Ramas bun pentru vecie

CAPITOLUL 3

Cu trei zile înainte de Crăciun am primit din Las Vegas un cec de o sută de dolari. În plic mai era şi un bilet scris pe hîrtia cu antet a hotelului. Îmi mulţumea, îmi dorea sărbători fericite şi-mi spunea că speră să ne vedem în curînd. Bomba era în post-scriptum. "Sylvia şi cu mine plecăm într-o a doua lună de miere. Îmi spune să-ţi scriu să nu te superi pe ea pentru că vrea să încerce din nou".

Restul l-am aflat de prin ziare, uitîndu-mă la una din rubricile snoabe ale cronicii mondene. Nu le citesc prea des, doar cînd nu mai găsesc nimic altceva care să mă scîrbească:

"Corespondenta noastră moare de nerăbdare să vă poată comunica vestea că Terry şi Sylvia Lennox s-au recăsătorit din nou la Las Vegas, scumpii de ei. Evident, ea este fata cea mai mică a multimilionarului Harlan Potter din San Francisco şi Pebble Beach. Sylvia i-a angajat pe Marcel şi Jeanne Duhaux ca să-i redecoreze reşedinţa de la Encino, de la un cap la altul, în cel mai şoooching dernier-cri. Poate vă amintiţi, fetelor, Curt Westerheym, antepenultimul soţ al Sylviei, i-a făcut cadou, cînd s-au căsătorit, o vilişoară cu optsprezece camere. Dar poate că vă întrebaţi ce s-a întîmplat cu Westerheym? Chiar dacă nu vă întrebaţi, St. Tropez e răspunsul şi din cîte am auzit, pentru totdeauna. S-ar putea să mai fie amestecată şi o ducesă de sînge foarte albastru, cu doi copilaşi drăgălaşi la culme. Dar ce-o fi spunînd Harlan Potter despre această recăsătorire? Aici nu putem să mergem decît pe ghicite. Domnul Potter e un om care niciodată nu dă un interviu. Scumpii de voi, vai ce discreţi sînteţi, uneori ."

Am aruncat ziarul într-un colţ şi am deschis televizorul. După lăturile de pe pagina mondenă, boxerii de pe ecran arătau splendid. Dar oricum, faptele erau probabil fapte. Pe pagina mondenă nu-ţi dă mîna să torni gogoşi.

Nu-mi era greu să-mi imaginez vilişoară de opt­sprezece camere perfect amenajată cu vreo cîteva din milioanele lui Potter, ca să nu mai vorbim de decoraţiunile executate de cuplul Duhaux după ultimul strigăt al simbolismului falic.

Ceea ce nu-mi puteam deloc imagina era figura lui Terry Lennox învîrtindu-se pe lîngă una din piscine, îmbrăcat în şort, şi cerîndu-i prin radio-telefon major­domului să pună şampanie la gheaţă şi să frigă găinuşele de munte. Nu prea aveam cum să mi-l imaginez. Dar, la urma urmelor, dacă tipul n-avea altceva mai bun de făcut decît să se joace de-a ursuleţul de pluş, ce mă privea pe mine? N-aveam chef să-l mai văd vreodată. Deşi ştiam că am să-l mai văd, dacă nu din alt motiv, măcar din pricina nenorocitei ăleia de valiză din piele de porc.

Şi într-o zi umedă de martie, pe la ora cinci după-masă şi-a făcut apariţia în sărăcăciosul meu magazin general de inteligenţă. Era schimbat. Părea mai bătrîn, foarte sobru şi sever, de un splendid calm. Se citea pe faţa lui înţelepciunea omului care a învăţat să se lase moale cînd îi dă cineva un brînci. Avea un balonzaid sidefiu şi mănuşi asortate, nu purta pălărie, iar părul alb îi era lins ca guşa unui porumbel.

― Nu vrei să mergem la un bar liniştit şi să bem ceva? mă întrebă el, ca şi cînd ne-am fi despărţit cu zece minute înainte. Vreau să zic, dacă ai timp.

Nu ne-am strîns mîinile. Nici atunci, nici altă dată. Englezii nu-şi strîng mîna aşa, una-două, ca americanii, şi cu toate că nu era englez, deprinsese cîteva din manierismele acestei naţii. I-am zis:

― Hai să trecem pe la mine ca să-ţi iei valiza de zile mari. Nu ştiu de ce, dar parcă-mi stă pe cuget.

