Ramas bun pentru vecie

― Bine, dar nu pot beneficia de tariful colegial?

― Ha-ha-ha! El unul n-a auzit de chestii dintr-astea.

― Bine. George, dă-mi telefon. Vrei să mănînci ceva astă-seară?

― La Romanoff?

― E-n regulă, am mîrîit eu, dacă îmi rezervă o masă, ceea ce mă îndoiesc.

― Putem să luăm masa lui Carne. Întîmplător, am aflat că cinează în cadru intim. Altfel e un obişnuit al casei la Romanoff. Asta îl situează printre tipii cei mai înstăriţi din branşă. Carne e un om destul de influent în oraşul ăsta.

― Da, sigur. Ştiu eu pe cineva ― şi-l cunosc personal ― care l-ar putea strivi pe Carne cu unghia de la degetul cel mic.

― Bună treabă, băiete. Ştiam eu din totdeauna că pînă la urmă o să te baţi pe burtă cu ăi mari. Ne vedem pe la şapte la bar la Romanoff. Spune-i şmecherului şef că-l aştepţi pe colonelul Carne. O să-ţi facă loc liber de jur împrejur ca să nu te lovească cu cotul nişte scursori ale societăţii, cum ar fi scenariştii de filme sau actorii de la televiziune.

― Ne vedem la şapte, i-am răspuns.

Am închis telefonul şi m-am întors la masa de şah. Dar "Sfinxul" nu părea să mă mai intereseze. La scurt timp, Peters mi-a telefonat din nou şi mi-a zis că e de acord şi Carne, cu condiţia ca niciodată să nu se pome­nească numele agenţiei lor în legătură cu problemele mele. Zicea că o să trimită imediat o telegramă la Londra.

CAPITOLUL 41

Howard Spencer mi-a telefonat vinerea următoare, dimineaţa. Era la hotelul Ritz Beverly şi mi-a propus să trec pe acolo să bem un păhărel la bar.

― Mai bine în camera dumneavoastră, i-am zis.

― Mă rog, dacă preferaţi. Camera 828. Tocmai am vor­bit cu Eileen Wade. Pare foarte resemnată. A citit manu­scrisul rămas de la Roger şi are impresia că poate fi terminat foarte uşor. Cartea o să fie mult mai scurtă decît celelalte ale lui, dar acest dezavantaj este compen­sat de valoare publicitară. Bănuiesc că vă închipuiţi că noi editorii sîntem o bandă de oameni duri. Eileen o să fie toată după-amiaza acasă. Fireşte că vrea să mă vadă, şi eu la fel.

― Ajung la dumneavoastră într-o jumătate de oră, domnule Spencer.

Ocupa un apartament drăguţ şi destul de spaţios pe latura dinspre apus a hotelului. Living-roomul avea feres­tre înalte ce dădeau spre un balcon îngust cu balustradă metalică. Mobila era tapisată cu un material în dungi de culoarea zahărului ars, ceea ce, în combinaţie cu motivele foarte înflorate ale covorului, îi dădea un aer demodat, cu excepţia faptului că n-aveai unde să-ţi pui băutura decît pe nişte obiecte cu blat de sticlă şi că peste tot erau împrăştiate scrumiere ― cam vreo nouăsprezece la număr. O cameră de hotel reprezintă o indicaţie destul de precisă asupra deprinderilor celor ce locuiesc în ele. Hotelul Ritz Beverly se aştepta ca toţi clienţii să n-aibă nici un fel de deprinderi.

Spencer îmi strînse mîna.

― Luaţi loc, zise el. Ce vreţi să beţi?

― Orice sau nimic. Nu ţin neapărat să beau ceva.

― Parcă aş sugera un pahar de Amontillado. Vara în California nu prea poţi să bei ca lumea. La New York poţi face faţă la de patru ori mai multă băutură şi cu mahmureala redusă la jumătate.

― Aş bea un whisky.

Se duse la telefon şi comandă băuturile. Apoi se aşeză pe unul din fotoliile alea de culoarea zahărului ars şi-şi scoase ochelarii fără ramă ca să şi-i lustruiască cu batista. Îi puse la loc, îi aranjă cu grijă şi se uită la mine.

― Înţeleg că aveţi ceva pe suflet. De-aia aţi preferat să vorbim aici şi nu la bar.

