Ramas bun pentru vecie

― Interesatule!

― Doar am plătit şampania.

― Dă-o naibii de şampanie, zise ea.

CAPITOLUL 50

Peste un ceas, îşi întinse braţul gol şi mă gîdilă în ureche:

― Ai accepta să mă iei de nevastă?

― N-ar ţine nici şase luni.

― Pentru numele lui Dumnezeu, zise ea, să presu­punem că n-ar ţine. Şi ce, n-ar merita? În fond, ce aştepţi tu de la viaţă ― asigurarea completă împotriva tuturor riscurilor posibile?

― Am patruzeci şi doi de ani. M-a cam stricat indepen­denţa. Şi pe tine te-au cam stricat ― dar nu prea mult ― banii.

― Am treizeci şi şase de ani. Nu mi se pare că e chiar aşa ruşinos să ai bani şi nici să te căsătoreşti cu o persoană bogată. Majoritatea celor care au bani nu-i merită şi nu ştiu ce să facă cu ei. Dar n-o să mai dureze mult situaţia asta. O să trecem printr-un nou război şi la sfîrşitul lui nimeni n-o să mai aibă nici un ban ― afară doar de escroci şi de profitori. Toţi ceilalţi o să fim reduşi la zero din cauza impozitelor.

I-am mîngîiat părul şi am răsucit o buclă pe deget.

― S-ar putea să ai dreptate.

― Am putea să plecăm la Paris cu avionul şi să ne distrăm pe rupte. Se ridică într-un cot şi mă privi de sus în jos. Îi vedeam ochii strălucind, dar nu le puteam desluşi expresia. Ai ceva împotriva căsătoriei?

― Pentru doi oameni dintr-o sută e o adevărată binecuvîntare. Restul, se străduiesc doar. După douăzeci de ani omului nu-i rămîne altceva decît un banc de lucru la un auto-service. Tinerele americane sînt grozave. Soţiile americane ocupă mult prea mult teritoriu. Şi pe urmă...

― Vreau nişte şampanie.

― Şi pe urmă, pentru tine ar fi doar o întîmplare ca oricare alta. Numai primul divorţ e complicat şi dureros. După aceea e doar o problemă economică. Pentru tine nu e nici o problemă. De azi în zece ani s-ar putea să mă întîlneşti pe stradă şi să te întrebi unde naiba m-ai mai văzut. Asta, în cazul fericit în care m-ai observa.

― Vai ce ticălos, încrezut, suficient, satisfăcut de sine şi supărăcios eşti! Vreau niţică şampanie.

― Măcar în felul ăsta o să-ţi aminteşti de mine.

― Eşti un îngîmfat. Un munte de îngîmfare. Puţin ciopîrţit în momentul ăsta. Crezi că o să-mi amintesc de tine? Indiferent cu cîţi bărbaţi o să mă mărit sau o să mă culc, crezi că o să-mi amintesc de tine? De ce aş face-o?

― Scuză-mă. Am exagerat în favoarea mea. Îţi aduc şampania.

― Ce zici ce dulci şi rezonabili sîntem? zise ea sarcastic. Sînt o femeie bogată, iubitule, şi am să fiu de mii de ori mai bogată. Ţi-aş putea cumpăra lumea întreagă dacă ar merita s-o cumperi. Ce ai tu acum? O casă goală în care să te întorci şi în care nu găseşti nici măcar un cîine sau o pisică, şi un prăpădit de birou stătut în care să stai şi să aştepţi. Chiar dacă aş divorţa de tine, tot nu te-aş lăsa niciodată să te întorci acolo.

― Dar cum m-ai putea opri? Doar nu sînt Terry Lennox.

― Vai, te rog! Să nu vorbim despre el. Şi nici despre ţurţurele ăla de aur, madam Wade. Şi nici despre bietul ei soţ beţiv şi maladiv. Vrei să fii singurul bărbat care m-a refuzat? Ce fel de orgoliu mai e şi ăsta? Ţi-am făcut cel mai mare compliment pe care ştiu eu să-l fac. Te-am cerut de bărbat.

― Mi-ai făcut şi un compliment mai mare.