El clătină din cap.

― Ai fi foarte amabil dacă ai mai păstra-o cîtva timp.

― De ce?

― Aşa simt eu. Te deranjează? Pentru mine reprezintă un fel de legătură cu vremea în care nu eram un pierde-vară bun de nimic.

― Trăsnit! Dar la urma urmelor, e treaba dumitale.

― Dacă îţi faci probleme că ar putea fi furată...

― Şi ăsta e tot treaba dumitale. Ce ziceai de păhăre­lul ăla?

Ne-am dus la localul lui Victor, în maşina lui ruginie marca "Jowett Jupiter", cu o capotă din prelată uşoară sub care de-abia încăpeam amîndoi. Tapiţeria era din piele deschisă la culoare, iar garniturile metalice aveau aerul că sînt din argint. Nu sînt unul din ăia care leşină după maşini, dar căruţa asta zău că a făcut să-mi lase gura apă. Zicea că într-o secundă prinde o sută pe oră. Schimbătorul de viteze era mititel şi prăpădit, abia dacă-i ajungea pînă la genunchi.

― Patru viteze, îmi explică el. N-au inventat încă un schimbător automat pentru maşinile astea. Nici nu e nevoie. Poţi să porneşti într-a treia chiar în pantă şi oricum în mijlocul traficului nu ajungi niciodată să bagi într-a patra.

― Cadou de nuntă?

― Un cadou gen "am văzut din întîmplare jucărioara asta într-o vitrină". Sînt un tip foarte răsfăţat.

― Nu-i rău. Dacă nu se vede şi eticheta cu preţul.

Îmi aruncă o privire scurtă apoi se uită iar la caldarîmul umed. Ştergătoarele duble fîşîiau încet pe parbri­zul mititel.

― Eticheta cu preţul? Asta există în toate cazurile, băiete. Nu cumva-ţi închipui că nu sînt fericit?

― Iartă-mă. Am dat-o niţel în bară.

― Sînt bogat. Cine dracu vrea să fie fericit?

În vocea lui era o undă de amărăciune pe care nu o recunoşteam.

― Cum o mai duci cu băutura?

― Mă descurc în modul cel mai elegant, bătrîne. Habar n-am din ce motiv am devenit deodată perfect capabil să mă descurc. Dar în chestiile astea nu se ştie niciodată, nu-i aşa?

― Poate că n-ai fost niciodată un beţiv autentic.

Şedeam într-un colţ al barului lui Victor şi beam "burghie".

― Aici habar n-au să le facă, spuse el. Ceea ce numesc ei "burghiu" e suc de lămîie sau de chitră, gin cu un pic de zahăr şi bitter. Un adevărat "burghiu" îl faci jumate gin, jumate lămîie şi cu asta basta. Taie cocteilul Martini de la distanţă.

― Niciodată n-am făcut prea multe mofturi apropo de băuturi. Cum te-ai descurcat cu Randy Starr? Pe aici pe la noi are reputaţia unui dur.

Se sprijini de spetează şi căpătă un aer gînditor.

― S-ar putea să fie. Probabil că toţi sînt la fel. Dar la el nu se vede. Aş putea să-ţi pomenesc pe loc numele a vreo doi băieţi de la Hollywood, tot din branşă cărora le place să joace rolul ăsta. Lui Randy puţin îi pasă. În Las Vegas e un om de afaceri perfect legal. Cînd te duci pe acolo, să-l cauţi. O să vă împrieteniţi.

― Puţin probabil. Nu-mi plac gangsterii.

― Asta-i doar o vorbă, Marlowe. Asta-i lumea noastră. Aşa ne-au alcătuit-o două războaie şi aşa o s-o păstrăm. Randy cu mine şi cu un alt camarad am fost odată băgaţi într-o chestie proastă de tot. Asta ne-a făcut să rămînem legaţi unul de altul.

― Şi atunci de ce te-ai ferit să-i ceri ajutorul cînd erai la strîmtoare?

Dădu paharul pe gît şi chemă chelnerul.

― Pentru că nu putea să mă refuze.