― Am să vă conduc cu maşina pînă la Idle Valley. Aş vrea s-o văd şi eu pe doamna Wade.

Păru puţin stînjenit:

― Nu sînt prea sigur că şi ea doreşte să vă vadă.

― Sînt convins că nu. Dar pot intra sub pulpana dumneavoastră.

― Dar n-ar fi chiar atît de diplomatic din partea mea, nu credeţi?

― V-a spus ea că nu vrea să mă vadă?

― Nu chiar, sau, în orice caz, nu textual. Îşi drese glasul. Am impresia că vă acuză de moartea lui Roger.

― Mda. De fapt a zis-o şi pe faţă ― poliţistului care a venit în după-amiaza cînd a murit el. Probabil că i-a zis-o şi locotenentului din brigada criminală a şerifului care a anchetat sinuciderea. Şi totuşi, s-a abţinut s-o spună şi la ancheta publică făcută de procuratură.

Spencer s-a lăsat pe spate şi şi-a scărpinat încet căuşul palmei. Era aşa, un fel de gest ca să piardă vremea.

― Dar la ce v-ar sluji s-o vedeţi, Marlowe? Pentru ea a fost o experienţă îngrozitoare. Îmi închipui că toată viaţa ei a fost relativ îngrozitoare şi încă de multă vreme. De ce ţineţi s-o faceţi să retrăiască nişte împrejurări tragice? Vă aşteptaţi s-o convingeţi că n-aţi greşit cu nimic?

― I-a spus poliţistului că eu l-am omorît.

― Imposibil s-o fi spus în sensul concret al cuvintelor. Altfel...

Sună soneria. Se ridică să deschidă uşa. Sosise chelnerul cu băuturile pe care le aşeză făcînd atîtea farafastîcuri de parcă ar fi servit un dineu cu şapte feluri de mîncare. Spencer îi semnă nota de plată şi-i dădu patru bănuţi. Tipul plecă. Spencer îşi luă paharul de sherry şi se în­depărtă de parcă n-ar fi vrut să-mi dea şi paharul meu.

― Altfel ce? l-am întrebat eu lăsînd paharul unde era.

― Altfel ar fi spus, totuşi, ceva la anchetă, nu credeţi? Se încruntă la mine. Am impresia că spunem prostii. De ce-aţi vrut să-mi vorbiţi?

― Dumneavoastră aţi vrut să-mi vorbiţi.

― Pur şi simplu, îmi zise el cu răceală, pentru că atunci cînd v-am telefonat de la New York mi-aţi zis că mă pripesc să trag concluzii. Din asta am dedus că aveaţi să-mi explicaţi ceva. Ei, despre ce e vorba?

― Aş vrea să explic cînd e şi doamna Wade de faţă.

― Nu mă încîntă prea tare această idee. Cred că ar fi mai bine să vă faceţi singur aranjamentele. Am o deose­bită stimă pentru Eileen Wade. Ca om de afaceri, aş prefera să recuperez munca lui Roger, dacă mai e posibil. Dacă Eileen are pentru dumneavoastră sentimentele la care făceaţi aluzie, eu nu pot să fiu unealta care să vă bage în casa ei. Fiţi, vă rog, rezonabil.

― Bine, e în regulă. S-o lăsăm baltă. Pot să vorbesc cu ea fără nici un fel de dificultate. Mă gîndeam însă că nu mi-ar displace să am pe cineva cu mine, ca martor.

― Martor la ce? mă repezi el, gata să mă muşte.

― O să auziţi de faţă cu ea ― sau deloc.

― Atunci prefer să nu aud.

M-am ridicat:

― Probabil că bine faceţi, Spencer. Dumneavoastră vreţi cartea aia a lui Wade ― dacă mai poate fi folosită. Şi mai vreţi să fiţi şi binecrescut. Două ambiţii lăudabile. Eu unul n-o împărtăşesc pe nici una. Vă urez noroc şi vă spun la revedere.

Se ridică brusc în picioare şi se grăbi să vină lîngă mine:

― Staţi numai o clipă, Marlowe. Nu prea înţeleg ce gînd vă roade, dar s-ar părea că vă roade cam tare. E vreun mister în legătură cu moartea lui Roger Wade?