Începu să plîngă:

― Prostule! Eşti un prost fără pereche! Avea obrajii umezi. Îi simţeam lacrimile. Şi ce dacă ar dura şase luni, un an sau doi? Ce-ai pierde altceva decît praful din birou şi murdăria de pe jaluzele şi singurătatea unei vieţi destul de pustii?

― Mai vrei şampania aia?

― Bine, e-n regulă.

Am strîns-o mai aproape de mine şi mi-a plîns pe umăr. Nu mă iubea şi asta o ştiam amîndoi. Nu plîngea pentru mine. Era doar momentul în care trebuia să verse cîteva lacrimi.

Apoi s-a tras deoparte şi eu m-am dat jos din pat şi ea s-a dus la baie să-şi aranjeze faţa. Am adus şampania. Cînd s-a întors zîmbea.

― Îmi pare rău că am dat apă la şoareci, mi-a zis. Peste şase luni n-am să mai ţin minte nici cum te cheamă. Hai în living-room. Vreau să fie lumină.

M-am conformat. S-a aşezat pe canapea ca şi mai înainte. I-am pus şampania în faţă. S-a uitat la pahar dar nu l-a atins.

― Am să mă recomand eu, i-am zis. O să bem un păhărel împreună.

― Ca astă-seară?

― N-o să mai fie niciodată ca astă-seară.

Şi-a ridicat paharul, a sorbit şampania înghiţitură cu înghiţitură, apoi s-a răsucit pe canapea şi mi-a aruncat ultimii stropi în faţă. Apoi a început iar să plîngă. Am scos batista, mi-am şters faţa şi i-am şters şi ei lacrimile.

― Nu prea ştiu de ce am făcut asta. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, te rog să nu-mi spui cumva că sînt femeie şi că o femeie nu ştie niciodată ce face.

I-am mai turnat puţină şampanie şi am rîs de ea. A băut-o încetişor şi apoi s-a răsucit iar şi a căzut pe genunchii mei.

― Sînt obosită. De data asta o să trebuiască să mă duci în braţe.

După o vreme, a adormit.

Dimineaţa încă mai dormea cînd m-am sculat şi am făcut cafeaua. Am făcut duş, m-am bărbierit şi m-am îmbrăcat. Atunci s-a trezit. Am luat micul dejun împre­ună. Am chemat un taxi şi i-am dus valijoara pînă la maşină.

Ne-am spus la revedere. Am urmărit taxiul cu privirea pînă a dispărut. Am urcat scările şi m-am dus în dormi­tor şi am făcut patul. Pe una din perne rămăsese un fir de păr lung şi negru. Parcă aveam o bucată de plumb în piept.

Franţujii au o vorbă pentru asta. Porcii ăia au cîte o vorbă pentru fiecare lucru şi au întotdeauna dreptate.

Orice rămas bun înseamnă să mori puţin.

CAPITOLUL 51

Sewell Endicott zicea că lucrează tîrziu şi că aş putea eventual să trec pe la el seara pe la şapte jumătate.

Biroul lui era într-un colţ al clădirii. În el era un covor albastru, o masă de scris din mahon roşu cu col­ţurile sculptate, foarte veche şi în mod evident foarte scumpă, obişnuitele biblioteci cu geamuri glisante, pline de tomuri galbene şi scrieri juridice, obişnuitele carica­turi ale lui Spy reprezentînd celebrii judecători englezi şi pe peretele dinspre sud, singur, un portret mare al magistratului şi omului de litere Oliver Wendell Holmes. Scaunul de la masa de lucru era capitonat cu piele neagră. Lîngă el era un birouaş cu uşa rabatabilă, înţe­sat de hîrtii. Era o încăpere pe care nici un specialist în decoraţiuni interioare nu apucase încă să o efemi­neze.

Endicott stătea fără haină şi părea obosit dar avea o figură interesantă. Fuma o ţigară dintr-aia de-a lui fără nici un gest şi-i căzuse puţin scrum pe cravata des­făcută la gît. Părul negru era răvăşit.

Se uită la mine în tăcere, după ce mă aşezasem, apoi îmi zise:

― În viaţa mea nu cred c-am cunoscut o bestie mai încăpăţînată ca dumneata. Să nu-mi spui că tot mai faci săpături în haznaua aia.