După ce chelnerul ne aduse încă un rînd am spus:

― Pentru mine astea-s doar vorbe. Dacă întîmplător tipul îţi datora ceva, de ce nu te gîndeşti şi la el? Poate i-ar face plăcere să aibă prilejul de a-şi achita ceva din datorie.

Clătină încet din cap.

― Ştiu că ai dreptate. Bineînţeles că l-am rugat să-mi dea o slujbă. Dar cît am avut-o, m-am achitat de ea mun­cind. Cît priveşte cerutul favorurilor sau pomenilor, nu, mersi.

― În schimb le primeşti de la un străin.

Mă privi drept în ochi.

― Străinul poate să-şi vadă de drum şi să se facă oricînd că n-a auzit rugămintea.

Am băut trei "burghie" mici, nu mari, şi n-au avut nici un efect asupra lui. O asemenea cantitate l-ar fi ameţit pe un adevărat alcoolic. Aşa că mi-am făcut soco­teala că poate se lecuise.

Apoi m-a condus înapoi la birou.

― Luăm masa la opt şi un sfert, spuse el. În ziua de azi, doar milionarii pot să-şi permită un asemenea lux. Numai personalul de serviciu al milionarilor acceptă astfel de condiţii. Avem o groază de invitaţi simpatici.

De atunci şi-a făcut un obicei să mă viziteze pe la ora cinci. Nu ne duceam întotdeauna la acelaşi bar, dar la Victor mergeam mai des decît în altă parte. Poate că îi trezea în minte unele asociaţii despre care eu nu ştiam nimic. Nu bea niciodată prea mult şi chestia asta părea să-l surprindă.

― Trebuie să fie ceva asemănător crizelor de malarie, zise el. Cînd te apucă, e prost. Cînd nu, e ca şi cînd n-ai fi deloc bolnav.

― Ce nu pot să pricep eu e cum se face că un tip pri­vilegiat ca tine are chef să stea la băutură cu un detec­tiv prăpădit.

― Faci cumva pe modestul?

― Aş! Sînt pur şi simplu mirat. Oi fi eu un tip prie­tenos, dar oricum, nu trăim în aceeaşi lume. Nici nu ştiu exact unde locuieşti, atîta doar că pe undeva pe la Encino. Sper că eşti mulţumit în viaţa de familie?

― Nu am nici un fel de viaţă de familie.

Beam din nou cîte un "burghiu". Localul era aproape pustiu. Mai erau vreo cîţiva beţivani înrăiţi care stăteau la bar pe scaune înalte şi întindeau mîna încet, ca să apuce primul pahar cu băutură, cu grijă să nu răstoarne ceva.

― Nu prea m-am prins. Ar trebui oare să înţeleg ceva?

― Superproducţie, intrigă inexistentă, cum se spune în cercurile cinefile. Probabil Sylvia e destul de fericită, deşi nu neapărat cu mine. În cercul nostru treaba asta nu e chiar atît de importantă. Găseşti întotdeauna ceva de făcut dacă nu eşti silit să munceşti sau să te gîndeşti cît costă. Nu e mare bucurie, dar dacă ai bani nu-ţi mai dai seama. Bogătaşii n-au avut niciodată vreuna. Niciodată nu doresc cu tot dinadinsul ceva, poate doar pe nevasta altuia, iar dorinţa asta e destul de palidă în comparaţie cu dorinţa nevestei instalatorului de a-şi cumpăra perdele noi pentru camera de zi.

N-am zis nimic. I-am lăsat lui sarcina de a întreţine conversaţia.

― În general, nu fac altceva decît să-mi omor timpul, continuă el. Şi să ştii că nu se lasă omorît chiar aşa uşor. Un pic de tenis, un pic de golf, un pic de înot, un pic de călărie şi plăcerea neasemuită de a-i urmări pe prietenii Sylviei încercînd să se stăpînească pînă la prînz, înainte de a începe să-şi înece mahmureala.

― În seara cînd ai plecat la Las Vegas spunea că nu-i plac pilangiii.

Zîmbi strîmb. Mă deprinsesem atît de mult cu faţa lui brăzdată de cicatrici, încît nu-mi atrăgea atenţia decît atunci cînd o schimbare de expresie scotea în evidenţă partea ţeapănă.

― Se referea numai la ăia fără bani. Dacă au bani, se cheamă doar băutori. Dacă varsă pe verandă, e treaba majordomului să cureţe după ei.