― Nu e nici un mister. A primit un glonte în cap de la un revolver Webley fără cocoş. N-aţi citit relatarea anchetei?

― Ba da, bineînţeles. Între timp se apropiase mult de mine şi părea necăjit. Ceea ce s-a publicat în ziarele de pe coasta de răsărit, iar peste vreo două zile, o relatare mult mai amplă în ziarul din Los Angeles. Era singur în casă, deşi dumneavoastră nu eraţi prea departe de acolo. Per­sonalul de serviciu era plecat ― Candy şi cu bucătăreasa ― iar Eileen fusese tocmai în capătul celălalt al oraşului după cumpărături şi s-a întors acasă imediat după tragedie.

În momentul acela s-a întîmplat ca o barcă cu motor de pe lac să acopere zgomotul împuşcăturii, aşa că nici măcar dumneavoastră n-aţi auzit-o.

― Asta e exact. După aia barca s-a îndepărtat şi eu m-am întors de la marginea lacului spre casă, am auzit soneria, am deschis uşa din faţă şi am constatat că Eileen Wade îşi uitase cheile. Roger era deja mort. Ea s-a uitat in birou, din uşă, i s-a părut că doarme şi s-a dus în bucătărie să facă un ceai. Ceva mai tîrziu m-am uitat şi eu în birou, am observat că nu i se aude respiraţia şi am descoperit şi de ce. Apoi am chemat poliţia.

― Nu văd nici un mister în toate astea, zise calm Spencer, şi glasul nu mai era deloc strident. Era chiar pistolul lui Roger, pe care-l descărcase în propria lui cameră cu o săptămînă înainte. Dumneavoastră aţi găsit-o pe Eileen luptîndu-se să i-l smulgă din mînă. Starea lui mintală, comportarea lui, deprimarea pe care i-o producea insuccesul în privinţa cărţii ― toate acestea au fost scoase la iveală.

― Ea v-a spus că manuscrisul e bun. Atunci, ce mo­tiv avea el să fie deprimat din pricina lui?

― Mă rog, asta e doar părerea ei. De fapt, s-ar putea să fie foarte prost. Sau, în orice caz, se poate ca el să-l fi considerat mult mai prost decît era. Continuaţi, că nu sînt chiar aşa fraier. Îmi dau seama că mai vreţi să spuneţi şi altceva.

― Poliţistul de la brigada criminală care a cercetat cazul mi-e vechi prieten. E un buldog şi un copoi şi un poliţist bătrîn şi înţelept. Cîteva lucruri îi cam put în chestia asta. De ce n-a lăsat Roger nici un bilet ― cînd scria ca un nebun zi şi noapte, şi oriunde? De ce s-a împuşcat în aşa fel încît să-i lase nevestei şocul descope­ririi? De ce şi-a dat osteneala să aleagă tocmai momentul cînd nu puteam auzi împuşcătura? De ce şi-a uitat ea cheile aşa ca să trebuiască să sune pentru a intra în casă? De ce l-a lăsat singur tocmai în ziua liberă a personalu­lui de serviciu? Şi nu uitaţi că a zis că nu ştia că o să fiu eu acolo. Dacă a ştiut, atunci astea două se anulează.

― Dumnezeule mare, behăi Spencer, nu cumva vreţi să spuneţi că idiotul ăla de copoi o bănuieşte pe Eileen?

― Ar suspecta-o dacă ar şti ce mobil ar fi putut ea să aibă.

― Bine, dar asta e ridicol. De ce nu v-ar suspecta pe dumneavoastră? Doar aţi avut toată după-amiaza la dis­poziţie. Ea n-ar fi putut să aibă la dispoziţie decît vreo cîteva minute în care s-o facă ― şi-şi uitase cheile de la casă.

― Dar eu ce mobil puteam să am?

Întinse mîna la spate, luă paharul meu de whisky şi-l dădu pe gît dintr-o înghiţitură. Puse paharul la loc cu grijă, îşi scoase batista şi-şi şterse degetele şi buzele umezite de aburul de pe paharul îngheţat. Apoi îşi strînse batista şi se uită lung la mine.

― Dar ce, ancheta mai continuă?

― N-aş putea să vă spun. Un lucru însă e sigur. Între timp, ăia trebuie să fi aflat dacă Wade băuse destul ca să fie inconştient. Dacă aşa stau lucrurile, s-ar putea să mai avem ceva necazuri.