― E ceva care nu-mi dă pace. V-aţi supăra dacă măcar acum aş presupune că atunci cînd aţi venit să mă vedeţi în colivia mea l-aţi reprezentat pe domnul Harlan Potter?

A zis că nu. Mi-am atins uşurel obrazul cu vîrfurile degetelor .Se vindecase şi dispăruse şi umflătura, dar probabil că una din lovituri mi-atinsese un nerv, fiindcă o parte din obraz era încă amorţită. Şi parcă tot nu-i puteam da pace. Cu timpul avea oricum să se vindece.

― Şi aş mai putea presupune că atunci cînd v-aţi dus la Otatoclan aţi primit o misiune temporară ca mem­bru al echipei procurorului şef?

― Da, Marlowe, dar las-o baltă. A fost o legătură foarte preţioasă. Dar poate că am pus eu prea mult accent pe ea.

― Sper că legătura mai există şi-acum.

Clătină din cap:

― Nu. S-a sfîrşit. Domnul Potter îşi rezolvă proble­mele juridice prin firmele din San Francisco, New York şi Washington.

― Bănuiesc că mă urăşte de moarte ― dacă s-o fi gîndind vreodată la mine.

Endicott zîmbi:

― În mod destul de ciudat, a dat toată vina pe gine­rele lui, doctorul Loring. Un om ca Harlan Potter tre­buie să arunce vina pe cineva. Ar fi imposibil să fie el de vină. Impresia lui era că dacă Loring nu i-ar fi dat femeii ăleia nişte droguri primejdioase, nu s-ar fi înt­împlat nimic rău.

― Se înşală. Mă rog, acolo la Otatoclan aţi văzut cadavrul lui Terry Lennox, nu?

― Chiar aşa. În cămăruţa dosnică a atelierului unui tîmplar. Acolo n-au propriu-zis morgă, nici pompe funebre. Ala făcea şi sicriul. Trupul era rece ca gheaţa. I-am văzut rana din tîmplă. Nu se poate pune problema identităţii false ― dacă ţi-a trecut cumva prin cap ceva pe linia asta.

― Nu, domnule Endicott. Nu mi-a trecut fiindcă în cazul de faţă ar fi exclus ― sau aproape. Dar nu-i aşa că era puţin deghizat?

― Da, avea faţa şi mîinile înnegrite, şi părul vopsit negru. Însă cicatricile se vedeau încă foarte bine. Iar amprentele fireşte că au putut fi uşor verificate cu aju­torul celor de pe lucrurile pe care pusese mîna acasă.

― Cam cum e poliţia pe care o au ăia acolo?

― Primitivă. Aveau un jefe care abia dacă ştia să citească şi să scrie. Însă la amprente se pricepea. A, şi ştii, era cald de tot. Teribil de cald. Se încruntă, îşi scoase ţigara din gură şi o aruncă neglijent într-un fel de receptacul enorm din bazalt negru. Au trebuit să aducă gheaţă de la hotel, adăugă el. Multă gheaţă. Se uită la mine. Pe-acolo, îmbălsămarea nu prea se prac­tică. Lucrurile trebuie făcute repede.

― Ştiţi spaniolă, domnule Endicott?

― Doar vreo cîteva cuvinte. Mi-a servit de interpret directorul hotelului. Zîmbi. Un tip elegant şi spilcuit, individul ăla. Părea destul de dificil, dar de fapt s-a dovedit foarte politicos şi serviabil. Am terminat foarte repede.

― Am primit o scrisoare de la Terry. Bănuiesc că dom­nul Potter trebuie să ştie de existenţa ei, fiindcă i-am spus fiicei lui, doamna Loring. I-am şi arătat-o. Era în ea şi un portret al lui Madison.

― Ce-i aia?

― O hîrtie de cinci mii de dolari.

Endicott ridică din sprîncene:

― Serios? Mde, cu siguranţă că-i dădea mîna. Nevastă-sa i-a oferit un sfert de milion în ziua cînd s-au căsă­torit a doua oară. Am impresia că oricum avea el de gînd să se ducă şi să se instaleze în Mexic ― indiferent de ceea ce s-a întîmplat. Nu prea ştiu ce s-a ales de banii ăia, însă. Nu am fost informat în această privinţă.

