi se pare că e de natură de a vă crea dificultăţi respiratorii.

Se lăsă pe spate, aşa cum era aşezat, şi-şi puse mîinile pe genunchi.

― De fapt, cam ce doreaţi de la mine? mă întrebă.

Era tare tras la faţă şi avea o paloare neinteresantă. Aducea a şobolan alb tuberculos.

― Voiam să vă vorbesc despre un prieten de-al meu. E cam suferind. De meserie, scriitor. Are bani cu ghiotura dar stă prost cu nervii. Are nevoie de ajutor. Zile întregi nu se ţine decît cu alcool. Ar mai avea nevoie de acel mic amănunt suplimentar. Medicul lui curant nu mai vrea să-l ajute.

― Dar, explicaţi-mi mai precis, ce înţelegeţi dumnea­voastră prin ajutor? întrebă doctorul Vukanich.

― Băiatul n-are nevoie de altceva decît de o înţepă­tură din cînd în cînd, ca să se liniştească. Credeam că am putea, eventual, să cădem la o înţelegere. Ar fi vorba de bani serioşi.

― Iertaţi-mă, domnule Marlowe, dar nu mă ocup de probleme de genul ăsta. Se ridică. Iar modul de abordare mi se pare niţel cam grosolan, dacă-mi permiteţi să v-o spun. Prietenul dumneavoastră poate să mă consulte, dacă are chef. Dar cel mai bine ar fi să sufere de ceva care să necesite un tratament. Onorariul meu este de zece dolari, domnule Marlowe.

― Lăsaţi-vă de bancuri, domnule doctor. Sînteţi pe listă.

Doctorul Vukanich se rezemă de perete şi-şi aprinse o ţigară. Încerca să-mi lase un răgaz. Scoase un rotocol de fum şi-l privi. I-am dat cartea mea de vizită ca să aibă altceva de privit. S-a uitat la ea.

― Despre ce fel de listă e vorba? mă întrebă.

― A clinicilor cu gratii la ferestre. Mă gîndeam că poate îl cunoaşteţi deja pe prietenul meu. Se numeşte Wade. Îmi închipuiam că poate l-aţi adăpostit pe-aici pe undeva. Într-o cămăruţă albă. Lipseşte de-acasă de cîtăva vreme.

― N-ai minte în cap nici cît o păsărică, îmi zise doc­torul Vukanich. Nu e genul meu să mă ocup de treburi dintr-astea ieftine cum ar fi cura antialcoolică de patru zile. De fapt nici nu se vindecă nimeni în felul ăsta. N-am nici un fel de cămăruţe albe şi nici nu-l cunosc pe prie­tenul de care ai pomenit ― dacă o fi existînd cu adevărat. Îmi datorezi zece dolari ― în numerar ― pe moment. Sau preferi să chem poliţia şi să te reclam că mi-ai cerut droguri?

― Asta ar fi straşnic, i-am răspuns. Hai s-o facem şi pe-asta.

― Ieşi afară de-aici, şmecheraş împuţit!

M-am ridicat de pe scaun:

― Mă tem c-am făcut o greşeală, domnule doctor. Ultima oară cînd prietenul meu a dispărut de-acasă a stat ascuns la un doctor al cărui nume începea cu litera V. Era un procedeu foarte discret. L-au luat de-acasă în toiul nopţii şi l-au adus înapoi în acelaşi fel, după ce i-a trecut bîţul. Nici măcar n-au aşteptat să vadă că a ajuns cu bine în casă. Aşa că e normal ca atunci cînd îşi ia din nou tălpăşiţa şi nu se întoarce o bună bucată de vreme să ne mai verificăm şi noi dosarele ca să dăm de firul afacerii. Şi ne-am izbit de trei nume de doctori care încep cu litera V.

― Interesant, mi-a răspuns cu un zîmbet pierit. Tot mă mai lăsa să fierb în zeama mea. Şi pe ce bază v-aţi făcut selecţia?

M-am uitat lung la el. Mîna dreaptă i se plimba înce­tişor în sus şi-n jos pe partea dinăuntru a braţului stîng. Faţa începuse să i se brobonească de sudoare.

― Îmi pare rău, domnule doctor, dar toate lucrările noastre sînt foarte confidenţiale.

― Scuză-mă o clipă, am un alt pacient care...

Lăsă fraza în suspensie şi ieşi. După plecarea lui, o infirmieră îşi băgă capul pe uşă, se uită repede la mine şi se retrase.

Apoi doctorul Vukanich se întoarse cu pas degajat şi cu un aer fericit. Zîmbea şi era relaxat. Ochii îi străluceau.

― Cum? Tot aici eşti? Părea foarte surprins, sau doar se prefăcea. Credeam că mica noastră vizită s-a încheiat.

― Plec acum. Credeam că aţi dorit să mai aştept.

Chicoti înfundat:

― Ştii una, domnule Marlowe? Trăim într-o epocă extraordinară. În schimbul unei mici sume de cinci sute de dolari aş putea să te bag în spital cu cîteva oase rupte. E comic, nu?

― De milioane. V-aţi înţepat puţin în venă, domnule doctor? Phii, ce minunat efect a avut!

Am dat să ies.

― Hasta luego, amigo, a început el să ciripească. Şi nu uita de ăia zece dolari ai mei. Plăteşte-i surorii.

Se deplasă către un dictafon pentru convorbiri inte­rioare şi cînd ieşeam eu, tocmai vorbea în microfon. În sala de aşteptare şedeau destul de stînjeniţi aceiaşi doi­sprezece oameni, sau poate alţii dar exact ca cei dintîi. Sora era pe fază:

― Vă costă zece dolari, vă rog, domnule Marlowe. La cabinetul nostru plata se face pe loc, în numerar.

M-am strecurat spre uşă prin mulţimea aceea de pi­cioare. A sărit de pe scaun şi a înconjurat biroul. Am pus mîna pe clanţă şi am deschis-o.

― Şi ce se întâmplă cînd nu-i obţineţi? am întrebat-o.

― O să constataţi dumneavoastră ce se întîmplă, mi-a răspuns ţîfnoasă.

― Fireşte. Dumneavoastră vă faceţi doar meseria. Şi eu la fel. Aruncaţi un ochi pe cartea de vizită pe care i-am lăsat-o doctorului şi o să vedeţi ce meserie am.