― Nu te-a obligat nimeni să accepţi viaţa asta.

Isprăvi paharul dintr-o sorbitură şi se ridică.

― Trebuie s-o şterg, Marlowe. În afară de asta, te plictisesc şi numai Dumnezeu mi-e martor că mă plictisesc şi pe mine însumi.

― Nu mă plictiseşti. Sînt un ascultător bine antrenat. Mai devreme sau mai tîrziu s-ar putea să ajung să în­ţeleg de ce-ţi place să fii întreţinut ca un pudel de salon.

Îşi pipăi uşor cicatricile cu vîrful degetelor. Avu un zîmbet uşor detaşat.

― Mai bine te-ai întreba de ce vrea să mă aibă lîngă ea, nu de ce vreau să stau cuminte pe pernuţa mea de satin asteptînd răbdător să fiu mîngîiat pe cap.

― Îţi plac pernuţele de satin! i-am zis, ridicîndu-mă să plec şi eu. Îţi plac aşternuturile de mătase, soneriile de tot felul şi intrările reverenţioase ale majordomului zîmbitor.

― Poate. Am crescut la un orfelinat în Salt Lake City.

Am ieşit afară şi mi-a spus că ar vrea să meargă pe jos. Venisem cu maşina mea şi de data asta fusesem destul de iute de mînă ca să prind eu nota şi s-o achit. M-am uitat după el cum se îndepărteză. O rază de lumină dintr-o vitrină îi reflectă o clipă albeaţa părului care dispăru apoi în aburul uşor al înserării.

Îmi plăcuse mai mult cînd era beat, la pămînt, flămînd, distrus şi mîndru. Oare? Sau poate îmi plăcea să am eu poziţia dominantă? Erau greu de înţeles motivele lui. În meseria mea există perioade cînd trebuie să laşi omul să fiarbă în zeama lui pînă cînd dă pe dinafară. Orice poliţai bun cunoaşte trucul. Seamănă în mare măsură cu şahul sau boxul. Pe unii trebuie să-i înghesui şi să nu-i laşi să-şi recapete echilibrul. Pe alţii nu e nevoie decît să-i atingi şi încep să-şi cărăbănească singuri pumni.

Mi-ar fi spus cu siguranţă povestea vieţii lui dacă l-aş fi întrebat. Dar nu l-am întrebat niciodată nici măcar cum a ajuns să-şi facă mutra praf. Dacă l-aş fi întrebat şi dacă mi-ar fi spus, aş fi putut, eventual, să salvez vreo două vieţi. Eventual, dar cine ştie de fapt?

CAPITOLUL 4

Ultima oară cînd am stat împreună la un pahar era în luna mai, şi ceva mai devreme ca de obicei, puţin după ora patru. Arăta obosit şi slăbise, dar privea în jur cu un zîmbet abia schiţat, de încîntare.

― Îmi plac barurile la ora cînd de-abia se deschid. Cînd aerul e încă proaspăt şi curat, totul străluceşte şi barmanul se mai uită o dată în oglindă ca să vadă dacă cravata îi stă drept şi dacă are părul bine lins. Îmi plac şirurile ordonate de sticle de pe rafturi şi îmi plac oglin­zile strălucitoare, precum şi senzaţia de aşteptare nerăb­dătoare. Îmi place să-l văd pe chelner cînd amestecă pri­mul cocteil, şi pune paharul pe o farfurioară curată, cu un şerveţel împăturit lîngă el. Îmi place să-l beau picătură cu picătură. Primul pahar liniştit dintr-o seară, într-un bar liniştit ― ce lucru minunat!

M-am declarat de aceeaşi părere.

― Alcoolul e ca şi amorul, spuse el. Primul sărut e ca o vrajă, al doilea devine intim, al treilea intră pe un făgaş banal. După aia începi s-o dezbraci.

― Şi asta-i chiar aşa de rău?

― Tulburarea simţurilor e într-adevăr intensă, dar emoţia este impură ― impură în sens estetic. Nu pufnesc şi nu strîmb din nas cînd vorbesc de amor. E necesar şi nu e neapărat un lucru urît. Dar e o activitate care tre­buie întotdeauna ţinută sub control. A o face pasionantă e o industrie de miliarde de dolari, şi necesită tot atîtea investiţii.