― Poftim scrisoarea, domnule Endicott, dacă aveţi chef s-o citiţi.

O citi cu atenţie, aşa cum citesc avocaţii totul O lăsă pe birou şi lăsîndu-se pe spate privi în gol.

― Puţin cam literară, nu? zise el calm. Mă însă de ce a făcut-o?

― De ce s-a sinucis, de ce a mărturisit sau de ce mi-a scris mie scrisoarea?

― Mă refer la mărturisire şi la sinucidere, bineînţeles, zise Endicott sever. Scrisoarea e de înţeles. Cel puţin ai o recompensă rezonabilă pentru ceea ce ai făcut pentru el ― chiar şi de atunci încoace.

― Ce mă deranjează, e chestia cu cutia poştală. Acolo unde zice că sub fereastra lui era o cutie poştală şi că chel­nerul de la hotel avea s-o ţină în sus înainte de a o băga în cutie, pentru ca Terry să-şi poată da seama că a fost expediată.

În ochii lui Endicott ceva adormi:

― De ce? întrebă el pe un ton indiferent.

Apoi şi-a scos o altă ţigară cu filtru dintr-o cutie pătrată. I-am întins bricheta aprinsă peste birou.

― Într-o localitate ea Otatoclan nu puteau să aibă aşa ceva, i-am zis.

― Continuă.

― La început nu prea înţelegeam chestia asta. P-ormă am căutat informaţii despre localitate. E un biet sat prăpădit. N-are o populaţie mai mare de o mie-o mie două sute de locuitori. Doar o stradă e parţial pavata. Şeful poliţiei are ca automobil oficial o maşină Ford model vechi. Poşta se află în colţul unui magazin, iar chanceria la măcelar. Un singur hotel, două birturi, drumuri proaste, un mic aeroport. Pe acolo prin munţi se vînează bine ― chiar foarte bine. Asta justifică pre­zenţa aeroportului. Este singurul mijloc acceptabil de a ajunge acolo.

― Dă-i drumu-nainte. Am auzit de vînătoare.

― Va să zică, au o cutie poştală pe stradă. Aşa cum au şi hipodrom, şi teren pentru cursele de cîini, şi teren de golf, şi un jai alai fronton şi un parc cu o fîntînă colorată, şi un chioşc pentru muzica militară.

― Atunci înseamnă că a făcut o greşeală, zise cu răceală Endicott. Poate că era ceva care i s-a părut a fi cutie poştală ― de pildă, să zicem, o cutie de gunoi.

M-am ridicat în picioare. Am întins mîna după scri­soare, am împăturit-o la loc şi am băgat-o în buzunar.

― Cutie de gunoi. Da, sigur, asta e. Vopsită în culorile naţionale mexicane ― verde-alb-şi-roşu ― şi cu o inscrip­ţie cu litere mari şi clare: PĂSTRAŢI CURĂŢENIA ORAŞULUI. În spanioleşte, fireşte. Şi cu vreo şapte cor­cituri rîioase în jurul ei.

― Nu fă prea tare pe deşteptul, Marlowe.

― Scuzaţi-mă dacă mi-am lăsat inteligenţa să mi se manifeste. Mai e şi un alt mic amănunt pe care l-am ridicat deja într-o discuţie cu Randy Starr. Cum a ajuns scrisoarea să fie totuşi expediată? Conform scrisorii, metoda era stabilită dinainte. Aşadar, cineva i-a spus despre cutia poştală. Aşadar, cineva a minţit. Aşadar, cineva a expediat totuşi scrisoarea cu cinci miare în ea. Uluitor, nu vi se pare?

Pufăi din ţigară şi urmări rotocoalele de fum cum se îndepărtează.

― Ei, şi care ţi-e concluzia? Şi de ce l-ai băgat şi pe Starr în ciorba asta?