― Şi vreţi să-i vorbiţi, zise el rar, în prezenţa unui martor.

― Exact.

― Marlowe, pentru mine asta înseamnă doar un lucru din două: ori sînteţi speriat de moarte, ori credeţi că ea ar trebui să fie.

Am încuviinţat din cap.

― Care din ele? mă întrebă pe un ton sinistru.

― Nu sînt speriat.

Se uită la ceas:

― Nădăjduiesc din toată inima că sînteţi nebun.

Ne-am uitat unul la altul în tăcere.

CAPITOLUL 42

Mergînd spre nord prin canyonul Coldwater, arşiţa a început să crească tot mai tare. Cînd am ajuns în vîrful înălţimii şi am început să coborîm serpentinele spre valea San Fernando, abia mai puteai respira din pricina zăpu­şelii. Am tras cu coada ochiului la Spencer. Avea şi vestă la costum, dar căldura nu părea să-l deranjeze prea mult. Altceva părea să-l deranjeze mult mai tare. Privea drept înaintea lui prin parbriz şi nu scotea o vorbă. Deasupra văii plutea un strat gros de smog. Văzut de sus arăta ca o ceaţă lipită de pămînt şi cînd ne-am aflat în mijlocul norului, Spencer nu s-a mai putut stăpîni şi a rupt tăcerea:

― Dumnezeule, şi eu care credeam că în California de Sud clima e bună. Ce naiba fac ăştia: ard pneuri vechi de camion?

― În Idle Valley o să fie mult mai bine, i-am spus eu pe un ton de consolare. Acolo au o uşoară briză dinspre ocean.

― Bine că mai au şi altceva în afară de băutură şi mahmureală, mi-a răspuns el. După cît i-am văzut eu pe ăia din găştile suburbiilor bogate, am impresia că Roger Wade a făcut o greşeală tragică instalîndu-se aici. Un scriitor are nevoie de stimulente ― dar nu din alea am­balate în sticle. De jur împrejur nu pare să fie altceva decît o mare mahmureală arsă de soare. Adică, bineînţeles, mă refer la înalta societate.

Am cotit şi am încetinit cînd am dat de porţiunea pră­fuită a drumului, la intrarea în Idle Valley, apoi am. ajuns din nou pe pavaj şi după puţin timp a început să se simtă briza dinspre ocean, pătrunzînd în valuri prin golul dintre colinele de la celălalt capăt al lacului. Aspersoare înalte se învîrteau deasupra pajiştilor vaste şi netede, şi apa fîşîia lingînd iarba. Pe o vreme ca asta, cu siguranţă că majoritatea oamenilor înstăriţi erau deja plecaţi prin alte părţi. Îţi dădeai seama de asta după jaluzelele şi obloanele de pe la vile şi după felul în care era parcată camioneta grădinarului, drept în mijlocul aleilor.

Cînd am ajuns la proprietatea familiei Wade, am trecut de stîlpii porţii şi am oprit în spatele Jaguarului lui Eileen. Spencer s-a dat jos şi a străbătut cu pas greoi dalele care duceau spre portic. A sunat şi uşa s-a deschis aproape imediat. Iată-l pe Candy cu jacheta albă, cu faţa oacheşă şi chipeşă şi cu ochii negri ca nişte pumnale. Totul era în ordine.

Spencer a intrat. Candy mi-a aruncat o scurtă privire şi apoi mi-a închis foarte frumos uşa în nas. Am aşteptat, dar nu s-a întîmplat nimic. M-am sprijinit în sonerie şi am auzit clinchetele repetate ale clopoţeilor. Uşa s-a dat de perete şi Candy a ieşit afară lătrînd ca un dulău:

― Cară-te! Ce, vrei să te pupe rece? Ţi s-a făcut de cuţit?

― Am venit s-o văd pe doamna Wade.

― Dar ea nu vrea să te vadă deloc.

― Dă-te la o parte, ţărane. Am treabă aici.

― Candy!

Era glasul ei şi încă foarte aspru.