Privi în jur şi căscă.

― N-am prea dormit bine în ultima vreme. E plăcut aici. Dar în curînd o să-nceapă să vină sugativele, or să vorbească tare şi or să rîdă, iar afurisitele de femei or să-nceapă să-şi vînture braţele, să se scălîmbăie, să-şi zdrăngăne brăţările şi să-şi scoată la vînzare farmecele preambalate care mai tîrziu or să aibă un uşor dar carac­teristic miros de transpiraţie.

― Ia-o încet, l-am întrerupt. Şi ce-i cu asta? Sînt oameni, transpiră, se murdăresc, trebuie să se ducă la toaletă. Ce te aşteptai să fie ― fluturi aurii palpitînd în­tr-un abur trandafiriu?

Îşi goli paharul. Îl întoarse cu gura în jos şi urmări cum pe buza lui se formează o ultimă picătură, care tre­mură şi cade.

― Îmi pare rău de ea, spuse încet. E o căţea ordinară. Poate că de fapt ţin la ea ― aşa, într-un fel detaşat. Poate că într-o bună zi o să aibă nevoie de mine şi eu o să fiu singurul individ din anturajul ei care n-o să-i dea cu cioca­nul în cap. Dar probabil că pînă atunci n-o să-i mai pot fi nici eu de folos.

I-am aruncat o privire.

― În orice caz, ştii să te vinzi pe bani buni şi în stil mare, i-am spus după o clipă.

― Mda, ştiu. Sînt un om slab, fără nerv sau ambiţie. M-am agăţat de inelul de alamă şi m-a zdruncinat cînd am constatat că nu e de aur. Tipii în genul meu au un singur moment mare în viaţa lor, un singur balans per­fect la trapez. Apoi nu le mai rămîne altceva de făcut în viaţă decît să încerce să nu cadă de pe trotuar în canal.

― Unde vrei să ajungi?

Mi-am scos pipa şi am început s-o umplu.

― E speriată. E speriată pînă în măduva oaselor.

― De ce?

― Nu ştiu. În ultima vreme nu prea am mai vorbit unul cu celălalt. Poate din pricina bătrînului e speriată. Harlan Potter e o bestie împietrită. Pe dinafară, numai demnitate victoriană, iar pe dinăuntru e la fel de nemilos ca un călău al Gestapoului. Sylvia e o boarfă ordinară. O ştie şi el prea bine, nu-i place deloc, dar mare lucru nu poate face. Aşa că aşteaptă şi pîndeşte şi dacă Sylvia o încurcă rău şi intră în gura lumii, o s-o frîngă în două şi o să îngroape cele două jumătăţi la o sută de mile distanţă.

― Bine, dar eşti soţul ei.

Ridică paharul gol şi-l izbi de muchia mesei. Paharul se sparse cu un zgomot ascuţit. Barmanul ne privi lung, dar nu scoase un cuvînt.

― Uite-aşa, băiete. Chiar aşa. Sigur, sînt soţul ei. Aşa scrie în acte. Eu sînt cele trei trepte albe şi uşa mare verde din faţă şi inelul de alamă cu care trebui să baţi de trei ori, o dată lung şi de două ori scurt ca să iasă portăreasa şi să-ţi dea drumul în bordelul cu taxa de o sută de dolari.

M-am ridicat şi-am pus nişte bani pe masă.

― Vorbeşti al dracului de mult, i-am spus, şi mult prea mult despre tine. Pe altă dată.

Am ieşit lăsîndu-l acolo surprins şi palid ― după cîte mi-am putut da seama la lumina obişnuită prin baruri. A strigat ceva în urma mea dar mi-am văzut de drum.

După zece minute a început să-mi pară rău. Numai că după zece minute nu mai eram acolo. N-a mai venit pe la mine pe la birou. N-a mai venit deloc, nici măcar o dată. Îl atinsesem tocmai unde-l durea mai tare.

O lună nu l-am mai văzut. Cînd a reapărut, era pe la cinci dimineaţa: tocmai se lumina de ziuă. Ţîrîitul insis­tent al soneriei m-a făcut să mă rostogolesc jos din pat. Am străbătut apartamentul cît am putut de repede şi am deschis. Stătea în prag, arătînd de parcă n-ar fi dormit de-o săptămînă. Avea pe el un pardesiu uşor, cu gulerul ridicat, şi parcă tremura. Îşi trăsese peste ochi o pălărie neagră de fetru.