― Starr şi cu o jivină scîrboasă numită Menendez ― îndepărtată acum din mijlocul nostru ― au fost cama­razi cu Terry în armata britanică. Sînt nişte bandiţi, într-un fel ― aş zice chiar aproape în toate felurile ― dar încă mai e puţin loc în trupul lor pentru orgoliu per­sonal şi chestii dintr-astea. Aici în oraş a fost vorba de un paravan alcătuit din motive foarte evidente. De ase­menea, a fost vorba de un alt paravan la Otatoclan, din motive complet diferite.

― Ei, şi la ce concluzie ai ajuns? mă întrebă el iar şi mult mai sever.

― Dar dumneavoastră?

Nu mi-a răspuns, aşa că i-am mulţumit pentru timpul pe care mi l-a acordat şi l-am părăsit.

Cînd am deschis uşa, tocmai se încrunta, dar mi s-a părut că de data asta era o încruntare cinstită, de nedu­merire. Sau poate că se străduia să-şi amintească înfăţişarea interiorului hotelului şi prezenţa sau absenţa cutiei poştale.

Era doar o altă rotiţă pe care o puteai face să se învîrtească ― nimic altceva. S-a tot învîrtit o lună încheiată pînă să se mai întîmple ceva.

Iar apoi, într-o vineri dimineaţa am găsit un necunoscut aşteptîndu-mă la birou. Era un mexican bine îmbrăcat sau poate un sud-american. Şedea lîngă fereastra deschisă şi fuma o ţigară rău mirositoare din tutun negru. Era înalt, foarte zvelt şi foarte elegant, şi cu o mustaţă neagră frumos tăiată iar părul negru, ceva mai lung decît se poartă pe la noi. Era îmbrăcat cu un costum uşor de culoarea căprioarei. Pe nas avea ochelari de soare verzi. Se ridică politicos.

― Señor Marlowe?

― Cu ce vă pot servi?

Îmi întinse o hîrtie împăturită:

― Ura aviso de parte del Señor Starr en Las Vegas, senor. Habla Ud espanol?

― Mda, dar nu aşa de repede. Mi-ar conveni engleza.

― Bine, atunci engleza. Pentru mine e acelaşi lucru. Am luat hîrtia şi m-am uitat la ea: "Ţi-l recomand pe prietenul meu, Cisco Maioranos. Cred că o să-ţi poată fi de folos. S."

― Hai să mergem înăuntru, senor Maioranos.

I-am ţinut uşa deschisă. Cînd a trecut pe lîngă mine i-am simţit mirosul de parfum. Şi sprîncenele erau al dracului de frumos aranjate. Dar probabil că nu era chiar atît de delicat cum părea, fiindcă avea cicatrici pe ambii obraji.

CAPITOLUL 52

Se aşeză pe scaunul clienţilor şi puse picior peste picior.

― După cît am auzit, doriţi unele informaţii despre señor Lennox.

― Doar scena finală.

― Eram acolo în momentul respectiv, señor. Aveam o slujbă la hotel. Măruntă şi, bineînţeles, temporară. Eram recepţioner în tura de zi.

Vorbea englezeşte perfect, dar cu un ritm hispanic. Spaniola ― adică hispano-americana ― are nişte ridicări şi coborîri foarte precise care pentru urechile america­nilor nu par să aibă nici o legătură cu înţelesul. Seamănă cu valurile oceanului.

― Nu prea arătaţi a recepţioner.

― Mai are omul şi greutăţi în viaţă.

― Cine mi-a expediat scrisoarea?

Mi-a întins o cutie de ţigări:

― Încercaţi una din astea.

Am clătinat din cap:

― Sînt prea tari pentru mine. Ţigările din Columbia îmi plac, dar alea cubaneze sînt moarte curată.

Zîmbi uşurel, îşi aprinse alt cui de coşciug şi aruncă încet fumul pe gură. Tipul era atît de insuportabil de elegant, încît începea să mă calce pe nervi.

― Ştiu despre scrisoare, señor. Lui mozo i-a fost frică să se ducă în camera acestui senor Lennox după ce s-a instalat guarda. Poliţaiul sau detectivul, cum zi­ceţi dumneavoastră. Aşa că am dus chiar eu scrisoarea la correo . După împuşcături, înţelegeţi.

― Trebuia să vă uitaţi înăuntru. Avea o bancnotă mare în ea.

