Ramas bun pentru vecie

CAPITOLUL 53

Ăia din Ciudad de Mexico îi făcuseră o treabă grozavă, dar, la urma urmei, ce-i de mirare în asta? Doctorii, teh­nicienii, spitalele, pictorii şi arhitecţii lor ― sînt la fel de buni ca şi ai noştri. Ba, uneori, chiar mai buni. Doar un poliţai mexican a inventat testul cu parafină pentru descoperirea urmelor de praf de puşcă. N-au putut să-i facă lui Terry o faţă chiar perfectă, dar, în orice caz, realizaseră foarte mult. Îi schimbaseră chiar şi nasul, mai reduseseră din os şi-i dăduseră o formă mai plată, mai puţin nordică. N-aveau cum să elimine toate cica­tricele, aşa că i-au făcut unele şi pe celălat obraz. În ţările latino-americane, rănile de cuţit nu sînt deloc o raritate.

― Mi-au făcut pînă şi o grefă de nerv aici sus, zise el atingînd partea din faţă care fusese cîndva ţeapănă.

― Ia spune-mi, cît de tare m-am apropiat de adevăr?

― Destul de mult. Vreo cîteva detalii nu erau exacte, dar n-are importanţă. Treaba a fost făcută la repezeală, unele chestii au fost improvizate şi nici eu nu ştiam exact ce-o să se întîmple. Mi s-a spus să fac anumite lucruri şi să las urme foarte vizibile. Lui Mendy nu i-a prea surîs faptul că ţi-am scris, dar în privinţa asta n-am vrut să cedez. Se pare că te-a cam subestimat. N-a observat pasa­jul ăla cu cutia de scrisori.

― Ştiai cine a omorît-o pe Sylvia?

Nu-mi răspunse direct la întrebare:

― Nu e chiar aşa uşor să dai o femeie pe mîna poli­ţiei pentru crimă ― chiar dacă n-a însemnat niciodată mare lucru pentru tine.

― Lumea e aspră. Şi Harlan Potter era la curent cu toate astea?

Zîmbi iar:

― Te-ai putea aştepta oare de la el să se dea de gol în vreo privinţă? Părerea mea e că nu ştia. După părerea mea, crede că am murit. Cine i-ar putea spune adevărul ― afară doar de tine?

― Ceea ce i-aş spune eu lui ai putea să înveleşti într-un firicel de iarbă. Ce mai face Mendy în ultima vreme ― dacă mai face?

― Face bine. E la Acapulco. A şters-o din pricina lui Randy. Dar e drept că băieţii nu prea se apucă să-i ciomăgească pe copoi. Mendy nu e chiar atît de rău cum îţi închipui. Are şi el inimă.

― Parcă şarpele n-are?

― Ei, cum rămîne cu "burghiul" ăla?

M-am ridicat fără să-i răspund şi m-am dus la casa de fier. Am învîrtit discul şi am scos plicul în care era portretul lui Madison şi cele cinci hîrtii de o sută care miroseau a cafea. Le-am trîntit toate pe birou şi pe urmă am ridicat sutarele.

― Pe astea le păstrez eu. Le-am cheltuit cu vîrf şi îndesat pe investigaţii şi tot felul de alte treburi. Cu portretul lui Madison mi-a plăcut să mă joc. Acum e iarăşi al tău.

L-am pus în faţa lui pe marginea biroului. S-a uitat la hîrtie dar n-a atins-o.

― Ba e a ta şi te rog s-o păstrezi definitiv, mi-a re­plicat. Eu am destui bani, slavă domnului. Puteai să laşi lucrurile în pace.

― Ştiu. După ce şi-a ucis soţul şi a scăpat nepedepsită ar fi putut să se apuce de treburi mai serioase. De fapt, el n-avea cine ştie ce importanţă. Era doar o fiinţă ome­nească, cu sînge, şi creier, şi emoţii. Şi el ştia ce s-a întîmplat şi se străduia din răsputeri să trăiască păstrînd secretul. Scria cărţi. Poate c-ai auzit de el.

