Ramas bun pentru vecie

― Să-l împuşc pe propriul meu soţ? întrebă ea încet, minunîndu-se.

― Presupunînd... (adăugă Spencer pe acelaşi ton indi­ferent) că era soţul tău. De fapt, cînd te-ai măritat cu el aveai alt soţ.

― Mulţumesc, Howard. Îţi mulţumesc din suflet. Ul­tima carte a lui Roger, cîntecul lui de lebădă e acolo în faţa ta. Ia-l şi du-te. Şi cred că ai face mai bine să dai telefon la poliţie şi să le spui ce gîndeşti. O să fie un final încîntător pentru prietenia noastră. Fermecător. Rămîi cu bine, Howard. Sînt foarte obosită şi mă doare capul. Mă duc în camera mea să mă întind puţin. Cît despre domnul Marlowe ― şi bănuiesc că el ţi-a băgat toate chestiile astea în cap ― nu-i pot spune decît că dacă nu l-a omorît pe Roger în sensul concret al cuvîn­tului, cu siguranţă însă că l-a împins la moarte.

Tocmai cînd dădea să plece am oprit-o vorbindu-i cu asprime:

― Numai o clipă, doamnă Wade. Staţi să terminăm treaba începută. N-are rost să ne duşmănim. Cu toţii încercăm să facem ceea ce trebuie. Valiza aia pe care aţi aruncat-o la stăvilarul Chatsworth ― era grea?

Se întoarse şi mă privi lung.

― Era un geamantan vechi, am mai spus. Da, era foarte greu.

― Atunci cum aţi izbutit s-o treceţi peste plasa înaltă de sîrmă care înconjoară stăvilarul?

― Cum? Care plasă? Făcu un gest de neputinţă. Bănuiesc că în cazuri grave şi la nevoie omul capătă puteri supraomeneşti pentru a face ceea ce trebuie. Pro­babil că într-un fel sau altul aşa s-a întîmplat şi cu mine. Asta e tot.

― Stăvilarul nu e înconjurat de nici o plasă, i-am zis.

― Stăvilarul nu e înconjurat de nici o plasă?

Repetase vorbele mele pe un ton plat şi fără expresie, de parcă n-ar fi avut nici un sens.

― Şi n-a fost nici un pic de sînge pe hainele lui Roger, şi Sylvia Lennox n-a fost ucisă în faţa pavilionului, ci înăuntru, în pat. Şi practic, n-a fost aproape deloc sînge, fiindcă era deja moartă ― împuşcată cu un revolver. Deci, cînd a fost folosită statueta, victima era deja moartă. Şi morţii, doamnă Wade, nu prea sîngerează.

Se strîmbă dispreţuitoare la mine:

― Te pomeneşti că oi fi fost de faţă, mă apostrofă ea cu scîrbă.

Apoi se îndepărtă de noi.

Privirile noastre o urmăriră. Urcă încet scările, mişcîndu-se cu o eleganţă calmă. Dispăru în cameră şi uşa se închise încet dar ferm în urma ei. Tăcere.

― Ce-a fost chestia aia cu plasa de sîrmă? mă întrebă nedumerit Spencer.

Tot clătina din cap. Era roşu ca racul şi transpirat leoarcă. Suporta cu stoicism totul, dar nu-i venea chiar aşa uşor să suporte.

― Doar un cîrlig, i-am zis. De fapt n-am fost nici­odată la stăvilarul Chatsworth ca să ştiu cum arată. Se prea poate să fie înconjurat cu plasă de sîrmă sau să nu fie.

― Aha, m-am dumirit, zise el trist. Deci chestia era că nici ea n-avea habar.

― Bineînţeles. Ea i-a omorît pe amîndoi.

CAPITOLUL 43

Apoi se auzi o mişcare uşoară de felină şi la capătul canapelei se ivi Candy care se uita la mine. Ţinea în mînă şişul. Apăsă pe buton şi lama ţîşni afară. Apăsă iar butonul şi lama reintră în mîner. În ochii lui negri era o licărire subtilă:

― Million de perdones, señor, zise el. Am greşit în privinţa dumneavoastră. Ea a ucis pe stăpîn. Cred că eu... Se opri şi lama ţîşni încă o dată afară.