― Scrisoarea era închisă, zise el cu răceală. El honor nu se mueve de lado como les congrejos. Adică, cinstea nu umblă strîmb ca crabii, señor.

― Îmi cer scuze. Continuaţi, vă rog.

― Señor Lennox avea o hîrtie de o sută de pesos în mîna stîngă cînd am intrat în cameră şi am închis uşa în nasul gardianului. În dreapta ţinea un pistol. Pe masa în faţa lui era scrisoarea. Şi mai era şi altă hîrtie pe care n-am citit-o. Am refuzat bancnota.

― Prea mulţi bani.

Nu reacţionă la sarcasmul meu.

― A insistat. Aşa că în cele din urmă am luat bancnota şi i-am dat-o mai tîrziu lui mozo. Am luat scrisoarea sub un şervet pe tava pe care se adusese înainte cafeaua. Detectivul s-a uitat sever la mine dar n-a zis nimic. Coborîsem cam jumătate din trepte cînd am auzit împuşcătura. Am ascuns repede scrisoarea şi am urcat înapoi scările în fugă. Poliţaiul încerca să deschidă uşa cu piciorul. Am deschis-o eu cu cheia. Señor Lennox era mort.

Îşi plimbă uşor degetele pe marginea biroului şi oftă.

― Restul, fără îndoială, îl ştiţi.

― Hotelul era plin?

― Nu, nu era plin. Erau vreo cinci-şase oaspeţi.

― Americani?

― Doi Americanos del Norte. Vînători.

― Ianchei adevăraţi sau mexicani transplantaţi?

Îşi plimbă încet vîrful degetului pe stofa pantalonului:

― Cred că unul din ei ar fi putut să fie de origină spaniolă. Vorbea spanioleşte ca la frontieră. Foarte urît.

― S-au apropiat vreodată de camera lui Lennox?

Ridică repede capul, dar pe mine nu mă impresionară ochelarii verzi:

― De ce ar fi făcut-o, señor?

I-am dat dreptate încuviinţînd din cap.

― Ei, señor Maioranos, în orice caz a fost foarte dră­guţ din partea dumneavoastră că v-aţi deranjat pînă aici să-mi spuneţi toate aceste lucruri. Vă rog să-i comunicaţi lui Randy că-i sînt foarte recunoscător. Da?

― No hay ele que, señor. A fost un fleac.

― Şi mai tîrziu, dacă are timp disponibil, ar putea să-mi trimită pe cineva care să ştie cu adevărat ce vor­beşte.

― Señor? Glasul era blînd, dar tonul glacial. Cum adică, îmi puneţi cuvintele la îndoială?

― Voi ăştia vorbiţi întotdeauna despre cinste, onoare. Onoarea este un fel de manta a hoţilor ― uneori. Stai, nu-ţi ieşi din fire. Stai jos liniştit şi dă-mi voie să-ţi spun povestea într-o altă manieră.

Se lăsă pe speteaza scaunului, cu un aer dispreţuitor, de mare superioritate.

― Bagă de seamă însă, că merg numai şi numai pe ghicite. S-ar putea să mă înşel. Dar s-ar mai putea să nu mă înşel. Ăia doi Americanos veniseră acolo cu un anumit scop. Au sosit cu avionul. Ziceau că sînt vînători. Unul din ei se numea Menendez şi se ocupă de jocurile de noroc. Se prea poate să se fi înregistrat la hotel sub un nume de împrumut, sau sub propriul lui nume. Asta n-am de unde să ştiu. Lennox era la curent cu prezenţa lor. Şi ştia şi de ce au venit. Mi-a scris scrisoarea aia fiindcă avea conştiinţa încărcată. Mă luase drept fraier şi era un băiat mult prea delicat ca să stea liniştit după ce a făcut una ca asta. A pus bancnota ― cinci mii de dolari ― în scrisoare pentru că avea o groază de bani şi ştia bine că eu n-am. De asemenea, a strecurat acolo un mic fitil, aşa într-o doară, pe care puteam sau nu să-l înre­gistrez. El era genul de om care dorea întotdeauna să facă ceea ce se cuvine, dar nu ştiu cum se întîmpla că pînă la urmă făcea cu totul altceva. Dumneata zici c-ai dus scrisoarea la correo. De ce n-ai pus-o în cutia din faţa hotelului?