Candy s-a mai încruntat o dată la mine şi pe urmă a intrat în casă. Am intrat şi eu şi am închis uşa. Eileen stătea în picioare la capătul uneia din cele două canapele, iar Spencer era alături de ea. Arăta superb. Pantalonii albi cu talia foarte sus şi bluza sport cu mînecă scurtă îi veneau foarte bine şi avea o batistă liliachie care-i înflorea în buzunarul de pe sînul stîng.

― În ultima vreme, Candy se poartă ca un dictator. Îi zise ea lui Spencer. Îmi pare aşa de bine că te văd, Howard. Şi-ai fost atît de drăguţ că te-ai deranjat pînă aici. Nu ştiam că aduci pe cineva cu tine.

― Marlowe m-a adus cu maşina. Şi voia să-ţi vor­bească.

― Nu prea-mi dau seama de ce, zise ea pe un ton glacial. În cele din urmă, îmi aruncă o privire, dar nu chiar cu aerul că s-a perpelit de dorul meu toată săptămîna, cu un gol în suflet. Ce doreşti să-mi spui?

― Păi o să ia niţel timp, sună răspunsul meu.

Se aşeză uşurel iar eu m-am aşezat vizavi de ea pe cealaltă canapea. Spencer stătea încruntat. Îşi scoase ochelarii şi începu să-şi şteargă lentilele. Asta îi oferea posibilitatea de a se încrunta într-un mod mai firesc. Apoi se aşeză pe aceeaşi canapea cu mine, dar cît mai de­parte.

― Eram sigură că o să vii la timp ca să iei prînzul aici, îi zîmbi ea.

― Mulţumesc, dar nu astăzi.

― A, nu? Mă rog, dacă eşti prea ocupat, nu-i nimic. Înseamnă că nu vrei decît să vezi manuscrisul ăla.

― Dacă-mi dai voie.

― Fireşte. Candy! Ah, a plecat. E pe masa de scris a lui Roger, în birou. Mă duc să-l aduc.

Spencer se ridică:

― Pot să-l iau eu?

Şi fără să aştepte răspuns, străbătu încăperea. Ajungînd la cîţiva metri în spatele lui Eileen, se opri şi se uită la mine cu un aer foarte încordat şi chinuitor. Apoi îşi văzu de drum.

Am stat pur şi simplu acolo şi am aşteptat pînă cînd şi-a întors căpşorul către mine, acordîndu-mi o privire rece şi impersonală.

― Despre ce-ai vrut să-mi vorbeşti? mă întrebă ea cu politeţe glacială.

― Despre tot felul de chestii. Văd că iarăşi purtaţi pandantivul ăla.

― Îl pun foarte des. L-am primit acum multă vreme de la un prieten la care am ţinut foarte mult.

― Da. Mi-aţi spus. Parcă e un fel de insignă militară britanică, nu?

Îl întinse cît putu spre mine, la capătul lănţişorului:

― De fapt este o reproducere făcută de un bijuter după o asemenea insignă. E mai mică decît originalul şi e lucrată în aur şi email.

Spencer reveni străbătînd încăperea, se reaşeză şi puse pe colţul măsuţei de cocteiluri un teanc de pagini galbene. Se uită într-o doară la ele iar apoi rămase cu privirea aţintită asupra lui Eileen.

― Îmi daţi voie să-l văd mai îndeaproape? am în­trebat-o.

A răsucit lănţişorul pînă cînd a putut să-i desfacă cheutoarea. Mi-a înmînat pandantivul, sau mai bine zis l-a lăsat să cadă în mîna mea. Apoi şi-a împreunat mîinile în poală, privind pur şi simplu curioasă:

― Dar de ce te interesează aşa de mult? Este insigna unui regiment teritorial, regimentul de Puşcaşi de Elită. Persoana care mi-a dat-o a dispărut curînd după aceea. La Andalsnes în Norvegia, în primăvara anului ăluia îngrozitor ― 1940. A zîmbit şi a făcut un gest cu mîna. Era îndrăgostit de mine.

― Eileen a stat la Londra în timpul războiului ,mi-a zis Spencer cu un glas fără expresie. N-a izbutit să mai plece de acolo.

Nici unul din noi nu l-a băgat în seamă pe Spencer.

― Şi dumneavoastră eraţi îndrăgostită de el, nu? am întrebat-o eu.

Ea a plecat ochii, dar apoi a ridicat capul şi privirile noastre s-au încrucişat:

― E foarte mult de atunci. Şi era război. Şi în aseme­nea perioade se întîmplă lucruri ciudate, mi-a răspuns.