În mînă avea un pistol.

CAPITOLUL 5

Pistolul nu era îndreptat spre mine, îl ţinea doar în mînă. Era un automat de calibru mediu, o marcă străină, în orice caz nu un Colt şi nici un Savage. Cu faţa lui albă şi scrijelată, cu gulerul ridicat şi pălăria trasă pe ochi, cu pistolul în mînă parcă era dintr-un film demodat cu gangsteri.

― Du-mă la Tijuana să prind avionul de 10,15, îmi spuse. Am paşaport şi viză şi totu-i în regulă în afară de transport. Din anumite motive, nu pot lua nici trenul, nici autobuzul şi nici avionul din Los Angeles. Cinci sute de dolari e suficient pentru asta?

Am rămas în prag şi nu i-am făcut loc să intre.

― Cinci sute, plus pistolul? l-am întrebat.

S-a uitat la el absent. Apoi l-a vîrît în buzunar.

― Ar putea însemna protecţie pentru dumneata, nu pentru mine, mi-a replicat el.

― Atunci intră.

M-am dat la o parte şi a intrat abia tîrîndu-şi picioa­rele. S-a prăvălit pe un scaun. Era încă întuneric în sufra­gerie, din cauza tufelor abundente pe care proprietăreasa le lăsase să crească şi să ascundă ferestrele. Am făcut lumină şi mi-am căutat o ţigară. Am aprins-o. M-am uitat lung la el. Mi-am ciufulit părul care era deja ciu­fulit. Am adoptat iar zîmbetul meu etern obosit.

― Ce m-o fi apucat să dorm într-o dimineaţă atît de încîntătoare? Zece şi un sfert, zici? Avem timp berechet. Hai la bucătărie să fac nişte cafea.

― Am dat de o belea mare cît casa, sticlete.

Era prima oară că-mi spunea "sticlete". Dar parcă se potrivea cu apariţia lui, cu felul cum era îmbrăcat, cu pis­tolul şi cu toate celelalte.

― O să fie o zi splendidă. Vînt slab. Se aud eucalipţii bătrîni de vizavi şoptindu-şi dulci nimicuri, stînd de vorbă despre tinereţea lor în Australia cînd cangurii ţopăiau pe sub rămurelele lor şi ursuleţii koala se fugăreau umblînd unii în cîrca altora. Da, parcă aşa-mi dădeam şi eu cu presupusul, că ai cam încurcat-o întrucîtva. Hai să vor­bim despre asta după ce bem vreo două ceşti de cafea. Cînd mă scol, am totdeauna mintea cam tulbure. Să discutăm problema cu domnul Huggins şi cu domnul Young.

― Uite ce e, Marlowe, nu-i momentul...

― Nu te teme, drăguţule. Domnul Huggins şi domnul Young sînt de-ai noştri şi printre ăi mai buni. Ei îmi fac cafeaua. Huggins şi Young. E treaba lor de-o viaţă, mîndria şi bucuria lor. Zilele astea o să mă ocup eu puţin de ei ca să dobîndească reputaţia pe care o merită. Pînă una alta, n-au dobîndit decît bani. Doar n-o să-ţi închipui că asta-i mulţumeşte.

Tot trăncănind, am trecut în bucătărie. Am dat dru­mul la apa caldă şi am luat fierbătorul de cafea de pe raft. Am pus cîteva linguriţe de cafea, iar între timp apa în­cepuse să fiarbă. Am umplut partea de jos a aparatului şi l-am pus pe foc. Am pus deasupra receptaculul cu cafea şi l-am înşurubat bine.

Între timp, Lennox venise după mine. A rămas o clipă sprijinit de uşă, apoi s-a îndreptat clătinîndu-se către nişa pentru micul dejun şi s-a lăsat să cadă pe un scaun. Tremura încă. Am luat de pe raft o sticlă de Old Granddad şi i-am turnat o doză destul de serioasă într-un pahar mare. Ştiam că o să aibă nevoie de un pahar mare. Chiar şi aşa a trebuit să-l ţină cu amîndouă mîinile ca să-l facă să ajungă la gură. A înghiţit, a pus paharul jos cu zgomot şi s-a lăsat cu toată greutatea pe speteaza scau­nului, făcîndu-l să scîrţîie.