― Nu. M-am ridicat şi am întins mîna. Candy, dă-mi, te rog, cuţitul. Tu eşti doar un valet mexican drăguţ. Au să-ţi pună chestia asta în spinare şi au să moară de bucurie. E exact genul de perdea de fum care i-ar face să rînjească de încîntare. Tu nu înţelegi prea bine la ce mă refer, dar eu ştiu. Au încurcat lucrurile atît de rău încît acum chiar dacă ar vrea n-ar mai putea să le descîlcească. Şi nici nu vor. Ţi-ar smulge mărturisirea atît de repede, încît n-ai mai avea timp nici măcar ca să le spui numele tău întreg. Şi de mîine în două-trei săptămîni te-ai trezi şezînd cu fundul pe priciul închi­sorii San Quentin, cu o condamnare pe viaţă.

― V-am mai spus că nu sînt mexican. Sînt chilean de la Vina del Mar, aproape de Valparaiso.

― Cuţitul, Candy. Ştiu toate astea. Eşti liber. Ai ceva bani puşi deoparte. Probabil că acolo în ţara ta de baştină ai opt fraţi şi surori. Fii băiat deştept şi întoarce-te de unde ai venit. Aici ai pus cruce slujbei ăsteia.

― Slujbe destule se găsesc, zise el calm. Apoi întinse mîna şi-mi lăsă cuţitul în palmă. Fac asta pentru dumnea­voastră.

Am băgat cuţitul în buzunar. Candy a ridicat ochii spre galeria interioară.

― La señora ― ce facem acum?

― Nimic. Nu facem nimic. Señora e foarte obosită. În ultima vreme a trăit într-o mare tensiune. Nu vrea să fie deranjată.

― Trebuie să chemăm poliţia, zise ţîfnos Spencer.

― De ce?

― O, Dumnezeule, Marlowe ― dar trebuie!

― Mîine. Strîngeţi-vă mormanul ăla de roman neter­minat şi hai să mergem.

― Trebuie neapărat să chemăm poliţia. Mai există şi legi pe lumea asta.

― Nu sîntem obligaţi să facem una ca asta. N-avem suficiente dovezi nici ca să zdrobim o muscă. Oamenii legii n-au decît să-şi facă munca lor murdară. Juriştii n-au decît să descopere singuri adevărul. Ăia scriu legile ca juriştii să le disece la tribunal în faţa altor jurişti numiţi judecători, pentru ca alţi magistraţi să spună că judecătorii dintîi au greşit, astfel ca cei de la Curtea Supremă să poată spune că al doilea rînd de jude­cători au greşit. Fireşte că mai există şi legi pe lumea asta. Sîntem cufundaţi pînă la gît în legi. Dar legile nu sînt altceva decît prilejuri pentru onorariile juriştilor. Cîtă vreme credeţi că ar putea să reziste bandele de gangsteri de înaltă clasă dacă avocaţii nu i-ar învăţa cum să opereze?

Spencer îmi răspunse furios:

― Asta n-are nici în clin nici în mînecă cu povestea noastră. În casa asta a fost omorît un om. Întîmplător era scriitor şi încă unul foarte cunoscut şi important, dar nici asta n-are nici o legătură. Era un om şi amîndoi ştim cine l-a omorît. Mai există şi justiţie pe lumea asta.

― Mîine.

― Dacă o laşi să scape nepedepsită, înseamnă că eşti la fel de ticălos ca şi ea. Ştii, Marlowe, am început să am oarecari nedumeriri în privinţa dumitale. Dacă ai fi fost niţel mai vigilent, ai fi putut să salvezi viaţa lui Roger. Într-un fel ai lăsat-o să scape nepedepsită. Şi după cîte ştiu, tot teatrul ăsta de azi după-amiază n-a fost decît... teatru.

― Adevărat. O scenă de dragoste deghizată. Doar aţi văzut bine că Eileen e moartă după mine. După ce s-or mai potoli niţel lucrurile, s-ar putea să ne şi căsătorim. Bănuiesc că trebuie să aibă ea ceva gologani. Eu deocam­dată n-am scos nici un ban de pe urma familiei Wade. Aşa că am cam început să-mi pierd răbdarea.