― Uite ce e, n-am putut să acţionez altfel decît am făcut-o, zise el vorbind rar. Nu voiam să fac rău nimănui. Aici n-aveam nici cea mai mică şansă. Un om nu poate să-şi închipuie chiar toate amănuntele aşa, la repezeală. Eram speriat rău şi mi-am luat tălpăşiţa. De fapt, ce trebuia să fac?

― Nu ştiu.

― A avut şi ea un moment de nebunie. Putea oricum să-l omoare.

― Da, într-adevăr, nu era exclus.

― Ei, las-o baltă. Hai să mergem să bem un păhărel undeva într-un loc răcoros şi liniştit.

― Nu prea am timp în momentul ăsta, senor Maioranos.

― Pe vremuri parcă eram prieteni destul de buni, zise el melancolic.

― Serios? Nu prea mai ţin minte. Mă tem că e vorba de ăilalţi doi indivizi. Cred că mă confunzi. Te-ai sta­bilit permanent în Mexic?

― A da. Nici măcar n-am venit legal aici. Niciodată n-am avut dreptul să stau în Statele Unite. Ţi-am spus că m-am născut la Salt Lake City. De fapt m-am născut la Montreal. Acum o să-mi aranjez destul de curînd cetă­ţenia mexicană. Nu-ţi trebuie altceva decît un avocat de ispravă. Mi-a plăcut întotdeauna Mexicul. Eu cred că n-ar fi chiar aşa riscant să mergem la Victor că bem "burghiul" ăla.

― Ia-ţi banii, señor Maioranos. Sînt pătaţi de prea mult sînge.

― Bine, dar eşti sărac.

― De unde ştii?

Luă bancnota, o întinse între degetele subţiri şi şi-o strecură nepăsător într-un buzunar interior. Îşi muşcă buza cu dinţii aceia care par foarte albi cînd pielea ţi-e negricioasă.

― În dimineaţa aceea, cînd m-ai condus cu maşina la Tijuana nu-ţi puteam spune mai mult. Dar ţi-am oferit posibilitatea să chemi autorităţile şi să mă dai pe mîna lor.

― Nu sînt supărat pe tine. Ce să-ţi fac dacă aşa ţi-e felul? Multă vreme n-am izbutit să te înţeleg deloc. Nu-ţi dădeam de rost. Aveai maniere frumoase şi calităţi fru­moase, dar ceva nu era în regulă. Aveai anumite principii după care te conduceai şi încercai să le faci faţă onorabil, dar erau numai ale tale. N-aveau nici un fel de legătură cu vreun gen oarecare de etică sau de scrupule. Erai un băiat cumsecade fiindcă aveai o fire cumsecade. Dar te simţeai tot atît de bine alături de fraieri sau huligani ca şi lîngă oamenii cinstiţi. Cu condiţia ca huliganii să vorbească destul de bine englezeşte şi să mănînce relativ elegant în lume. Din punct de vedere moral, eşti un defetist. Cred că războiul te-a făcut aşa, sau poate că de fapt aşa te-ai născut.

― Nu înţeleg. Zău că nu înţeleg. Eu încerc să-ţi plă­tesc datoria, şi tu nu vrei să mă laşi. Înţelege-mă că nu-ţi puteam spune mai mult decît ţi-am zis atunci. Nu m-ai fi crezut, cîtuşi de puţin.

― Ăsta e unul din cele mai frumoase complimente pe care le-am primit vreodată.

― Ei, mă bucur că totuşi nu-ţi sînt total antipatic. Am intrat într-o încurcătură îngrozitoare. Întîmplător, cunoşteam genul de oameni care ştiu cum să rezolve încurcăturile îngrozitoare. Îmi erau datori pentru o întîmplare petrecută acum mulţi ani în timpul războiului. Probabil că singura dată în toată viaţa mea cînd am făcut ceea ce trebuia şi iute ca un şoarece. Iar cînd am avut eu nevoie de ei, s-au executat. Şi pe gratis. Să ştii, Marlowe, că nu eşti singurul tip de pe lume care nu poartă o etichetă cu preţul.