― Cît pe ce să dau în primire, a mormăit el. Parcă aş fi în picioare de o săptămînă. Azi-noapte n-am închis ochii.

Cafetiera începuse să bolborosească. Am făcut focul mic şi am fost atent să văd cum se ridică apa. O clipă a rămas în suspensie la fundul tubului de sticlă. Am dat încă o dată focul la mare, atît cît să se ridice cafeaua şi pe urmă l-am micşorat din nou. Am amestecat cafeaua, am acoperit-o şi am fixat cronometrul la trei minute. Metodic tip, Marlowe ăsta. Nimic nu-l poate abate de la ritualul cafelei. Nici măcar un pistol în mîna unuia aflat în culmea desperării. I-am mai turnat o porţie de whisky.

― Stai aici, i-am spus. Să nu scoţi o vorbă. Să stai şi gata.

Al doilea whisky l-a luat doar cu o singură mînă. M-am spălat în viteză şi ceasornicul aparatului de cafea a sunat tocmai cînd ieşeam din baie. Am stins focul şi am aşezat cafetiera pe masă, pe un fel de şerveţel de pai. De ce oare povestesc toate astea? Fiindcă atmosfera aceea încărcată făcea ca fiecare detaliu să fie o adevărată per­formanţă, o mişcare deosebită şi foarte importantă. Era unul din acele momente hipersensibile cînd toate mişcările, de obicei automate, oricît ar fi ele de obişnuite, de bine stabilite, devin acte de voinţă separate. Ca atunci cînd ai avut poliomelită şi înveţi din nou să umbli. Nimic, dar absolut nimic nu ţi se mai pare firesc.

Cafeaua scăzuse, aerul năvălise înăuntru cu şuieratul obişnuit; lichidul bolborosea şi in cele din urmă se linişti. Am scos capacul şi l-am pus pe uscătorul de vase, în adîncitura care îi era rezervată.

Am umplut două ceşti. Într-a lui am turnat şi whisky.

― Pentru tine, Terry, cafea amară.

În ceaşca mea am pus două bucăţi de zahăr şi nişte frişcă. Începeam să-mi revin. Aproape că nici nu ştiu cînd am deschis frigiderul şi am scos cartonul cu frişcă. M-am aşezat în faţa lui. Nu se mişca. Stătea ţeapăn în colţul lui, amorţit. Apoi, pe neaşteptate, capul i se prăbuşi pe masă şi începu să suspine.

Nu mi-a acordat nici o atenţie cînd m-am întins peste masă şi i-am scos arma din buzunar. Un Mauser 7,65, o frumuseţe. L-am mirosit. Nu se trăsese nici un foc. I-am scos încărcătorul. Plin. Pe ţeavă, nimic, Terry ridică ochii, văzu cafeaua şi sorbi încet din ea, fără să se uite la mine.

― N-am împuşcat pe nimeni, spuse el.

― Cel puţin nu de curînd. Şi, oricum, pistolul ar fi trebuit curăţat. Nu cred că ai fi putut omorî pe cineva cu ăsta.

― O să-ţi povestesc totul.

― Aşteaptă o clipă.

Mi-am băut cafeaua cît de repede am putut, ţinînd seama că era încă fierbinte. Mi-am umplut din nou ceaşca. Apoi am reluat:

― Uite cum stă treaba. Fii atent ce-mi spui. Dacă vrei într-adevăr să te duc cu maşina pînă la Tijuana, nu trebuie să ştiu două lucruri. În primul rînd... Mă asculţi?

Dădu din cap, abia perceptibil. Privea cu ochi fără expresie la peretele din spatele meu. În dimineaţa aceea, cicatricile erau livide. Pielea îi era aproape ca varul de albă şi totuşi scrijeliturile ieşeau în evidenţă.

― În primul rînd, am repetat rar, dacă ai comis o crimă sau vreun lucru pe care autorităţile ar putea să-l considere un delict ― ceva serios, vreau să spun ― nu trebuie să ştiu despre asta. În al doilea rînd, dacă ştii unele fapte cu privire la o astfel de crimă eu nu trebuie să le aflu. Asta în caz că vrei să te duc pînă la Tijuana: E limpede?