Îşi scoase ochelarii şi lustrui lentilele. Îşi şterse şi sudoarea din găvanele ochilor, îşi repuse ochelarii şi se uită în pămînt.

― Iartă-mă, te rog, îmi zise el. Azi după-amiază am băut cam zdravăn. Sînt puţin întors pe dos. Destul de supărător să aflu că Roger s-a sinucis. Dar astălaltă versiune mă face să mă simt înjosit ― prin simplul fapt că ştiu despre ea. Ridică ochii spre mine. Pot să am încredere în dumneata?

― Că am să fac ce?

― Ceea ce trebuie ― orice-o fi. Se aplecă, ridică teancul de hîrtii şi le băgă sub braţ. Nu, las-o baltă. Bănuiesc că ştii dumneata ce faci. Sînt un editor destul de bun, dar chestiile astea mă depăşesc, că nu sînt în branşa mea. Bănuiesc că de fapt nu sînt altceva decît un înfumurat.

Trecu pe lîngă mine şi Candy se dădu la o parte din drumul lui, iar apoi se repezi la uşa din faţă şi i-o deschise. Spencer trecu pe lîngă el, înclinînd scurt din cap. L-am urmat. M-am oprit lîngă Candy şi l-am privit drept în ochii negri şi strălucitori.

― Fără scamatorii, amigo.

― Señora e foarte obosită, mi-a zis el liniştit. S-a dus în camera ei. Nu vrea să fie deranjată. Nu ştiu nimic, señor. No me acuerdo de nada... A sus ordenes, señor.

Am scos cuţitul din buzunar şi i l-am întins. Mi-a zîmbit.

― Nimeni n-are încredere în mine, dar eu am încredere în tine, Candy.

― Lo mismo, senor. Muchas gracias.

Spencer se urcase deja în automobil. M-am urcat şi eu şi am pornit în marşarier pe alee şi apoi l-am condus pînă în Beverly Hills. L-am lăsat la intrarea laterală a hotelului.

― M-am gîndit pe tot drumul de întoarcere, îmi zise el dîndu-se jos. Trebuie să fie puţin dementă. Sper că n-au s-o condamne.

― Nici n-au să încerce măcar, dar ea habar n-are de asta.

Se luptă cu teancul de hîrtii de sub braţ, reuşi să-l aranjeze şi mă salută din cap.

L-am urmărit cu privirea cum deschide uşa şi intră în hotel. Apoi am luat piciorul de pe frînă şi Oldsmobilul s-a desprins uşor de bordura albă. De atunci nu l-am mai văzut pe Howard Spencer.

Am ajuns tîrziu acasă şi eram obosit şi deprimat. Era o seară dintre acelea cînd aerul e apăsător şi zgomo­tele nopţii par înăbuşite şi îndepărtate. Luna era în înaltul cerului, învăluită în ceaţă şi lipsită de strălucire. M-am plimbat de colo colo prin casă şi mi-am pus nişte discuri, dar abia dacă le auzeam. Mi se părea că pe undeva nu încetează să se audă un ticăit, dar de fapt în casă nu era nimic care să ticăie. Ticăitul venea chiar din capul meu. Era ca un fel de ceas al morţii, personal.

Mă gîndeam la prima mea întîlnire cu Eileen Wade, şi la a doua, şi la a treia, şi la a patra. Dar după aceea, ceva din personalitatea ei începuse să fie greu de sesizat şi descris. Începea să devină ireală. Un asasin e întotdeauna ireal de îndată ce ştii că e criminal. Sînt oameni care ucid din ură, teamă sau lăcomie. Sînt ucigaşi vicleni care plănuiesc totul pînă în ultimele amănunte şi se aşteaptă să scape. Sînt ucigaşi furioşi care nu se gîndesc deloc. Şi există şi ucigaşi îndrăgostiţi de moarte, pentru care crima e doar un fel vag şi îndepărtat de sinucidere. Într-un fel, sînt cu toţii demenţi ― dar nu în sensul în care folosea Spencer cuvîntul.

Cînd m-am culcat, în fine, aproape că se crăpa de ziuă.