― Cred că mai era şi altceva la mijloc, doamnă Wade. Am impresia că aţi uitat cît de multe lucruri aţi destăinuit în legătură cu el. "Genul acela de dragoste nebună şi misterioasă şi absurdă pe care n-o trăieşti decît o dată în viaţă" ― am citat vorbele dumneavoastră. Într-un fel mai sînteţi şi acum îndrăgostită de individul acela. Şi e aşa de nostim că eu am aceleaşi iniţiale ca şi numele lui. Bănuiesc că ăsta trebuie să fi fost motivul pentru care m-aţi ales tocmai pe mine.

― Numele lui nu semăna deloc cu al dumitale, mi-a zis ea cu răceală. El e mort, mort, mort.

Am întins pandantivul către Spencer. L-a luat în silă:

― L-am mai văzut şi altă dată, a mormăit el.

― Vă rog, urmăriţi dacă spun corect ce reprezintă, i-am zis. Este un pumnal lat din email alb cu muchia aurită. Pumnalul e îndreptat în jos şi latul lamei trece prin dreptul unei perechi de aripi din email bleu îndrep­tate în sus. Apoi străbate spatele unui sul. Pe sul sînt scrise cuvintele: CINE ÎNDRĂZNEŞTE, ÎNVINGE.

― S-ar părea că e corect, confirmă Spencer. Dar de ce vi se pare că ar avea atîta importanţă?

― Ea zice că e insigna Puşcaşilor de Elită, o unitate teritorială. Zice că i-a dat-o un bărbat care era în unitatea aia şi a dispărut în cursul campaniei din Norvegia dusă de armata britanică în primăvara anului 1940 la Andalsnes.

Acum îmi acordau toată atenţia. Spencer nu mă slăbea clin ochi. Nu vorbeam aiurea şi el ştia foarte bine acest lucru. Îl ştia şi Eileen. Sprîncenele ei de o culoare atît de frumoasă erau acum îmbinate într-o încruntare nedumerită care ar fi putut să fie şi sinceră la urma urmei, în orice caz, era deosebit de neprietenoasă.

― Asta e de fapt un ecuson de purtat pe mînecă, am continuat eu. A fost creat întrucît Puşcaşii din Elită au fost detaşaţi sau ataşaţi sau repartizaţi, sau cum s-o fi zicînd corect, pe lîngă o unitate aeriană specială. Iniţial, fuseseră un regiment teritorial de infanterie. Insigna sau ecusonul nici n-a existat pînă în 1947. Aşadar, nimeni n-a putut să i-o dea doamnei Wade în 1940. De asemenea, în 1940 la Andalsnes în Norvegia n-au debarcat nici un fel de Puşcaşi de Elită. Unităţi de pădurari din Sherwood şi infanterişti din Leicestershire, da. Ambele unităţi teri­toriale. Puşcaşi de Elită, nu. Sînt foarte răutăcios?

Spencer lăsă pandantivul pe măsuţă şi-l împinse înce­tişor pînă cînd ajunse în faţa lui Eileen, dar nu zise o vorbă.

― Şi-adică îţi închipui că eu n-aş şti? mă întrebă Eileen pe un ton de dispreţ.

― Şi-adică vă închipuiţi că Ministerul de Război bri­tanic n-ar şti? sună replica mea.

― Fără îndoială că trebuie să fie vreo greşeală la mijloc, zise pe un ton blînd Spencer.

Replica mea fu însoţită de o privire aspră:

― Mă rog, ne-am putea exprima şi aşa, la urma urmei.

― Iar un alt mod de a ne exprima ar fi că sînt min­cinoasă, zise Eileen Wade pe un ton de gheaţă. N-am cu­noscut niciodată vreun individ numit Paul Marston, nu l-am iubit şi nici el pe mine. Nu mi-a dat niciodată o re­producere a insignei regimentului său, nici n-a dispărut pe cîmpul de luptă, nici n-a existat vreodată. Am cumpărat chiar eu insigna asta într-un magazin din New York spe­cializat în mărfuri de lux importate din Anglia ― cum ar fi articole de piele, pantofi irlandezi lucraţi manual, cravate specifice anumitor regimente sau şcoli, tricouri de crichet, brelocuri cu blazoane şi aşa mai departe. O asemenea explicaţie te-ar mulţumi mai mult, domnule Marlowe?