― Cutia, señor?

― Cutia poştală. Cred că voi îi ziceţi cajon cartero, dacă nu mă-nşel.

Zîmbi:

― Otatoclan nu e un oraş mexican, senor. E doar o localitate foarte primitivă. Cutie poştală pe o stradă din Otatoclan? Nimeni de acolo n-ar înţelege la ce serveşte. Nimeni n-ar ridica scrisorile din ea.

― Aha. Bine, mă rog, să trecem peste asta. N-ai dus nici un fel de cafea, pe nici un fel de tavă în camera lui señor Lennox. Señor Maioranos, dumneata n-ai intrat în odaie trecînd pe lîngă paznic. Dar au intrat în cameră cei doi Americanos. Cu paznicul lucrurile erau aranjate, bineînţeles. La fel şi cu mai multe alte persoane. Unul dintre Americanos l-a pocnit pe Lennox pe la spate. Apoi a luat pistolul Mauser şi a scos unul din cartuşe din care a smuls glontele şi a băgat cartuşul înapoi pe ţeavă. Pe urmă a dus pistolul la tîmpla lui Lennox şi a apăsat pe trăgaci. I-a făcut o rană cu o înfăţişare destul de urîtă, dar nu l-a ucis. Apoi Lennox a fost scos pe targă, bine acoperit şi bine ascuns. Şi p-ormă, cînd a sosit avocatul american, Lennox era drogat şi ambalat în gheaţă şi ţinut într-un colţ întunecat din carpinteria unde mese­riaşul făcea un sicriu. Avocatul american l-a văzut pe Lennox acolo, era rece ca gheaţa, toropit de un somn adînc, şi avea în tîmplă o rană cu sîngele înnegrit. Părea într-adevăr mort. A doua zi, sicriul a fost îngropat cu o încărcătură bună de pietre. Avocatul american s-a întors acasă cu amprentele şi cu un fel de document care făcea cît o ceapă degerată. Ce părere ai de toate astea, señor Maioranos?

Dădu din umeri:

― E posibil, la urma urmei, señor. Ar fi fost nevoie de bani şi de influenţă. Ar fi fost posibil, eventual, dacă acest señor Menendez avea legături cu oamenii impor­tanţi din Otatoclan, cu alcaldele, cu proprietarul hote­lului şi cu alte mărimi.

― Mda, şi asta e posibil. E o idee bună. Poate că asta ar explica de ce au ales tocmai o localitate atît de măruntă şi de îndepărtată ca Otatoclan.

Se grăbi să zîmbească:

― Atunci poate că señor Lennox mai trăieşte, nu?

― Sigur. Sinuciderea trebuia să fie un fals oarecare cu ajutorul căruia să se poată susţine mărturisirea. Falsul trebuia să fie destul de bine alcătuit ca să-i ia ochii unui jurist care fusese cîndva procuror districtual, dar l-ar fi putut pune într-o lumină ridicolă pe actualul procuror şef, dacă lucrurile luau altă întorsătură. Menendez ăsta nu e chiar aşa de tare cum îşi închipuie el că e, dar, ori­cum, a fost un tip destul de tare ca să mă pocnească cu pistolul peste faţă pentru că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Aşa că era imposibil să nu fi avut el anumite motive serioase. Dacă falsul era dat în vileag, Menendez se trezea în faţa unui scandal de proporţii internaţionale. Nici mexicanilor nu le plac escrocheriile poliţiei, cum nu ne plac nici nouă.

― Se prea poate, señor, după cum ştiu şi eu foarte bine. Dar m-aţi acuzat de minciună. Aţi zis că n-am intrat în camera unde era señor Lennox şi nu i-am luat scri­soarea.

― Cum să intri, amice, cînd erai deja acolo şi scriai scrisoarea?

Ridică mîna în sus şi-şi scoase ochelarii de soare. Multe poate schimba chirurgia estetică, dar nimeni nu poate să-i modifice cuiva culoarea ochilor.

― Mă tem că e cam devreme ca să bem un "burghiu", zise el.