Zuruitul telefonului m-a smuls dintr-un puţ adînc şi negru al somnului. M-am rostogolit din pat, mi-am căutat papucii pe bîjbîite şi mi-am dat seama că n-am dormit decît vreo două ceasuri. Aveam senzaţia unei mese digerată doar pe jumătate şi mîncată într-un birt cu tacîmuri unsuroase. Pleoapele îmi erau lipite şi parcă aveam nisip în gură. M-am ridicat în picioare cu eleva­torul şi m-am deplasat pînă în living-room tîrîndu-mi picioarele. Ridicînd receptorul din furcă am strigat:

― Rămîneţi la aparat.

Am lăsat receptorul alături şi m-am dus la baie unde am dat drumul duşului rece să mă izbească în obraji. Afară, în faţa ferestrei, se auzea un zgomot regulat ― ţac-ţac-ţac. M-am uitat aşa, într-o doară, şi am văzut o faţă întunecată şi inexpresivă. Era grădinarul japonez poreclit de mine Harry-Inimă-Rea, care venea la mine o dată pe săptămînă. Potrivea din foarfecă tufişurile de tecoma ― aşa cum le aranjează întotdeauna grădinarii japonezi. Te rogi de el de patru ori şi el zice "săptămîna viitoare" şi pe urmă deodată apare la şase dimineaţa şi începe să-ţi ţăcăne sub fereastra dormitorului.

Mi-am şters faţa cu prosopul şi am revenit la telefon.

― Da?

― Senor, la telefon e Candy.

― Bună dimineaţa, Candy.

― La señora es muerta.

Moartă. Ce cuvînt rece, negru şi fără sunet în toate limbile! Doamna e moartă!

― Sper că nu din vina ta?

― Cred că doctoria. Se cheamă Demerol. Sticluţa, cred, avea patruzeci-cincizeci de pastile. Acum e goală. Aseară n-a luat cina. Azi-dimineaţă urc scăriţa, privesc pe fe­reastră. Îmbrăcată ca ieri după-masă. Sparg fereastra. La señora es muerta. Fria como agua de nieve. Rece ca zăpada topită.

― Ai chemat pe cineva?

― Si. El doctor Loring. El a chemat poliţiştii. N-au sosit încă.

― Doctorul Loring, ă? Omul care întotdeauna vine prea tîrziu.

― Nu i-am arătat scrisoarea.

― Scrisoarea către cine?

― Señor Spencer.

― Dă-o poliţiei, Candy. Să nu pună doctorul Loring mîna pe ea. Numai poliţia. Şi încă un lucru, Candy. Să nu ascunzi nimic, să nu le spui cumva vreo minciună. Spune-le că am fost amîndoi acolo. Spune-le adevărul. De data asta, adevărul şi numai adevărul.

A urmat o mică pauză, după care mi-a zis:

― Si. Am înţeles. Hasta la vista, amigo.

Şi a închis telefonul. Am făcut numărul de la hotelul Ritz Beverly şi am întrebat de Howard Spencer.

― Numai un moment, vă rog. Vă dau recepţia.

O voce de bărbat a răspuns:

― Recepţia. Cu ce vă pot servi?

― Am întrebat de Howard Spencer. Ştiu că e devreme, dar e ceva urgent.

― Domnul Spencer a plecat de la noi aseară. A luat avionul de ora opt pentru New York.

― A, scuzaţi, n-am ştiut.

M-am dus în bucătărie să-mi fac o cafea ― multă cafea. Multă, tare, amară, fierbinte, nemiloasă, un desfrîu. Sîngele vital al oamenilor obosiţi.

Abia peste vreo două ore mi-a telefonat Bernie Ohls.

― E-n regulă, isteţule. Vino încoace să suferi tortura.

CAPITOLUL 44

A fost ca şi data trecută, în afară de faptul că era zi şi că ne aflam în biroul căpitanului Hernandez şi că şeriful era tocmai la Santa Barbara, şi inaugura săptămîna Fiesta. Căpitanul Hernandez era acolo împreună cu Bernie Ohls, cu un reprezentant al procuraturii şi cu doctorul Loring, care arăta de parcă ar fi fost prins făcînd un raclaj, şi mai era acolo şi un individ numit Lawford ― anchetator de la procuratura districtuală ― un bărbat înalt, deşirat şi cu o mutră fără expresie, despre al cărui frate se zvonea că ar fi şeful unei găşti dubioase din zona Central Avenue.