Se aplecă peste birou şi întinse mîna după o ţigară de-a mea. Deşi avea tenul bronzat, pe dedesubt se vedea că faţa e îmbujorată. Şi cicatricele deveniseră mai vizi­bile.

M-am uitat la el cum scoate din buzunar o brichetă cu gaz de forma unui cartuş şi-şi aprinde ţigara. Dinspre el răzbătu pînă la mine o undă de parfum.

― Ai cumpărat o mare parte din mine, Terry. Cu un zîmbet, un semn din cap, un fluturat al mîinii şi cîteva păhărele băute în linişte ici-colo, prin cîte un bar. A fost drăguţ atîta cît a ţinut. La revedere, amigo. Nu vreau să-ţi spun adio. Ţi-am zis cînd însemna ceva. Ţi-am zis adio cînd era un lucru trist şi singuratic şi definitiv.

― Am revenit aici prea tîrziu. zise el. Operaţiile astea de chirurgie plastică iau mult timp.

― Nu te-ai fi întors deloc dacă nu te-aş fi scos eu din vizuină.

Deodată în ochi îi scînteiară nişte lacrimi. Îşi puse repede ochelarii de soare.

― Nu eram prea sigur, reluă el. Încă nu mă hotărîsem. Ei nu mă lăsau să-ţi spun nimic. Iar eu încă nu mă hotărîsem.

― Nu-ţi fă griji din pricina asta, Terry. Se găseşte întotdeauna cineva care să-ţi facă treaba.

― Am servit în trupele de comando, prietene. Să ştii că ăia nu te angajează dacă eşti o fleaşcă. Am fost grav rănit şi n-a fost chiar aşa o distracţie cu doctorii ăia nazişti. Anii ăia m-au schimbat foarte tare.

― Le ştiu eu pe toate astea, Terry. Eşti un băiat foarte bun dintr-o mulţime de puncte de vedere. Să ştii că eu nu te judec. Nu te-am judecat niciodată. Numai atîta că nu te mai afli aici. Ai dispărut. Ai haine frumoase pe tine, eşti parfumat şi eşti elegant ca o cocotă cu tarif de cincizeci de dolari.

― Toate astea-s numai teatru, izbucni el aproape cu disperare.

― Dar ce, adică nu-ţi place?

Gura i se strîmbă într-un fel de zîmbet acru. Dădu din umeri în modul acela expresiv, specific popoarelor latine.

― Bineînţeles. Teatrul e bun în sine. Altceva nici nu mai există. Aici înăuntru (şi-şi bătu pieptul cu bri­cheta), nu e nimic. S-a terminat cu mine, Marlowe. S-a terminat de foarte multă vreme. Ei, mă rog... Bănuiesc că aici punem punct.

S-a ridicat în picioare. M-am ridicat şi eu. Mi-a întins o mînă delicată. I-am strîns-o.

― Bună ziua, señor Maioranos. A fost o plăcere să vă cunosc ― măcar că a fost un timp atît de scurt.

― Rămîi cu bine.

S-a răsucit pe călcîie, a străbătut camera şi a ieşit. M-am uitat cum se închide uşa în urma lui. I-am ascultat paşii îndepărtîndu-se pe coridorul pardosit cu imitaţie de marmură. Zgomotul lor se estompă, apoi se stinse.

Şi totuşi am rămas să-i ascult. De ce? Oare voiam să se oprească brusc, să revină şi să-mi vorbească în aşa fel încît să mă smulgă din dispoziţia în care mă aflam? Ei bine, n-a făcut-o. De atunci nu l-am mai văzut nici­odată.

Pe nici unul din ei nu i-am mai revăzut ― cu excepţia poliţailor. Încă nu s-a inventat vreun mijloc de a-ţi lua rămas bun de la ei.

--------------------