― Ultima parte, da. Prima, nu. Fără îndoială că cineva v-a spus că e o insignă a Puşcaşilor de Elită şi a uitat să vă spună care anume, sau nici n-a ştiut. Dar pe Paul Marston l-aţi cunoscut cu adevărat şi de fapt el a şi făcut parte din unitatea aceea, şi într-adevăr a fost dat dispărut în cursul unei misiuni în Norvegia. Dar asta nu s-a întâm­plat în 1940, doamnă Wade. S-a întîmplat în 1942 şi pe atunci era într-un detaşament de comando şi nu la Andalsnes s-a produs acţiunea ci pe o insuliţă din largul coastei, unde trupele de şoc au dat un atac fulger.

― Nu văd de ce e nevoie să vorbiţi cu atîta ostilitate despre asemenea lucruri, îmi zise Spencer pe tonul unui patron.

Acum se juca alene cu foile galbene din faţa lui. Nu ştiam dacă încearcă să-mi facă jocul sau era pur şi simplu supărat. Ridică un teanc de foi şi-l cîntări în mînă.

― Ce, aveţi de gînd să cumpăraţi marfa aia la kilo­gram?

Păru surprins de întrebarea mea şi făcînd un mare efort reuşi să arboreze un foarte mic zîmbet.

― Eileen a dus-o destul de greu la Londra. De-aia i se mai amestecă lucrurile în memorie, explică el.

Scoţînd o hîrtie împăturită din buzunar, am reluat:

― Fireşte. De pildă, în legătură cu persoana cu care s-a măritat. Iată o copie autentificată a certificatului de căsătorie. Originalul se găseşte la arhivele de la Caxton Hall. Data căsătoriei este: august 1942. Tinerii căsătoriţi se numeau Paul Edward Marston şi Eileen Victoria Sampsell. Într-un fel, doamna Wade are dreptate. Nici nu există vreo persoană numită Paul Edward Marston. Era un nume de împrumut, întrucît ca să te însori, în armată trebuie să obţii aprobările superioare. Deci individul şi-a făurit o identitate falsă. În armată a purtat alt nume. Am tot dosarul lui din timpul războiului. Pentru mine e de neînţeles cum pot oamenii să nu-şi dea seama că în cazuri dintr-astea e suficient să pui întrebări.

Spencer devenise foarte calm. Se lăsă pe spate şi privi lung. Dar nu la mine. Se uita la Eileen. Ea îi întoarse privirea cu unul din zîmbetele acelea uşoare, jumătate reproş, jumătate seducătoare, la care se pricep atît de bine femeile.

― Dar era mort, Howard. Murise mult înainte de a-l cunoaşte eu pe Roger. Ce importanţă putea să mai aibă? Roger ştia totul. N-am încetat niciodată să-mi folosesc numele de domnişoară. Date fiind împrejurările, eram obligată s-o fac. Era şi numele de pe paşaport. Apoi, după ce a murit pe cîmpul de luptă... Se opri, trase încet aer în piept şi-şi lăsă mîna să cadă moale pe genunchi. Totul s-a sfîrşit, totul s-a terminat, totul e pierdut.

― Eşti sigură că Roger ştia? o întrebă el scoţînd greu vorbele din gură.

― Ceva trebuie să fi ştiut, m-am amestecat eu. Numele de Paul Marston avea un sens pentru el. L-am întrebat odată şi ochii lui au căpătat o expresie ciudată. Dar nu mi-a spus de ce.

Eileen nici nu băgă în seamă replica mea şi i se adresă lui Spencer:

― Vai de mine, bineînţeles că Roger a ştiut totul.

Acum îi zîmbea lui Spencer răbdătoare de parcă el ar fi fost cam greoi la minte. Phii, ce de trucuri mai au şi femeile!

― Păi atunci ce rost avea să minţi în privinţa datelor? întrebă sec Spencer. De ce să zici că omul a dispărut în 1940 cînd el a dispărut în 1942? Ce rost avea să porţi o insignă pe care el n-ar fi putut în nici un caz să ţi-o dăruiască şi să insişti anume asupra ideii că el ţi-a dat-o?