Hernandez avea în faţa lui cîteva foi de hîrtie roz, rupte dintr-un bloc-notes, scrise de mînă cu cerneală verde,

― Discuţia noastră este neoficială, zise Hernandez după ce lumea se instală comod ― atît cît poate fi de comod să stai pe scaune fără tapiţerie. Nu folosim maşina de stenografiat şi nici magnetofoanele. Spuneţi ce doriţi. Doctorul Weiss reprezintă procuratura care va hotărî dacă e necesară sau nu o anchetă. Ce părere aveţi, domnule doctor?

Doctorul Weiss era gras, vesel şi părea competent:

― Eu cred că nu e cazul să deschidem o anchetă. După cît se pare sînt toate indiciile de otrăvire cu somnifere. Cînd a sosit salvarea, femeia mai respira încă foarte slab, se afla într-o comă profundă şi toate reflexele erau ne­gative. În stadiul în care ajunsese, e greu să salvezi măcar unu la sută din pacienţi. Avea pielea rece şi respiraţia n-o puteai observa decît la o examinare atentă. Valetul a crezut-o moartă. A murit aproximativ o oră mai târziu. Înţeleg că doamna suferea din cînd în cînd de crize violente de astm bronşic. Demerolul i-a fost prescris de doctorul Loring ca o măsură extremă.

― Ne puteţi furniza vreo informaţie sau apreciere estimativă despre cantitatea de Demerol ingurgitată, dom­nule doctor?

― O doză mortală, zise el zîmbind uşor. Nu există nici un mijloc rapid de a stabili acest lucru fără a cu­noaşte anamneza, toleranţa naturală sau cea dobîndită. După propria ei mărturisire, a luat două mii trei sute de miligrame ― adică de patru-cinci ori doza letală minimă pentru cineva care nu are deprindere de toxicoman.

Se uită întrebător la doctorul Loring.

― Doamna Wade nu era toxicomană, zise Loring cu răceală. Doza prescrisă ar fi fost de una sau două tablete de cincizeci de miligrame. Trei sau patru tablete într-o perioadă de douăzeci şi patru de ore era maximum ce-i permiteam.

― Şi totuşi i-aţi dat cincizeci de pastile dintr-o trăsă­tură de condei, îi zise căpitanul Hernandez. Nu vi se pare că e o doctorie cam periculoasă ca s-o ai în casă într-o asemenea cantitate? Cît de grav era acest astm bronşic, domnule doctor?

Doctorul Loring zîmbi dispreţuitor:

― Era intermitent, ca orice astm. Nu a ajuns niciodată pînă în faza pe care noi o denumim status asthmaticus ― adică o criză atît de gravă încît bolnavul pare în pericol de a se sufoca.

― Aveţi vreun comentariu de făcut, domnule doctor Weiss?

― Mde, zise acesta încet, dacă am presupune că scri­soarea nu există şi dacă am presupune că n-am avea nici o altă dovadă referitoare la cantitatea pe care a luat-o, am putea zice că a fost vorba de o doză exagerată luată din greşeală. Limita de siguranţă nu este foarte amplă. Mîine o să ştim mai precis. Ascultă, Hernandez, nu cumva vrei să faci să dispară scrisoarea, pentru numele lui Dumnezeu?

Hernandez se încruntă către biroul lui:

― Stăteam şi eu şi mă întrebam. N-am ştiut că narco­ticele reprezintă un tratament standard pentru astmă. Mde, omul cît trăieşte tot învaţă.

Loring se îmbujoră:

― Bine, dar v-am spus, domnule căpitan, că era o măsură pentru cazuri extreme. Un doctor nu poate să fie peste tot în acelaşi timp. Debutul unei crize astmatice se poate produce foarte brusc.

Hernandez îi aruncă o privire scurtă şi apoi se întoarse către Lawford:

― Ce se întîmplă cu biroul vostru dacă dau scrisoarea asta presei?

Anchetatorul de la procuratura districtuală îşi îndreptă ochii fără expresie spre mine:

― Hernandez, ce caută individul ăsta aici?

― Eu l-am invitat.

― Şi de unde ştii că n-o să-i reproducă vreunui re­porter tot ce s-a spus aici?

― Daa, ăsta e un flecar ce n-are pereche! Asta aţi descoperit-o şi voi, atunci cînd l-aţi ridicat.

Lawford rînji, apoi îşi drese glasul:

― Am citit acea pretinsă confesiune, zise el cu multă grijă, şi nu cred o iotă din ea. Trebuie să vă daţi seama că a fost făcută pe fondul unei epuizări nervoase şi afec­tive: pierderea soţului, folosirea drogurilor, stresul vieţii din Anglia în timpul războiului şi al bombardamentelor, căsătoria aceea clandestină, revenirea fostului soţ aici şi aşa mai departe. Fără îndoială că doamna căpătase un sentiment al vinovăţiei şi încerca să se debaraseze de el printr-un fel de transfer psihologic.

Se opri şi se uită de jur împrejur, dar nu văzu decît feţe fără expresie:

― Nu pot vorbi în numele procurorului districtual, dar gîndurile şi sentimentele mele sînt în sensul că mărturisirea pe care o aveţi nu poate constitui un temei de punere sub acuzaţie, chiar dacă femeia ar fi trăit.

― Şi întrucît voi aţi crezut într-o mărturisire nu vă convine să credeţi în alta care o contrazice pe cea dintîi, interveni caustic Hernandez.

― Ia-o încetişor, Hernandez. Orice instituţie care are misiunea de a aplica legile trebuie să ţină seama şi de relaţiile sociale. Dacă ziarele ar publica această confe­siune, am da de dracul. Asta e sigur. Avem pe-aici prin regiune destule grupuri ahtiate după reforme care abia aşteaptă un prilej de genul ăsta ca să ne lovească pe la spate. Avem şi un Mare Juriu care a intrat deja în trepi­daţie din pricina scuturăturii pe care a primit-o săptămîna trecută locotenentul vostru din brigada de moravuri.

Hernandez zise:

― Bine, vă încredinţez vouă copilaşul. Semnează-mi procesul-verbal de predare.

Strînse la un loc paginile roz şi Lawford se aplecă să semneze formularul. Luă hîrtiile, le împături, le puse în buzunar şi ieşi.

Doctorul Weiss se ridică. Era un om de treabă, dar aspru şi care nu se lăsa uşor impresionat:

― Ultima anchetă pe care am făcut-o în familia Wade s-a terminat cam prea repede. Bănuiesc că de data asta nici n-o să ne mai ostenim să deschidem o anchetă.

Îi salută din cap pe Ohls şi Fernandez, îi strînse mîna lui Loring cu un aer oficial şi ieşi. Loring se ridică dînd şi el să plece, dar apoi şovăi.

― Înţeleg că pot informa o anumită persoană intere­sată în această problemă că nu se vor mai întreprinde alte cercetări în această problemă? zise el băţos.

― Doctore, îmi pare rău că a trebuit să vă reţinem un timp atît de îndelungat de la îngrijirea bolnavilor dumneavoastră.

― Încă nu mi-aţi răspuns la întrebare, hîrîi Loring. Cred că ar fi mai bine să vă previn...

― Nu-ţi mai bate gura degeaba, stimabile, i-o reteză Hernandez.

Doctorul Loring era să cadă din picioare la această lovitură. Apoi se întoarse şi încercă să iasă cît mai repede din cameră. Uşa se închise şi trecu aproape un minut pînă cînd să zică cineva ceva. Hernandez se scutură şi-şi aprinse o ţigară. Apoi se întoarse către mine:

― Ei?

― Ei ce?

― Ce mai aştepţi?

― Va să zică s-a sfîrşit? Gata? Kaput?

― Zi-i şi lui, Bernie.

― Păi, fireşte că ăsta e finalul, zise Ohls. Eram gata pregătit s-o aduc aici pentru interogatoriu. Wade nu s-a împuşcat singur. Prea mult alcool în creier. Dar, aşa cum ţi-am spus, care să fi fost mobilul? Mărturisirea ei se prea poate să mai greşească pe ici-pe colo, în chestii de amănunt, dar în orice caz dovedeşte că ea îl spiona. Cu­noştea poziţia pavilionului de oaspeţi de la Ancino. Dama aia, Lennox, îi luase amîndoi bărbaţii. Ce s-a întîmplat în pavilion este exact ceea ce doriţi să vă imaginaţi. O singură întrebare ai uitat să i-o pui lui Spencer. Wade avea un pistol Mauser P.P.K.? Da, avea un mic Mauser auto­mat. Am vorbit deja cu Spencer la telefon. Wade era un beţiv care după ce depăşea limita nu mai ştia nici ce face, nici ce e cu el. Bietul prăpădit nefericit, ori a crezut că a omorît-o pe Sylvia Lennox, ori chiar a omorît-o, ori a avut cine ştie ce motiv să creadă că a omorît-o nevastă-sa. Oricum o fi fost, în cele din urmă avea să spună adevărul ca să-şi ia o piatră de pe suflet. Bineînţeles, de băut bea el de multă vreme, dar era un adevărat bărbat, însurat cu un flecuşteţ frumos. Mexicanul ştie totul. Porcul ăla ştie aproape orice. Fata aia era un vis. O parte din ea trăia aici şi acum, dar cea mai mare parte trăia tot acolo şi atunci, adică viaţa ei de altădată. Dacă o fi fost vreodată în călduri, nu după bărbatu-său se dădea ea în vînt. Înţelegi ce vreau să spun?

Nici un răspuns din partea mea.

― Cît p-aci să pui şi tu laba pe ea, nu?

Din nou nici un răspuns din partea mea.

Ohls şi cu Hernandez rînjiră amîndoi, acru:

― Noi ăştia nu sîntem chiar aşa zevzeci, cu grăunţe-n cap, reluă Ohls. Ştiam noi că trebuie să existe un dram de adevăr în povestea aia cu dezbrăcatul ei. Tu l-ai năucit cu vorba pe băiat şi el te-a lăsat să-l baţi la puncte. Era îndurerat şi năucit, şi ţinea la Wade şi voia să fie foarte sigur. Dacă ar fi ajuns să fie foarte sigur, şi-ar fi pus în acţiune şişul. Pentru el asta era o chestie personală. El nu l-a spionat niciodată pe Wade. Nevasta lui Wade l-a spionat şi ea a întors deliberat toată povestea pe dos, doar ca să-l zăpăcească pe Wade. Uite, vezi cum se încheagă lucrurile? La urma urmei, mă tem că era speriată de el. Iar Wade n-a aruncat-o niciodată în jos pe scări. A fi doar un accident. Ea s-a împiedicat şi Wade a încercat s-o prindă. Candy a văzut şi asta.

― Dar nimic din toate astea nu explică de ce doreau să fiu cu ei, acolo în casă.

― Dacă aş sta să mă gîndesc, aş putea găsi unele motive. Bineînţeles, unul e învechit de tot. I s-a întîmplat de o sută de ori oricărui poliţist. Tu erai capătul slobod al firului ― individul care-l ajutase pe Lennox să scape, prietenul lui, şi, probabil, în oarecare măsură şi confi­dentul lui. Ce ştia el şi ce ţi-a spus? El a luat pistolul cu care fusese ucisă nevastă-sa şi ştia că a fost folosit. Ea s-ar fi putut gîndi că el a făcut acest gest ca s-o apere pe ea. Şi asta a făcut-o să creadă că el ştia că ea a folosit pistolul. Cînd el s-a sinucis, ea a ajuns să fie sigură de asta. Dar cum rămînea cu tine? Tu continuai să fii firul slobod al poveştii. Voia să te tragă de limbă şi pentru asta se putea sluji de toate farmecele ei şi de o situaţie gata aranjată ca un pretext de a se apropia de tine. Şi dacă avea nevoie de un fazan care să iasă ţap ispăşitor, tu erai ăla. S-ar putea zice că ea era în căutare de ţapi ispăşitori.

― Am impresia că îi atribui prea multe cunoştinţe, i-am zis.

Ohls rupse o ţigară în jumătate şi începu să mestece una din bucăţi. Cealaltă jumătate şi-o puse după ureche.